Există ani care ți se învălmășesc în minte la grămadă: când s-a întâmplat oare cutare lucru, în 2014 sau 2013? Sau era 2012? 

 

Puțini ani sunt atât de memorabili încât să rămână pietre de hotar colective, iar 2020 este sigur unul dintre ei.

 

Așa cum toți ținem minte unde eram când s-au prăbușit turnurile gemene din New York, de exemplu, toți vom ști cu exactitate ce am făcut, ce am simțit și cum am trăit anul pandemiei.

 

Recunosc că acest articol trebuia să înceapă cu entuziasm și cu câteva glumițe prin care să facem haz de necaz.

 

Așa îl plănuisem în mintea mea, dar în 2020 am învățat mai mult ca oricând că planurile din minte ți se pot schimba într-o secundă.

 

În ultima săptămână, plecarea subită dintre noi a trei oameni pe care îi cunoșteam personal m-a mâhnit profund.

 

”Un an oribil care se termină oribil”, i-am scris unei colege de breaslă pe Facebook, când ne-am dat reciproc vestea trecerii în neființă a lui Liviu Iancu.

 

Unul dintre cele mai bune condeie din presa românească și un scriitor savuros, cu o proză vie, ca un origami care se despăturește într-o mie de colțuri și unghiuri. Dacă nu ați citit cartea lui, Xanax, o recomand din toată inima.

 

Am început acest articol la câteva ore după vestea pe care am considerat-o inițial fake-news. Nu era. Cu inima grea, mi-am turnat un pahar de vin și m-am așezat la laptop.

 

Vedeți voi, anul acesta n-a fost teribil de dur cu mine, a fost chiar rezonabil, dar a fost dur cu mulți oameni din jurul meu. Dureros, nedrept, despotic chiar.

Iar eu, ca orice empatic care absoarbe ca un burete emoțiile din jurul lui, am simțit totul până-n prăsele.

 

În timp ce eu aveam o existență destul de similară cu cea de dinainte, exceptând călătoritul și ieșitul din casă, în jurul meu oamenii își pierdau joburile, își reorganizau viețile, iar eu simțeam o anxietate de nedescris. 

 

”Dar ce motiv ai avea să fii așa, zi mersi că tu ești bine!”, mi-a spus un prieten, cu cele mai bune intenții. ”Oho… dacă ar fi atât de simplu”.

 

Optimismul și recunoștința că ești bine sunt una, dar indiferența e cu totul altceva și nu tuturor oamenilor le iese. Mie sigur nu.

 

Când în jurul meu relieful se reașază dramatic nu voi fi niciodată genul de om care stă pe fotoliu și spune „Ei lasă, eu să fiu bine, că restul trece”.

 

Ar fi mai simplu, probabil, doar că eu simt.

Simt totul, într-o manieră imposibil de controlat sau de frânat. 

La început de decembrie v-am rugat să-mi scrieți cum a fost anul vostru. Eu și celealte fete din proiectul #ACinceaPutere – Cristina Stănciulescu, Mara Coman, Noemi Meilman și Ana Bîtu – am lansat fiecare acest îndemn către comunitățile noastre, ca un bilanț pe care să-l facem împreună.

 

Am citit cu atenție toate cele peste 200 de mesaje și emailuri de la voi, primite în decursul a 24 de ore. Atât am lăsat activ acel mesaj video în care vă îndemnam să-mi scrieți.

 

Doar 24 de ore fiindcă știam că nu aș putea gestiona mai mult.

Exact din motivele de mai sus: pentru că iau personal fiecare mesaj și nu aveam resurse emoționale pentru săptămâni întregi de citit e-mailuri. Recunosc asta.

 

M-am hrănit cu fiecare dintre mesajele primite. M-au atins, m-au făcut să zâmbesc, să mă intristez sau să mă cufund în gânduri. Dar mai ales să zâmbesc. 

 

Pentru că până și cele mai întunecate bilanțuri pe care le-am primit se terminau optimist.

 

Toate lăsau loc în final pentru încrederea că acest an apăsător a avut un sens și că ne-a arătat cât de puternici suntem.

 

Ne-a arătat cum ne putem adapta la orice, cum putem răsuci orice situație în favoarea noastră și cum putem trăi orice dramă astfel încât să rămânem în picioare. 

 

Și mi-a mai plăcut mult ceva ce s-a regăsit în aproape toate mesajele: faptul că e mai ușor să faci un bilanț atunci când i-l povestești cuiva din afară.

 

Viața ta pare mai clară când o explici, obiectiv, unui străin care nu o cunoaște la prima mână. E straniu, dar și reconfortant.

 

Am primit inclusiv un mesaj scris de mână, foarte frumos, în paginile dictando ale unui caiet, și apoi fotografiat.

 

M-a impresionat tare și m-am regăsit în această metodă de a „scoate” din noi sentimente și gânduri îngropate adânc. Nimic nu bate hârtia și pixul.

 

Mesajele voastre au fost confidențiale, așa că nu voi pomeni nume sau bucăți mari de text, ci am încercat să fac un compendiu de concluzii pe care eu le-am tras din tot ceea ce am citit… și am simțit de la voi.

 

Pentru încrederea și deschiderea voastră, vă mulțumesc din inimă.

 

Concluziile comunității Fine Society după anul 2020:

 

E foarte greu să stai acasă când totul se prăbușește în jurul tău.

E greu și frustrant să auzi oameni la televizor care îți spun să nu-ți pierzi cumpătul și să aștepți să treacă totul, când toate instinctele tale sunt mai ascuțite ca oricând și toată viața ta pare întoarsă cu susul în jos.

 

Chiar dacă la „manual” scrie într-adevăr că trebuie să fii calm, să tragi aer în piept și să îți stăvilești bătăile inimii, în momente de criză asta e doar teorie.

 

În realitate, trebuie să te duci la fund ca să te ridici înapoi la suprafață și să accepți că poți avea și zile proaste, foarte proaste sau chiar catastrofale. Nu înseamnă că ai eșuat, ci doar că ești om.

 

Anul 2020 ne-a ajutat să economisim pentru viitor

Multe persoane mi-au scris că au economisit în acest an, pentru viitoare proiecte sau vacanțe, fiindcă nu au avut atâtea cheltuieli. Au stat acasă, nu au investit în haine, vacanțe, ieșiri, mâncat în oraș, farduri, cinema sau alte răsfățuri de altă dată.

 

În acest haos, a fost măcar un punct pozitiv.

Dar unii dintre noi au economisit de nevoie

Multe persoane mi-au povestit în mesajele lor despre cum și-au pierdut joburile și cum, implicit, au fost nevoite să se reinventeze, să drămuiască banii și să economisească forțat.

 

Am văzut și eu în jurul meu asemenea cazuri, inclusiv două fete minunate care, deși dețin fiecare câte o afacere în domeniul HORECA, și-au suflecat mâinile și s-au apucat să facă personal livrări de mâncare ca să poată supraviețui afacerea.

 

Artiștilor le este dor de noi… și nouă de ei

O cititoare care mi-a devenit în timp foarte dragă m-a introdus și într-un univers extrem de lovit de această pandemie: domeniul muzical.

 

Pianistă talentată, s-a trezit închisă în casă și în imposibilitatea de a interacționa cu colegii sau cu copiii cu care făcea cursuri. A experimentat începutul unei depresii, dar tocmai din acel întuneric au venit însă revelațiile, una câte una.

 

A realizat greșeli făcute în trecut, a conștientizat faptul că oferea prea mult și primea prea puțin, a observat că se simte mai bine în absența unor oameni care îi „furau” energia. Au fost concluzii prețioase pe care nu le-ar fi putut avea altfel.

 

Oportunități de multe feluri

O altă cititoare își dăduse demisia de la job pentru a-și deschide propria afacere, iar 2020 a „ucis-o” în fașă.

 

A găsit în interiorul ei resurse pe care nu le credea posibile și, în ciuda aparentului eșec, a realizat că nu s-ar mai întoarce niciodată la un job corporatist. Va deschide o nouă afacere, o va lua de la zero, dar nu se va reangaja.

 

Au existat inclusiv cazuri în care pandemia a adus oportunități de job: o cititoare care urma să se întoarcă din concediul de maternitate s-a trezit preluând jobul șefului ei, care pleca din firmă.

 

O provocare reală, pe care a acceptat-o cu teamă și care a făcut ca 2020 să fie un an al arderii etapelor profesionale într-o manieră pe care nu o credea posibilă. 

 

2020 ne-a scos din priză

O perspectivă intersantă mi-a oferit-o o colegă de breaslă care mi-a povestit cum anul 2020 a fost un cadou al destinului, într-un fel, fiindcă a obligat-o să iasă de pe o spirală descendentă și destructivă. 

 

„Nu-mi mai îngrijeam pielea, părul, dinții, sănătatea…”, mi-a mărturisit. Pentru că pandemia a forțat-o să lucreze de acasă, a ales să se mute înapoi la părinți, în orașul natal, unde și-a redescoperit liniștea și s-a recalibrat.

 

Așa ceva nu s-ar fi întâmplat niciodată într-un an obișnuit și, pentru ea, 2020 a fost un an minunat, al redescoperirii de sine. 

 

Mărturii din linia întâi

O fată care lucrează în linia întâi mi-a scris, făcând haz de necaz, că „anul acesta mi-a dat oportunitatea să-mi fac meseria ca într-un film de Hollywood, cu virusuri mortale și scenarii de apocalipsă”.

 

A continuând însă: ”Lăsând gluma deoparte, 2020 mi-a luat plăcerea specialității mele: de a consulta, a asculta oamenii și a examina pacienții cu mâna goală și fără frică de contaminare”.

 

Un om drag, care lucrează tot în domeniul medical, mi-a mărturisit că 2020 a fost anul renașterii ei și al testelor supreme: „Anul a debutat cu moartea bunicii, apoi a urmat un divorț lung, dureros și consumator de emoții, apoi părinții s-au infectat cu COVID 19 și a stat trei săptămână pe oxigen, la infecțioase”.

 

La final a ieșit din această dramă cu capul sus, dar și-a reconsiderat complet imaginea despre ceea ce poate face și a încetat cu discursurile de tipul „Doamne, de ce eu?”. A găsit răspunsul cel mai clar la asemenea lamentări: „Pentru că ești vie și sănătoasă”.

 

Atât timp cât ești viu și sănătos, poți să duci toate greutățile vieții și trebuie să le iei ca atare.

 

În cazul cititoarei și prietenei mele de mai sus, ea și-a găsit refugiu în ideea că îi poate ajuta pe alții, fiind medic. Tumultul propriei vieți a trecut în plan secund, iar ajutorul oferit altora a ajutat-o, încetul cu încetul, să se vindece pe sine.

 

Tot de la cei din domeniu medical am primit, recurent, o idee nespus de interesantă, la care altfel nu m-aș fi gândit: „Am avut oportunitatea extraordinară de a vedea cum se naște o boală, ceva ce nu s-a mai întâmplat de zeci sau de sute de ani”.

 

Dincolo de presiunea la care au fost supuși anul acesta, oamenii din interiorul sistemului au scris istorie. 

 

Anul acesta ne-a răpit mulți oameni

 

Pentru prea mulți cititori, 2020 nu a fost doar un pretext de filosofie și de analizat lumea și propria persoană.

 

A fost un an care le-a răpit bucăți de suflet, sub forma oamenilor care s-au dus dintre noi: părinți, frați, prieteni, profesori. Unii răpuși de COVID, alții din diferite alte motive, dar moartea lor a fost cu atât mai dureroasă cu cât cei rămași în urmă nu au putut nici măcar să-i jelească în voie. 

 

Anul nunților sau al divorțurilor

 

Am citit cu bucurie multe povești despre cupluri care au stat împreună mai mult ca oricând în acest an și au simțit că izolarea le-a sudat relația și i-a făcut și mai puternici.

 

Pe de altă parte, în jurul meu am auzit și de multe divorțuri, parcă mai multe ca în orice alt an, dar și de relații lungi încheiate subit după lockdown.

 

A fost ca un experiment la parametri extremi, care triază masiv totul: relații, vieți, așteptări.

 

Mi s-a strâns inima când cineva mi-a scris că avea fixată data nunții, după o relație de 13 ani, și a fost nevoită să o amâne. „Am amânat pe termen nedefinit un eveniment pe care îl aștept de zece ani. Am noroc că am învățat de multă vreme cum să fiu zen…”

 

Dramele care nu se văd

În mesajele voastre i-am văzut și pe oamenii pe care nu-i vedem la televizor și în mass-media, deși ar merita.

 

Am citit drame sau greutăți pe care ar fi trebuit să le vedem dezbătute și care aveau nevoie de soluții concrete. 

 

Mi-a scris cineva că în această perioadă și-a descoperit o tumoră care trebuia operată, dar în climatul actual din spitale a fost sfătuită să aștepte. Într-un an în care COVID a fost centrul universului, oamenii s-au luptat și cu alte boli, de multe ori mult mai grave și mai perfide.

 

Alte  persoane mi-au scris că lucrează cu copii abandonați, respectiv copii cu dizabilități, și că acest an a fost deosebit de dificil pentru că au existat copii diagnosticați pozitiv și personal diagnosticat pozitiv, iar izolarea și distanțarea adaugă chiar și mai multă presiune unor situații oricum dureroase și dificile.

 

Închei acest articol, pe care l-aș putea face lung de câteva sute de pagini dacă aș continua să tot scriu, cu un citat din Georgiana.

 

Georgiana este o cititoare care mi-a scris poate cel mai scurt mesaj dintre toate, dar unul care mă va urmări multă vreme: ”2020 mi-a arătat cum sunt oamenii pe care îi țin alături. Sunt alături doar în acel iureș al vieții, dar nu în profunzime, nu cu inima”.

Vă doresc un An Nou după dorințele sufletului vostru, dar mai ales unul în care tot ceea ce faceți să fie în profunzime și cu toată inima.

 

Este singurul mod în care viața poate fi trăită cu adevărat.