Am văzut aseară un spectacol de teatru tulburător, la Teatrul Act: Constelații, cu Ana Ularu și Radu Iacoban, acesta din urmă semnând și regia.

Fiecare decizie pe care o luăm deschide o lume diferită.

E ca în „Sliding Doors”, filmul din 1998, cu Gwyneth Paltrow în rolul principal.

Povestea urmărește viața personajului ei în două ipostaze: cea în care prinde metroul spre casă și cea în care îl pierde. Consecințele acestui gest aparent insignifiant sunt radical diferite.

 

În linii mari, aceasta este și tema spectacolului Constelații, o piesă de Nick Payne.

Fiecare tablou din „Constelații” este prezentat din mai multe unghiuri, posibile reacții, situații sau moduri de a face lucrurile ale celor două personaje, un cuplu în care ea este specialistă în fizica spațiului, iar el este apicultor.

În funcție de alegerile pe care le fac cei doi în anumite situații, o multitudine de universuri devin posibile: câte una pentru fiecare decizie.

Nu este un spectacol ușor de dus, iar finalul e răvășitor. Nu-l recomand celor care au pierdut pe cineva din cauza unei boli grele, pentru că va fi și mai greu de dus.

Dincolo de final, însă, perspectiva multiversurilor emoționale mi-a vorbit, poate și fiindcă mă aflu într-o perioadă în care fac bilanțuri și chestionez cu minuțiozitate trecutul.

Din ipostaza călduță a omului care a spus mereu că nu regretă nimic – și a și crezut asta din toată inima – m-am trezit în postura mai puțin confortabilă a celui care, privind înapoi, realizează că a fost mai degrabă sub imperiul versurilor lui Frank Sinatra: ”Regrets? I’ve had a few, but then again, too few too mention”.

Versurile lui Frank sunau bine, dar în realitate am ajuns la un moment dat la concluzia că aș vrea să șterg bucăți întregi din viața mea.

Să le dau delete sau să „repet nivelul”, ca la jocurile pe calculator.

Nu neaparat bucăți în sensul de ani sau perioade, ci oameni.

Oameni și alegeri care îmi par acum atât de destructive și nefericite încât cuvântul regret este prea elegant.

Și, fără să vreau, m-am trezit făcând ceea ce eram sigură că n-o să fac niciodată: revizitându-mi viața de până acum și spunându-mi ce aș face acum altfel.

Firește că asta nu folosește la nimic, însă cu toate astea am realizat, în această introspecție nedorită, că bucățile de viață pe care le regret au venit, toate, din câte o decizie minoră.

Nu au fost produsul unui raționament complex, desfășurat pe luni sau ani, ci au fost consecința directă a unei decizii punctuale sau a unui context accidental.

Faptul că am retras, cândva, o demisie pe care o scrisesem și o semnasem cu toată inima, ascultând rațiunea în loc de intuiție.

Faptul că am ales să nu spun, într-un moment cheie al vieții mele, ceva ce nu am mai apucat să spun niciodată.

Faptul că am ales să iert pe cineva și să reînnod o prietenie, în loc să îmi ascult scurtul puseu de vanitate și să-i întorc spatele.

Faptul că am vrut să fiu amabilă cu un colaborator, acceptând să fac eu – nu altcineva – un interviu care nu era din domeniul meu și nici din zona mea de interes, ajungând astfel să cunosc un om cu care altminteri nu m-aș fi intersectat niciodată. Și grozav ar fost nici să nu mă fi intersectat.

Faptul că am ales să vin cu mașina la un anumit eveniment în loc să vin cu un taxi, nu am găsit loc de parcare, m-am rotit până când evenimentul a început și nu am mai avut cum să intru, ratând un moment care putea fi vital.

Faptul că, fiind plecată din țară, am avut de ales între a zbura acasă pentru un weekend sau a merge în alt colț de lume, ca să mă întâlnesc cu un om important pentru mine la acel moment. Acea întâlnire a fost de un rău augur care m-a urmărit multă vreme și mi-a destabilizat încrederea în oameni.

Faptul că mi-a păsat mai mult, în momente cruciale ale vieții, de ceea ce părea în mod rațional să fie corect decât ceea ce intuiția mea îmi zbiera că e corect pentru mine.

Faptul că am luat adesea decizii așteptându-mă ca viața să compenseze ulterior eventualele rateuri.

Mă aflu în mijlocul unui paradox: sunt mai fericită ca oricând în punctul în care mă aflu acum și sunt conștientă că orice decizie diferită din trecut ar fi alterat prezentul de azi…

Totuși, tot nu mă pot abține uneori să nu șterg imaginar din amintire oameni, momente, episoade întregi.

Suntem, cu toții, constelații de alegeri, momente și drumuri pe care le-am ales în defavoarea altor zeci de posibilități. Și asta este deopotrivă tragic și minunat.