Lecturile verii 2022 le găsiți într-un articol dedicat: 20 de cărți pe care le-am citit în vara lui 2022, dar pentru memorii am ales să fac o categorie separată.

 

Biografiile sunt o categorie literară care îmi place mult și despre care am scris adesea.

 

Prin ele, mi se pare de fiecare dată că port un dialog nemijlocit cu niște oameni care au făcut lucruri deosebite, au trăit vieți palpitante și s-au confruntat cu conjuncturi istorice și sociale cu care toți putem să rezonăm.

 

Am chiar și un articol tematic: Lista biografiilor de celebrități care m-au inspirat pentru viață.

 

Iată lecturile biografice din vara asta:

 

SELMA BLAIR – MEAN BABY

 

Cartea Selmei Blair a fost un impuls.

 

O știam din filmele anilor 2000, Cruel Intentions, Legally Blonde si altele, dar mai ales știam ce i-a deraiat viața în ultimii ani: un diagnostic de scleroză multiplă (MS).

 

Mi-a plăcut mereu de ea, mi s-a părut o actriță atipică, așa că am zis… de ce nu? Hai să văd ce se află in gândurile acestei femei.

 

Habar nu aveam ce mă așteaptă.

 

Cartea Selmei Blair e un tăvălug. O poveste atât de întortocheată și de tristă încât diagnosticul de scleroză multiplă apare aproape ca o eliberare.

 

Selma s-a născut într-o familie bogată și privilegiată, cu o mamă narcisică si un tată absent, și a înțeles rapid că ea face notă discordantă cu perfecțiunea familială: i s-a repetat obsesiv că e un copil rău, încruntat, obraznic (de aici și titlul cărții, Mean Baby), o ființă de la care nu te poți aștepta la nimic bun.

 

Cartea e în mare măsură și despre asta: despre etichetele care ni se pun de-a lungul vieții și despre cum ele devin povestea noastră.

 

Ca o fetiță ascultătoare, Selma își asumă devreme rolul care i-a fost alocat: copilul-problemă, fata care nu a ieșit atât de frumoasă ca mama ei și care face totul pe dos.

 

Așa că incepe să facă exact ce se așteaptă de la ea: minte, fură, inventează, iar la 9 ani descoperă ceea ce crede a fi soluția angoaselor si depresiilor ei: alcoolul.

 

De la 9 ani, Selma se apucă de băut, pe ascuns, ceea ce nu face decât să-i accentueze problemele emoționale și să îi contureze, în ochii tuturor celor din jur, o imagine de persoană dezechilibrată psihic.

 

Partea cea mai tristă a poveștii este faptul că, desi avusese dintotdeauna simptome fizice stranii si stări de rău, diagnosticul de MS a venit foarte târziu exact din acest motiv: niciun doctor nu credea in afirmațiile unei paciente cu un trecut presărat cu depresii și probleme emoționale.

 

Simptomele reale de MS au fost trecute, decenii intregi, la categoria “închipuiri, invenții, sigur e totul în capul ei”.

 

E o lecție de viață care va rămâne sigur pe lista celor mai triste memorii pe care le-am citit vreodată.

*****

 

CARRIE FISCHER – SHOCKAHOLIC

 

Carrie Fisher a jucat-o pe Prințesa Leia din “Star Wars”.

 

Mama ei a fost actrița din “Singing in the Rain”, tatăl ei a fost un cântăreț de legendă al anilor ‘50, iar mama ei vitregă a fost Elizabeth Taylor.

 

În același timp, Carrie Fisher a fost și persoana care a încercat toate terapiile și remediile anti-depresie existente pe fața pământului, inclusiv șocuri electrice (de unde și titlul cărții, Shockaholic).

 

Dincolo de prințesa Leia, Fisher a fost o scriitoare bună, cu condei (una dintre cărțile sale a fost ecranizată, iar altele adaptate pentru teatru), dar Shockaholic nu m-a prins așa cum speram să o facă.

 

Am ales-o datorită unui citat pus ca motto în cartea Selmei Blair, în care Carrie spunea: „I don’t hate hardly ever, and when I love for miles and miles. A love so big it should either be outlawed or it should have a capital and its own currency”.

 

Acel citat m-a convins să intru pe Amazon și s-o cumpăr.

 

Scriitura e bună, jucăușă și amuzantă (deși uneori pare că se străduiește prea mult), dar oricât de tare ar încerca să dea o tentă ludică unei vieți complicate… rezultatul este tot unul trist.

 

Nicio glumă nu mi-a alungat gustul amar al poveștii.

 

Dacă vreodata v-ați intrebat “De ce toate vedetele o iau razna la un moment dat, deși au tot ce își pot dori în viață?”, cartea lui Carrie Fisher poate fi un răspuns bun.

 

E greu de înțeles, dar ea încearcă să explice fenomenul, deși uneori raționamentul devine ciudat de-a dreptul.

 

Tocmai pentru că e scrisă din această perspectivă, cartea poate părea stranie, ruptă de realitate sau pe alocuri chiar aberantă, dar așa cum nouă ni se pare de neînțeles celebritatea absolută, la fel si superstarurilor li se pare de neînțeles viața normală și felul în care gândesc oamenii cu existențe obișnuite, trăite departe de lumina reflectoarelor.

 

Un exemplu bun al acestei rupturi dintre lumi este și citatul din Elizabeth Taylor, despre bijuterii:

Nu cred că voi mai citi alte cărți ale lui Fischer după aceasta, dar am rămas cu o concluzie tristă în urma acestei lecturi: o femeie atât de sensibilă și deșteaptă precum Carrie Fisher ar fi meritat un cu totul alt destin.

*****

MINNIE DRIVER – MANAGING EXPECTATIONS

 

Actrița Minnie Driver, cunoscută mai ales pentru rolul din „Good Will Hunting” (pentru care a fost nominalizată la Oscar) nu este celebritatea tipică de Hollywood.

 

În primul rând, este printre puținele vedete care nu au avut adicții de alcool și droguri, care nu au trecut prin cure de dezalcoolizare și nici nu au avut probleme psihice datorate impactului cu celebritatea.

 

Fiind un om cu o structură emoțională stabilă, ancorat în realitate și cu o percepție clară a statutului ei de actriță catapultată neașteptat în lumea succesului, Minnie Driver nu și-a pierdut niciodată capul.

 

Cu toate astea, nu a fost scutită de altfel de probleme, cele mai multe venind tocmai din ciocnirea între viziunea ei normală asupra lumii și percepția distorsionată a celor din jur.

 

Având o relație de iubire cu actorul Matt Damon, Minnie s-a trezit într-o situație care a marcat-o profund: Damon i-a spus că are de terminat un film în New York, după care va veni înapoi acasă, în Los Angeles.

 

Din acel moment, a încetat să-i mai dea vreun semn de viață, nu s-a mai întors niciodată acasă, dar a reapărut câteva săptămâni mai târziu în presă, ca protagonist al unei noi povești de iubire.

 

Fără să spună măcar un „La revedere, s-a terminat”.

 

A fost un episod care a dezechilibrat-o profund pe Minnie, confruntând-o cu o realitate crudă: la Hollywood nimic nu este ceea ce pare, iar dacă încerci să te apropii prea mult de oameni, vei avea de suferit.

 

Cartea lui Minnie Driver este excelent scrisă și poate fi rezumată astfel: ce se întâmplă când un om normal ajunge la Hollywood și încearcă să-și păstreze atât normalitatea cât și sănătatea psihică.

 

Poate fi o provocare de nesurmontat.

*****

 

PHYLISS GRANT – EVERYTHING IS UNDER CONTROL

 

Phyliss Grant a fost bucătar în mari restaurante ale lumii, are un blog culinar de succes, iar această carte de memorii (cu rețete) a fost tot o achiziție de impuls.

 

Am răsfoit-o într-o librărie din Olanda și mi-a plăcut tonul ei relaxat și scriitura caldă: în fond, o carte în care e vorba despre mâncare nu poate fi o carte tristă.

 

Practic, autoarea explică modul în care a navigat momentele dificile ale vieții luând ca reper relația pe care o avea cu mâncarea în respectivele momente.

 

Uneori, o tartă cu mere gătită la momentul potrivit poate salva o viață, fără ca asta să fie vreo metaforă. Gătitul este un refugiu, o terapie și o evadare, iar pentru Grant, fostă balerină, a fost o punte de trecere între două lumi complet diferite.

 

Ea explorează în carte și lumea întunecată a gătitului profesionist, concurența și abuzurile care nu scutesc nici acest domeniu, ba chiar hăul care se cască între bucuria gătitului așa cum o privim noi din afară și realitatea adesea toxică dintr-un restaurant.

 

Până la un punct, cartea este o lectură plăcută, caldă, ca o prăjitură pe care o savurezi gurmand.

 

Dincolo de acel punct în care volumul își atinge potențialul maxim, încep unele afirmații și relatări ale autoarei care transformă povestea în cu totul altceva.

 

Tuturor celor care m-au întrebat de carte după story-urile făcute pe Instagram le-am spus că NU pot s-o recomand dintr-un motiv simplu: nu mă simt capabilă să recomand cu inima deschisă o carte în care autoarea explică cum și-a gătit propria placentă (da, sunt pagini întregi pe tema asta), după naștere, în speranța că asta o va face să se simtă mai apropiată de copilul nou-născut față de care nu considera că împărtășește sentimente materne suficient de puternice.

 

Dacă iubiți gătitul și puteți face abstracție de asta, cartea poate fi interesantă, însă cred că sunt unele lucruri pe care chiar și autorii de memorii ar trebui să le păstreze strict pentru ei, în intimitatea gândurilor personale.

*****

 

DEBORAH LEVY – THINGS I DON’T WANT TO KNOW

 

Acesta este primul volum dintr-un triptic de memorii al scriitoarei Deborah Levy, care acoperă atât relația sa cu scrisul, cât și copilăria petrecută în Africa de Sud, în perioada apartheid-ului.

 

Recunosc, povestea m-a atras mai ales prin prisma acestui al doilea aspect.

 

Problematica Africii de Sud este un subiect despre care am citit mult, însă cartea lui Levy tratează tema superficial, mai degrabă ca pe decorul în care se petrece acțiunea și ca un pretext pentru discutarea unor chestiuni relativ frivole, precum prieteniile ei din copilărie.

 

Deși tatăl său este arestat și închis vreme de câțiva ani tocmai pentru că încălcase regulile regimului, ajutând persoane de culoare, atitudinea față de această situație este privită concret și lipsit de empatie, ca un fapt care s-a întâmplat pur și simplu și care tulbură prea puțin axa intereselor și a gândurilor autoarei.

 

Eu una recunosc că nu am putut empatiza cu acestă lectură și cu siguranță nu voi citi următoarele două volume.

Pentru mai multe idei, inspirații și cărți, mă puteți urmări și pe pagina mea de Instagram.