Anul în care nu mai număr nimic
Suntem mai interesați ca niciodată de contabilizarea lucrurilor pe care le trăim și mai puțin de lucruri în sine. Cărți, spectacole, zboruri, călătorii, maratoane. Pornind de la demarcația dintre ce experimentăm și ce (doar) bifăm, eu am ales să nu mai țin nicio numărătoare.
Acum câteva zile, într-o postare, cineva își făcea bilanțul cultural al anului trecut, spunând că a văzut 35 de spectacole de teatru, 25 de concerte și tot așa.
Pentru o fracțiune de secundă, m-a tentat să mă opresc și să-mi fac propria contabilitate, care avea toate șansele să iasă mult mai consistentă, dar atât a durat impulsul, o clipă.
Apoi mi-am amintit că eu nu mai număr nimic.
Nici spectacole de teatru, nici de operă, nici concerte la Ateneu, nici țări vizitate, nici bilete de avion cumpărate, nici kilometri făcuți săptămânal pe jos, nici măcar cărți citite, acestea din urmă fiind o mândrie în urmă cu câțiva ani.
Paradoxal, deși fac toate lucrurile de mai sus mai des ca niciodată, nu mă mai obosesc să le transform în cifre decât atunci când scriu, ocazional, vreun articol de tipul „10 cărți citite”, „10 spectacole preferate”.
În rest, orice numărătoare îmi aduce zero bucurie.
Mi-am adunat din ele ce am avut de adunat și păstrez emoțiile și ideile care mi-au rămas din toate așa cum ții o cutie din cele mai prețioase amintiri.
Te apuci vreodată să numeri câte obiecte ai în cutia de amintiri? Nu cred. Știi tot ce ai acolo, dar e irelevant dacă sunt 50, 100 sau 300 de obiecte.
E foarte tentant să numeri, mai ales în ziua de azi, când cel mai citit tip de material de presă rămân topurile: Cele mai multe, Cele mai scumpe, Cei mai bogați, Cei mai de succes…
Toate aplicațiile de succes asta oferă: o contabilizare a vieților noastre și o ierarhizare a parametrilor personali.
Aplicații care ne numără pașii și kilometri parcurși pe jos.
Aplicații care numără orele petrecute la sală și caloriile consumate.
Aplicații care ne numără orele de somn, paharele de apă băute și numărul de salate dintr-o săptămână.
Aplicații care ne numără călătoriile, zborurile, țările.
Le-am avut pe toate și pe unele încă le am, dar la un moment dat am decis să ies din joc, fiindcă simțeam că procesul în sine devenise mai presus decât destinația.
Mai ales dacă ești o fire ambițioasă, la un moment dat numărătoarea devine un hobby în sine, care tinde să umbrească scopul de la care ai pornit.
De la „Merg la teatru fiindcă îmi place” ajungi la ”Să mai văd 3 spectacole ca să termin anul cu 50”
De la ”Iubesc să citesc”, la ”Să mai citesc două cărți ca să-mi ating limita pe luna asta”
De la „Călătoresc pentru că mă face fericită”, la ”Anul ăsta am zburat doar de 10 ori, trebuie să mai fac un zbor ca să ajung la numărul de anul trecut”
Eu am fost în posturile de mai sus, am avut ani în care țineam liste detaliate și numărători elaborate ale performanțelor mele din toate palierele, dar am constatat că nu-mi aduceau nicio bucurie reală.
Experiențele da, listele nu.
Listele, după ce se ducea acel moment de mândrie punctuală, nu trezeau în mine decât vaga anxietate că trebuie să păstrez nivelul și luna viitoare, și anul următor.
În realitate, am luni în care citesc și 15 cărți și alte luni în care abia apuc să deschid o carte.
Am săptămâni în care am teatru de 4 ori și altele în care nu merg nicăieri.
Am avut ani în care am călătorit de am rupt și alții în care am simțit să stau mai mult acasă și să mă echilibrez.
Numărătorile pornesc de la premisa predictibilității matematice și de la ideea de a păstra mereu media a ceea ce faci, ori viața e imprevizibilă și imposibil de cartografiat.
Să încerci s-o faci doar pentru a păstra „media” performanțelor tale e încă un stres inutil pe care eu refuz să-l mai fac.
În încheiere, există un poem de Marin Sorescu numit Contabilitate, unul dintre favoritele mele, și vi-l las mai jos.
Se potrivește bine cu mania noastră de a număra și ține evidența vieții, sperând că asta îi va da mai mult sens.