Știți acea melodie din anii 2000 pe care o cânta trupa AMICI, avându-l ca solist pe atunci copilul Florin Ristei: ”Ea este Dana, colega meaa…” ?

Mi se potrivește.

Postarea făcută de Mara Coman despre cititoarea ei, Luminița – O caut pe Luminița – mi-a amintit de o postare făcută de mine în 2018, pe Facebook.

Atunci o căutam pe Dana, colega mea de bancă din clasa întâi.

Cu ocazia reamintirii, am decis să las povestea și aici, pe site, poate ajunge unde trebuie.

Întâi de toate, trebuie să spun că mi-ar plăcea tare mult să mai fiu în clasa întâi măcar o zi.

Dar în clasa întâi din 1990, nu din 2025.

Cu tot cu penarul meu roz, abecedarul cu coperțile scorojite, stiloul auriu chinezesc (pe care încă îl am), uniforma bleumarin cu cămașa bleu în picățele și cordeluța albă de plastic cumpărată de la librăria de la metrou de la Tineretului.

Aș vrea să stau iar în banca aia mazgălită, din lemn, într-o clasă cu dulap de fier și catedra cu fața de masă înflorată.

Să stau cu colega mea de bancă, Dana, care avea ghete ca ale lui Sandy Bell și video cu care putea înregistra pe casetă episoadele de desene animate de la televizor, ca să le revedem apoi de câte ori voiam.

Ceea ce, pe atunci, era un fel de superputere.

 

Dana este prima colegă de școală și prietenă din viața mea, pe care nu am mai văzut-o de peste 30 de ani, fiindcă s-a mutat din școală și din cartier când eram în clasa a patra.

Periodic, îmi amintesc de ea, am căutat-o de nenumărate ori pe Facebook și mi-am folosit tot talentul de jurnalist ca să găsesc o “pistă” cât de mică.

Din păcate pentru mine, are un nume pe care-l mai poartă câteva mii de românce – Gheorghe Ana-Maria Daniela.

Probabil între timp s-a măritat, așa că șansele de a o găsi sunt și mai mici, dar recunosc că am “periat” temeinic toate profilurile de Daniele Gheorghe pe care le-am găsit pe Facebook.

Nu am nicio poză cu ea, fiindcă pe atunci nu se practica treaba asta.

Știu doar că avea o soră pe nume Simona (da, am căutat-o și pe ea) și că a făcut primele patru clase la școala 97 din București.

Și totuși, în epoca Facebook, Instagram, Pinterest, eu cred că într-o zi o voi găsi undeva pe Dana, cea care mă înveselea mereu când eram tristă și cu care făceam infinite planuri de viitor.

Cel mai bine ne oglindim în oamenii care ne știu de când noi nu știam bine ce e de capul nostru.

Aș vrea să ne uităm una la alta și să vedem unde am ajuns acum, să râdem, să-i spun că ghetele ei de Sandy Bell mi s-au părut mereu senzaționale, ca și umorul cu care privea lumea, încă de la 7 ani.

Sunt sigură că i-a prins bine mai departe, în viață.

 

Dana era, la 7 ani ai ei, mult mai matură decât mine, acel gen de copil care-i încurajează pe alții: „Nu fii tristă, va fi bine” sau ”Lasă, o să vezi că trecem noi și de asta”.

Știu că fiecare vârstă se ia foarte mult în serios, dar privind înapoi Dana chiar avea o viziune de om matur.

Și, dacă există un Zeu guvernator al Facebook-ului, eu chiar cred că într-o zi, din toate profilurile de Daniele din toate colțurile lumii, undeva o să apară totuși și Dana mea.

Iar dacă asta nu o să se întâmple niciodată… oricum o vom avea întotdeauna pe Sandy Bell.