Despre tot ce-i fin și fain

Nu mai avem timp

By 22 octombrie, 2019Emotions
read time 10 min
 
22 octombrie, 2019

Nu mai avem timp

Crezi că ai mai mult timp decât ai de fapt.

by

Mă uitam acum două zile la poze de acum 12 ani. 12 ani! Deși, dacă înainte să-mi afișeze Facebook-ul acest număr m-ai fi întrebat lucruri din respectiva perioadă, mi le-aș fi amintit aievea, de parcă au fost ieri.

 

Știu ce cărți citeam, ce glume spuneam, unde ieșeam. Hei, încă port unele haine cumpărate atunci și mi se pare că totul a fost… ei bine, acum câțiva ani, dar nu mulți. Sigur nu 12 ani. Doisprezece? Mai mult de un deceniu.

 

Îngrijorător, am același sentiment de la o vreme atunci când se termină săptămâna. Sau luna. Sau anul.

 

Când a trecut 2019? Îmi spune și mie cineva CÂND a trecut acest an? Îmi aduc aminte limpede luna martie, apoi a fost așa, o aglomerare de lucruri – dar nu foarte multe, nu, nu cât mi se pare că ar trebui să se întâmple într-un an întreg. UN AN ar trebui să fie ceva mare, vast, amplu! Și acum vine decembrie. Nici nu vreau să știu câte zile mai sunt până la Crăciun, deși e sărbătoarea mea preferată din an.

 

Vorbesc despre timp și perspectiva lipsei lui, deși sunt o femeie de 35 de ani, cu sănătate bună, exceptând mici probleme de alergii și intoleranțe care, în zilele noastre, sunt cam la linie cu neplăcerile uzuale pe care le avem toți. Nici prea prea, nici foarte foarte. În fond niciunul dintre noi, oamenii secolului XXI, nu prea mai are sănătatea pe care o aveau părinții noștri la aceeași vârstă. Nu o zic eu, e o statistică citită acum câteva seri, pe site-ul unui medic american.

 

Sunt o femeie de 35 de ani care traversează cea mai bună perioadă a vieții ei de până acum și, mai mult ca oricând, se gândește la timp. La trecerea timpului. Poate tocmai de asta, fiindcă atunci când ești fericit vezi lucrurile mai clar ca oricând. Parcă un văl mi s-ar fi ridicat de pe creier și, privind înapoi, pot să identific, așa cum dai click-uri pe un ecran, toate bucățile de timp pe care le-am irosit. Toate golurile, toate pierderile, toate scurgerile de timp.

 

O pierdere de timp nu e ceva inutil sau fără folos. Nu, nu, eu una iubesc acele momente de relaxare și reîncărcare în care NU faci nimic și savurezi fiecare secundă. Nu ele sunt pierderile de timp.

 

Pierderile reale sunt timpul irosit pe prostii. Pe activități care nu-ți aduceau nimic, pe cafele interminabile, pe „small talk” care era doar small și prea puțin talk. Cu oameni chiar și mai „small” emoțional. Pe „protocoale”, pe lucruri făcute pentru că „așa dă bine”, „așa trebuie” sau pentru că sunt convenții sociale.

 

Pe lucruri pe care nu voiai să le faci și știai în stomac că NU vrei, dar considerai – așa cum am scris aici – că nu ești tu îndeajuns de copt la minte și că sigur ghemul ăla din stomac e semn de imaturitate, nicidecum de înțelepciune.

 

 

Am irosit mult timp, prea mult, pe prostii.

 

Când la 20 de ani mă uitam spre viață, mi se părea un câmp vast, interminabil. Vârsta de 30 de ani părea undeva unde-i linia orizontului și, tocmai de asta, scopurile nu aveau presiune asociată.

 

La 35, chiar dacă e o vârstă minunată, lucrurile se văd mai clar. Nu mai poți să zici „Hei, văd eu ce mai fac peste 10 ani”, fiindcă peste 10 ani o să ai 45 și ar fi bine să ai viața nițel mai bine pusă la punct.

 

Nu fiindcă n-ai mai avea timp, ci pentru că toți avem lucruri pe care ni le dorim enorm, dar pe care tindem să le rostogolim dintr-o decadă a vieții în alta până când le trece vremea sau ne trece nouă entuziasmul. Și nu sunt neaparat lucruri grandioase, din seria „vreau o casă cu pereți din sticlă, pe malul mării”, ci lucruri mici, dar de care îți pasă.

 

În cazul meu, faptul că doream să ajut mai mult anumite cauze umanitare apropiate sufletului meu și tot timpul consideram că va veni un moment ideal în care o să am la discreție timp, resurse, energie, o aliniere perfectă de componente. Practic să fac DOAR asta, să mă dedic 100%. E ceva ce mi-am dorit dintotdeauna și care îmi hrănește sufletul mai mult ca orice.

 

La un moment dat am realizat că viața vine mereu peste noi, într-o succesiune de valuri uriașe care ne iau pe sus, și că ideal nu există. Așa că am început activ, zilnic, și micile acțiuni lunare cântăresc mai mult decât orice vis utopic.

 

Pentru mine vârsta a fost mereu doar un număr și pe măsură ce am avansat în ea m-am simțit tot mai bine. O aștept cu brațele deschise. Dar vârsta și trecerea timpului nu trebuie să te izbească. Nu trebuie să te trezești într-o dimineață, să te uiți în jur și să zici: „Oh Doamne, am 40 de ani!” sau „Am 50 de ani!” și să fie un strigăt de groază. Groaza că, privind în urmă, vezi doar o listă de lucruri pe care ți-ai fi dorit să le faci altfel sau SĂ LE FACI.

 

Ca atunci când îți propui să te trezești la 7 dimineața și să faci o mulțime de lucruri, dar ești atât de obosit încât nu auzi ceasul și ajungi să te trezești la ora patru după-amiaza.

Buimac, speriat, uitându-te la ceas cu un fior pe șira spinării și amintindu-ți că nu ai făcut nici aia, nici aia, nici aia. Și e ora patru!

Adică bun, nu e opt seara, dar ai pierdut totuși o bună parte din zi. Acesta e sentimentul când ajungi la o vârstă „pe pilot automat”, fără să fii conștient de drum în sine, și realizezi că ți-ai petrecut o bucată consistentă din viață în amânări.

 

Vârsta chiar te ia uneori prin surprindere. Am simțit-o pe pielea mea undeva la trecerea între 32 și 33 când am avut poate cel mai prost an din viața mea. Sufeream de oboseală cronică, totul în jurul meu se mișca alert iar eu simțeam că nu mai am vlagă și elan să țin pasul…  Lucrurile parcă mi se întâmplau de la sine, în loc să le trăiesc conștient.

 

Îmi doream o mulțime de lucruri, dar energia mea era limitată, așa că ajungeam mereu să amân, să amân, să amân. Și-mi amintesc aievea luna noiembrie a acelui an, când am realizat că vine decembrie, se termină anul, iar eu îl trăisem… într-o ceață. Și am simțit pentru prima dată groaza de care spuneam mai sus. Când o să mai fac aia, și aia, și aia, și aia? Când, când, când?

 

Era cu două luni înainte ca Fine Society să devină activitatea mea exclusivă, iar acel moment din noiembrie a jucat un rol hotărâtor.

 

Indiferent în ce moment al vieții tale te afli acum, ești tânăr. Mai tânăr decât vei fi vreodată. Dar dacă ai vise, dorințe, lucruri pe care știai că le vei face mereu „într-o zi”, poate ar fi bine să te apuci de ele. Sau să le planifici.

 

Să îți faci un „orar”, un timeline conștient a ceea ce urmează în viața ta în anii care vin. Rectific: a ceea ce ȚI-AI DORI să urmeze.

 

Ne-am obișnuim să respingem strategia de dragul „spontaneității” și să ne lăudăm că n-avem planuri sau scopuri, că „trăim clipa”. Nu putem trăi un deceniu doar „spontan”, ca o sumă de clipe aleatorii, fiindcă vom ajunge să-l trăim accidental.

 

Am citit mai demult pe site-ul Waitbutwhy al lui Tim Urban un articol în care explică el cum fiecare zi e o matrice cu „100 blocks”, fiecare dintre ele având asociat un interval de timp. Tu alegi câte „blocuri” – bucăți – aloci și cui.

 

Mai demult am scris și eu un articol despre finanțe și „cât valorează o oră din viața ta”, doar că articolul lui Tim Urban are și o matrice desenată, pe care poți s-o iei și, într-o zi, să faci exercițiul de a o completa, măcar mental. Vizual, impactul acelei matrici desenate este mult mai puternic, și ți se întipărește în minte.

 

Dacă dați clic pe imaginea de mai jos o să vi se deschidă, într-o fereastră nouă, articolul lui Tim, numit „100 Blocks a Day”.

 

Analizând „matricea” lui Tim în raport cu propria viață, vei constata că noi, oamenii secolului XXI, petrecem prea mult timp și prea multe dintre „blocurile” noastre zilnice fiind reactivi.

 

Răspundem la telefoane, la emailuri, la whastapp, la cereri, la propuneri, la solicitări, la oameni care vor, fiecare, o părticică din noi.

 

Și ne gândim, tot pe măsura trecerii timpului, că nu se cade să spunem NU sau să răspundem mai rar, fiindcă na, trece timpul, ne trece vremea, și la un moment dat poate nu or să mai întrebe, n-or să ne mai cheme, n-or să ne mai bage-n seamă. Că oricum vin alții din urmă.

 

Am auzit asta de atâtea ori. ”Bate fierul cât e cald”. Și-l batem atât de tare încât la finalul zilei nu mai știm cine suntem și ce vrem, fiindcă ne-am petrecut 80% din zi făcând chestii care sunt mai mult DESPRE ALȚII.

 

Matricea lui Tim e interesantă ca metaforă, fiindcă îți dai seama cu adevărat cât din fiecare zi dintr-asta care trece „ca vântul și ca gândul” de nu mai știm când e luni și când e vineri… cât din zilele astea haotice este cu adevărat despre tine și cât e despre „răspunsuri la mediul exterior”.

 

Evident că nu putem de azi să dăm delete la toate lucrurile importante și nenegociabile, la obligații, la joburi, la „must-do”-urile vieții. Toți le avem și îndemnul meu nu este să le dăm deoparte și să facem doar ce avem noi chef. Dar ideea e să găsim un echilibru între câte „blocuri” dăruim altora și câte ne dăm nouă. Alții fiind inclusiv copiii, familia, oamenii dragi. Sunt tot „alții”, propria persoană suntem doar noi.

 

Visurile noastre, planurile noastre, lucrurile care ne hrănesc sufletul și ne aprind imaginația sunt tot profund personale. Și sunt datoria noastră, le putem realiza doar în contul „blocurilor noastre” de viață. Sau nu.

Câți ani ai astăzi și câți vei avea peste 10 ani? Dar peste 20?

 

Și, dacă te-ai afla în fața oglinzii în aceste două momente din viitor și te-ai uita la tine cel de acum, ce ți-ai dori să fi făcut, să fi încercat, să fi trăit?

Foto: Unsplash

2 Comments

  • Ana-Maria Popescu spune:

    Foarte inspirational acest articol, știam de mult de acele blocuri de 10 minute și chiar te face sa conștientizezi cat timp pierzi aiurea. Doar că nu sunt de acord neapărat cu tot ce ai zis; spre exemplu eu îmi doresc ca multe din acele blocuri de minute să le dedic dezvoltării și creșterii copiilor, ceea ce îmi va aduce o mare satisfacție în viitor, de fapt deja îmi aduce pentru că văd efectele pozitive, însă nu uit nici de mine, căci am învățat de acum câțiva ani, de la tine cred, că timpul dedicat mie însumi se transformă inevitabil într-o bunăstare și pentru cei dragi.

  • Anonim spune:

    Minunat spus!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.