Acum câteva zile veneam pe stradă, într-una dintre serile cu ploaie, și un domn îmbrăcat altminteri elegant mă abordează: ”Credeți că mă puteți ajuta cu 9 lei? S-a blocat bancomatul și sunt cu copilul, e urgent…”

Toate ingredientele erau acolo: nu zece ci nouă lei  – pragul psihologic – povestea cu care aparent toți ne putem identifica, aspectul onorabil al persoanei, evocarea copilului (care apropo, unde era?). Mi s-a părut evidentă păcăleala, doar prin faptul că în zonă mai erau minim trei bancomate, am trecut mai departe, dar m-a uimit acest nou/vechi tertip.

Un fel de „Serios, încă mai funcționează?”

În aceeași seară, mama mă sună să-mi spună, printre altele, că a văzut pe social media că ”Andreea Esca și Dan Negru dau pe față secretele tenebroase din spatele furtunilor care vor lovi România” (da, se pare că circulă așa ceva) și că a apărut un produs revoluționar de slăbit cu care poți mânca orice vrei și în orice cantitate, iei pastila și slăbești oricât și e pe bune fiindcă îi fac reclamă trei medici români de top.

În grupul de whatsapp al prietenilor ei, toți oameni intelectuali și care la vremea lor au fost arhitecți, ingineri, economiști, se dezbat aceste chestiuni și cu greu reușesc să o conving de contrariu. Argumentul e mereu imbatabil: păi e fața lui, e vocea lui, apare știre la postul X.

Cum să mai explici că în ziua de azi nu mai poți crede în nimic, nici în voce, nici în chip, nici în nimic, dacă omul respectiv nu stă lângă tine și nu-ți comunică el la ureche informația respectivă? Și că va fi tot mai rău, probabil?

Și nu, inteligența artificială nu face decât să deschidă cutia Pandorei mai larg decât era ea oricum deschisă în ultima perioadă, de „cârligele” și subterfugiile pe care oamenii în carne și oase le folosesc pentru a atrage atenția.

A doua zi după discuția cu mama, citeam o postare pe social media care începea cu decesul unei persoane din familia respectivului influencer care scrisese textul.

Până la final, se termina cu o campanie plătită pe o temă terță, ceea ce nu mă mai miră câtuși de puțin, fiindcă am văzut în ultimul an postări de toate felurile, de la reel-uri de modă cu schimbat ținute lângă patul de spital al unei rude (pe modelul „Dacă tot sunt aici, să vă arăt ce port azi”) până la coduri de Trendyol postate pentru ținuta purtată la înmormântarea unui bunic.

În aceeași seară, pe Reddit, citeam o postare în engleză despre cum Rose din Titanic a aruncat acel colier superb în ocean dintr-un gest de egoism și o întreagă explicație în acest sens, destul de slabă în argumente și menită, evident, să nască opinii divergente.

A doua zi dimineață, pe Facebook, două persoane din sfera motivaționalelor și din zona living the best life aveau deja postarea, în română, evident fără vreo mențiune că ar fi preluată de undeva.

Pentru viralizare în epoca algoritmilor pe care-i îndupleci greu să te lase să faci engagement și reach, nu mai există reguli: postări cu AI, povești lacrimogene care nu s-au întâmplat niciodată, orice pare scuzabil. Dar există ceva mai periculos decât atât.

Încercând să păcălim… totul – algoritmul, soarta, publicul, lumea, anturajul, orice – pierdem orice fel de reper despre ceea ce suntem noi, de fapt.

Care ne-ar fi mesajul? Care ne sunt valorile? Ce ne „mână-n luptă”, vorba poetului? Ce contează pentru noi? Despre ce vrem să fim… noi, ca oameni?

Ca persoană care stă suficient de mult prin online, pe toate canalele, de la Reddit la TikTok, nu pot să nu am o reacție de ceea ce generația Z ar numi CRINGE – un fel de mi-e jenă mie de jena altora – când citesc unele postări scrise atât de evident cu „rețetă” și cu „direcție” încât nu îmi dau seama dacă le-a scris persoana sau ChatGPT.

De fapt, aproape că îmi imaginez niște prompt-uri cerute lui ChatGPT:

”Dă-mi o idee de postare care să nu deranjeze pe nimeni, să nu fie prea asumată pe nicio temă și să mă facă să par această persoană vocală, dar totuși neutră; ușor de înțeles, dar totuși doctă; superioară, dar totuși să par «cineva din popor»?”

”Cum să scriu astfel încât publicul meu, de pe urma căruia câștig bani grei, să creadă că sunt la fel ca el, ba chiar dacă se poate să strecurăm, în glumă, cuvântul sărac, frugal, pe-acolo?”

”Cum să scriu ceva astfel încât să nu deranjez pe nimeni: cei care mă cred sărac să nu aibă impresia că sunt (prea) bogat, cei care mă cred bogat să mă creadă în continuare, iar cei care intră pe pagină prima dată să creadă că sunt exact ca ei?”

Doar că fix asta e problema: nu poți fi „ca toată lumea”.

Ești ceea ce ești.

Poate și ca o consecință a lumii tot mai fake în care trăim, nu prea mai pot îndura nimic bătător la ochi pe direcția asta: nimic care pare „pus cu mâna”, nimic care pare făcut atât de frumos din condei încât nu mai are niciun pic de miez, ceva „prea perfect” (pleonasm voit!)

Țin minte că am citit acum câteva luni un bestseller – „Ochii Monei” – despre care am dezbătut intens cu soțul meu.

Lui i-a plăcut mult partea despre artă, pe care am apreciat-o și eu, dar eu am susținut până la capăt că elementul care a distrus experiența mea și peste care nu am putut să trec a fost reprezentat de… dialoguri.

Discuțiile dintre Mona, o fetiță de zece ani, și bunicul ei senior, erau atât de neverosimile pentru vârstele și raportul de forțe dintre cei doi, încât la un moment dat convenția pe care o face cititorul să intre în zona de magie creată de scriitor s-a anulat complet.

Bunicul vorbea ca un doctor în istoria artei, iar fetița de zece ani răspundea ca un doctorand în istoria artei, cu tot cu niște panseuri despre viață și profunzimea existenței frazate total incongruent cu vârsta personajului.

Era evident că se dorea transmiterea anumitor mesaje, altminteri frumoase, despre viață și rolul artei în existența noastră pământeană, dar de esența unui mesaj puternic și eficient este… să te cred. Eu, receptorul, să te cred pe tine, transmițătorul.

Ori, în vâltoarea asta de a ne vinde cu toții ceva universal unii altora, totul este atât de editat, bibilit, stors de orice autenticitate, încât nu mai pare nimic credibil.

Filmele și serialele au tot mai des mesaje care se transmit brutal, fără subtilitate, doar pentru a bifa o direcție sau alta; cărțile sunt scrise tot mai des după rețete despre „ce se cere”; colecțiile de modă, cosmeticele, totul se creează cu risc cât mai mic de a NU plăcea cuiva.

Uneori, simt că experiența de a citi anumite postări sau a urmări unele materiale este identică interacțiunilor cu boții de la serviciile de livrare sau cu operatorii call-center care citesc un script, fiindcă îi obligă compania: ”Noi suntem aici pentru a ne asigura că aveți cea mai bună experiență”. ”Confortul dvs. este prioritatea noastră”. ”Fiți încredințați că orice acțiune pe care o întreprindem este pentru ca serviciile noastre să se ridice la înălțimea așteptărilor dvs.”

Doar că asemenea mesaje nu ne mai irită prin artificialitate, ci au devenit normalitatea vieții, o să ajungem probabil să vorbim așa și între noi.

Nu știu ce se va întâmpla: poate ne vom întoarce cu toții împotriva curentului și vom cere autenticitate și miez, ca un elastic care sare fix în partea opusă celei în care a stat întins, sau poate ne vom afunda și mai tare în acest deep fake. 

Un lucru e cert: radarul meu pentru fake se calibrează pe zi ce trece mai riguros și tot mai multe lucruri îi declanșează semnalul de alarmă. Ceea ce nu e vreo laudă, fiindcă e mai greu de trăit așa decât scufundat în căldura plăcută a lui ”Totul e în regulă așa cum e…”

Chiar dacă iau lucrurile așa cum sunt, mă adaptez și merg mai departe, vreau să scriu ca să țin minte că totuși ceva nu e în regulă, că e un martor aprins în bord și o luminiță pâlpâie a alertă.

Poate pentru vremurile în care vom uita și vom vorbi cu toții ca niște AI: „Sper că v-ați bucurat de experiența acestui articol, că nu v-a apăsat niciun trigger și niciun subiect neplăcut convingerilor dvs. și că veți reveni în curând la noi”