Acum câteva luni, după cum am povestit mai mult pe Instagram la acea vreme, am trecut printr-o intervenție chirurgicală în Italia, pentru a scăpa de mai multe fibroame uterine.

Nu se putea face la noi (nu în formula dorită de mine), așa că am făcut-o într-o clinică din Napoli, unde opera medicul după care m-am dus.

E vorba despre o doamnă doctor absolut fantastică, o italiancă bătăioasă de 55+ care va rămâne un soi de Wonder Woman pentru mine. Ida Ferrara o cheamă.

Aveam de ales între Napoli și Barcelona, unde Ida avea operații în acea lună, iar cum Barcelona e locul în care mie mi se întâmplă doar nenorociri (furat acte, furat geantă și portofel, luat un virus de gripă care m-a ținut bolnavă șase luni), am zis „Barcelona doar peste cadavrul meu”, ceea ce a fost o expresie ușor nefericită în context, și am ales Napoli.

Ei bine, în acea clinică din Napoli eu am înțeles cu adevărat de ce românii se simt atât de bine în Italia.

Suntem realmente frați în suflet și-n simțiri, fiindcă totul a fost absolut impecabil ca servicii medicale, iar pe partea administrativă domnea un haos organizat pe care doar în România l-am mai întâlnit.

La prima întâlnire cu anestezista mea (eu fiind la prima anestezie din viață și cu un morcov de proporții gigantice, din acest motiv), respectiva doamnă, destul de acră ca atitudine, s-a uitat la mine și a emis următoarea afirmație, demnă de o comedie americană cu râsete pe fundal:

„Dar de ce sunteți atât de stresată pentru o simplă operație estetică?”

Nu știu dacă replica se datora rochiței mulate în partea de sus pe care o aveam în ziua respectivă și care lăsa să vadă un bust relativ modest, dar doamna anestezistă era sigură că eu mă aflu acolo pentru demersul nobil de a-mi pune silicoane.

Aș vrea să glumesc, dar nu. Se încurcaseră analizele mele (cum ziceam, haos administrativ) și, aparent, operația de silicoane e EXTREM de populară și în Italia.

După ce i-am explicat că eu am venit să SCOT lucruri din mine, nu să INTRODUC lucruri noi, după ce și-a cerut scuze și a fost și înfierată și de doctorița mea, prin telefon, la finalul zilei tot nu mi-a plăcut de ea ca persoană. Nu am rezonat deloc.

Mi-a lăsat un sentiment incert, de „N-aș vrea ca femeia asta să fie cea care-mi stinge lumina, mâine dimineață la operație”. Totuși, pe tură în ziua respectivă ea era, mi-a și zis asta foarte clar, deci m-am obișnuit cu gândul.

A doua zi, cu același morcov gigantic înfipt până în amigdale și după ce semnasem 20 de foi care includeau toate lucrurile groaznice care mi se puteau întâmpla, m-am trezit în blocul operator… cu Gino.

Până la finalul vieții eu o să cred cu tărie că Gino a fost un înger trimis din Ceruri în acel moment și nu doar fiindcă lumina intensă din sala de operații îi făcea o aureolă deasupra capului.

Gino era un anestezist la 55+, puțin grăsuț, zâmbăreț și, în esență, o bomboană de om.

I-am explicat că italiana mea autodidactă nu include mulți termeni medicali, dar că știu cum se zice teroare, că e aproape ca în română, și că oricum simt palpabil această emoție, în toate limbile.

Și că în momentul în care simt teroarea, mi se șterge toată italiana autodidactă din cap și îmi vine totul în spaniola mea studiată academic, soră cu italiana, dar nu tocmai. Și că, dacă sunt incoerentă, e de la teroarea pe care tocmai am recunoscut-o.

Și atunci, Gino – v-am zis că era un înger – a zâmbit cu zâmbetul lui de unchi simpatic și a rostit cuvintele magice:

”Spaniolă? Dar iubita mea este din Venezuela. Ne-am cunoscut online și trebuie să învăț spaniolă pentru ea…”

Din acel moment și preț de vreo 20 de minute cât m-au pregătit – prin „pregătit” mă refer la suit pe un aparat special, legat și alte lucruri care ți se întâmplă când te operezi ginecologic – eu și Gino am vorbit în spaniolă despre povestea lui de amor.

Un demers palpitant, presărat cu chicoteli și râsete, și care m-a făcut să uit de toate celelalte lucruri traumatizante care mi se întâmplau în același timp, inclusiv faptul că Gino pregătea un cocktail superb de propofol și alte lucruri care să-mi dea stingerea.

Recunosc, la un moment dat chiar m-am gândit că, dacă ăsta e finalul (eram atât de terifiată de anestezie încât m-au trecut chiar toate gândurile), măcar ultima mea discuție a fost despre povestea de dragoste dintre o doamnă din Caracas și un napoletan bonom pe nume Gino, care învață subjonctivul spaniol din dragoste.

Cum spuneau în „Game of Thrones”, ar fi un soi de poetic justice: eu, care am fost toată viața o romantică, mor ascultând detaliile unei povești de dragoste.

Macabru, dar mi-a trecut prin cap.

Nu știu când am adormit, știu doar că îi explicam lui Gino ceva despre sus-amintitul subjonctiv spaniol care lui i se părea foarte greu (și care chiar este piatra de hotar când înveți limba) și dădeam niște exemple, după care s-a stins brusc lumina peste mine și gramatica spaniolă.

M-am trezit, trei ore mai târziu, ca o floare de primăvară și cu sentimentul că a fost mult mai simplu decât credeam.

Frica mea de anestezie a trecut din acel moment, chiar dacă din octombrie și până acum algoritmul de social media – care a înțeles că sunt profund interesată de subiect – îmi oferă tot felul de sugestii pe profil, inclusiv titluri de genul: „Unde se duce sufletul când suntem sub anestezie?”

În mod inexplicabil, în dimineața asta m-am trezit cu gândul la Gino, care sper că serbează Ajunul cu iubita lui din Venezuela, chiar sper și îi doresc asta.

Nu de alta, dar așa cum doamna acră cu silicoanele mi-a lăsat impresia irațională, dar pregnantă, a unui om lipsit de empatie, îngerul Gino mi se pare – tot inexplicabil, dar la fel de pregnant – genul de om care ajunge să aibă inima frântă cel puțin de câteva ori în viață.

Cert este că, la acest final de an, când număr lucrurile bune care mi s-au întâmplat, îl număr și pe Gino, cu apariția lui providențială în viața mea, într-o dimineață de octombrie, puțin după răsăritul soarelui.

Și, apropo, în imaginea de la început nu e Gino, e o poză stock, desigur, dar imaginea de alături este chiar cu răsăritul din acea dimineață.

Am vrut să las povestea aici ca să-mi amintesc, în momentele în care poate o să uit și o să mă simt din nou ghinionistă sau dezamăgită de oameni sau fără speranță, că uneori, în cel mai improbabil moment al vieții, apare cineva neplănuit, cineva care nu exista pentru tine până acum 5 minute, și care schimbă totul.

Bineînțeles că nimeni nu se gândește că va fi un anestezist, dar uneori trebuie să iei viața exact așa cum e ea.