Nu am fost niciodată frumoasă, până la 40 de ani
Nu e o metaforă, nu e figurativ. E pe bune. Nici nu aveam cum să fiu frumoasă, fiindcă am decis, cu aproape 30 de ani în urmă, că sunt urâtă. Și, pentru mine, urâtă am rămas. Până acum.
Când aveam 12 ani, am emis următoarea afirmație, eu în forul meu interior: „Nu o să fiu niciodată cea mai frumoasă, pentru ca lumea să se îndrăgostească de mine, dar o să fiu cea mai deșteaptă, și atunci lumea o să mă respecte.”
Se întâmpla la ziua de naștere a unei colege de clasă, când eu fusesem singura pe care nimeni nu o invitase la dans.
Știți cum era pe atunci, când băiatul de care-ți plăcea te invita la blues? Pe mine nu m-a invitat nimeni.
Firește, avea legătură cu faptul că eram un șoarece de bibliotecă cu păr creț tuns scurt și breton (ceva cumplit la părul creț), ochelari cu rame groase și că primisem bullying 2 ani la rând de la profesoara de sport și cea de fizică în fața întregii clase.
De la „proasto” și „idioato” la ”uitați, copii, cât de inaptă e Cosmin”, le-am auzit pe toate.
Nu eram, așadar, vreo fată cool după care să întoarcă capul niște adolescenți plini de hormoni.
Acum, dacă m-aș întâlni cu mine de la 12 ani, m-aș lua în brațe și mi-aș spune că e o doar perioadă oribilă și nedreaptă, că o să treacă și că foarte curând n-o să mai însemne nici cât o scamă pe haina universului.
Și că suntem toți niște copii fără minte care habar n-au cât o să dea viața cu ei de pământ.
Atunci, însă, undeva între „Total Eclipse of the Heart” și ”Unbreak my Heart”, stând cu genunchii la piept pe canapeaua din sufrageria sărbătoritei, am decretat că sunt îngrozitor de urâtă și am scos din mintea mea de olimpică la română fraza de mai sus. „N-o să fiu niciodată…”
Și am crezut-o.
Am tatuat-o pe creierul meu.
Știți celebra parabolă cu puii de elefant care sunt legați de picior cu o sfoară prinsă de un băț mic și, chiar dacă ei cresc și se fac de o tonă, rămân prinși de același băț? Au învățat că ei sunt mici, bățul e mare și imposibil de desprins.
Așa și eu. Oricât de mult m-aș fi schimbat pe parcurs și orice aș fi văzut în oglindă, niciodată nu am putut să mă descotorosesc de acea frază.
La un moment dat, pe la 30 de ani, am fost la un fel de workshop de dezvoltare personală la care trebuia să mă uit în oglindă și să-mi spun „Diana, ești frumoasă. Diana, te iubesc”. Am izbucnit în plâns.
Firește, nu a ajutat nici faptul că, încă de când eram copil, fraza preferată a rudelor mele materne era „Păcat că nu semeni cu maică-ta”. Mama mea fiind blondă cu ochi albaștri.
Eu semăn cu bunica din partea tatălui, un detaliu care doar a înrăutățit situația, având în vedere că mama mea și soacră-sa nu s-au agreat cu adevărat niciodată.
Da, am evitat să scriu asta la gândul că ar citi mama, dar după 40 de ani se prescriu multe lucruri, iar eu am încetat să mai menajez sensibilitățile familiale.
Să faci o fetiță și să semene cu „nemesisul” tău n-a fost probabil prea agreabil pentru o femeie aflată în depresie post-partum pe vremea când nu se vorbea despre depresie, așa că refrenul copilăriei mele a continuat mulți ani.
De fapt, sunt aproape sigură că multe dintre lucrurile pe care mama mea mi le-a aruncat de-a lungul vremii și pe care eu le-am colecționat în lista mea secretă de nesiguranțe au fost inconștiente.
De ce îți porți părul așa? De ce te îmbraci așa? De ce zâmbești așa?
În traducere: „De ce semeni atât de mult cu ea?”
„Oof, dacă doar te-ai fi aruncat și în partea noastră de familie”, mă căinau bunica cealaltă și mătușa, care m-au iubit amândouă cu toată inima, dar cu inteligență emoțională zero.
Și, undeva între sufrageria Andreei Matache, remarcile mamei și oftaturile rudelor, am decretat că asta e, de frumoasă sunt deșteaptă, vorba bancului.
Bunica cu care semăn a murit când eu aveam 4 ani, așa că nu exista vreo oglindă vie în care să mă văd.
Poate dacă o aveam pe ea, aș fi putut măcar să văd că există o femeie ca mine care a fost apreciată, iubită și care nu are nimic în neregulă cu ea.
E amuzant cum, deși suntem aproape identice, am considerat-o mereu pe bunica o femeie superbă, care trăise o poveste de dragoste specială, în schimb pe mine m-am văzut mereu fix opusul.
Până de curând.
De fapt, acum câteva zile râdeam cu o prietenă de faptul că, după 40, ai sentimentul că s-au ridicat 10 kilograme de greutăți de pe tine și că un văl de pe ochi care nu te lăsa să distingi clar viața s-a volatilizat. Instantaneu. Cineva, undeva, a apăsat un buton.
Există un banc cu doi pensionari care vorbesc despre cum toți cei din jur încep să se ducă, pe rând, iar unul dintre concluzionează: „Măi, eu cred că ăștia ne pun ceva în pensie!”
Ei bine nu știu ce ni se pune în anii care vin după 40, dar e ca un elixir al fericirii.
Pentru mine, s-a simțit ca o renaștere, deși așteptam taman contrariul, fiindcă suntem învățate să ne gândim la 40 ca la bau bau. De parcă după 40 coeficientul tău de femeie scade cu zece puncte.
Tot la 40 începi să primești de la femeile de dinainte multe sfaturi, cam toate proaste.
”Nu trebuie să știe toată lumea câți ani ai…”
„Okay, ai făcut 40, dar acum nu trebuie să trâmbițezi peste tot…”
„Mai bine păstrezi misterul, nu te apuca să povestești tu acum că ai 40 și cum e viața la 40…”
Pe astea din urmă nu mi le-a zis un străin băgăcios, ci mama mea.
Paradoxal, una dintre cele mai sincere discuții avute cu mama vreodată, când eram adolescentă, a rezultat într-o mărturisire care m-a urmărit mereu.
Am întrebat-o care e vârsta la care s-ar întoarce dacă ar putea și, deși mă așteptam la 20 sau 30, ea mi-a zis pe nerăsuflate: „La 45, atunci m-am simțit cel mai bine.”
Țin minte cât de tare m-a mirat, fiindcă la 20 de ani vârsta de 45 pare deja capătul vieții și nu înțelegeam cum ar putea cineva să considere 45 superior unui 25, de exemplu. Acum știu.
Derulând până în prezent, când mama a început cu sfaturile mi-am adus aminte discuția noastră: ”Deci te-ai întoarce la 45, dar… nu vorbim de vârsta noastră, după 40.” Mda…
Nu vorbim și fiindcă ne-am obișnuit să nu fim bine cu noi, ca femei, și orice lucru nou care se întâmplă mușcă și mai tare din acea felie de încredere în sine care se face tot mai mică.
Ce mi s-a întâmplat mie, după 40, pentru a ridica acel văl?
Mi-am trăit, pe rând, toate fricile.
M-am îngrășat, hormonal, câteva kilograme, și le-am dat jos fiindcă am decis să nu mă las până nu găsesc răspunsul la problema respectivă.
Asta deși răspunsul inițial al medicilor era: „Eh, e normal după 40, cu problemele dumneavoastră de sănătate…”.
Nu, nu e normal, iar acum sunt mai în formă, fizic, decât eram la 20, deci nu. Dar una dintre cele mai mari frici ale mele era aceasta: să nu mai am controlul asupra propriului corp.
Ce altceva a mai fost?
Am fost dezamăgită crunt de oameni în care îmi pusesem tot sufletul.
Unii dintre cei mai apropiați oameni m-au luat și și-au șters pantofii cu relația noastră, lucru pe care credeam că nu aș putea să-l mai duc. Că sunt deja prea obosită.
Inclusiv oameni cu care colaboram au decis s-o cotească la 180 de grade, ba chiar și o relație terapeutică pe care o prețuiam mult s-a încheiat într-o mare deziluzie.
Ei bine, am supraviețuit și, mai mult, am realizat că indiferent pe cine aș pierde, important e să nu mă pierd pe mine.
Am început un proiect editorial pe care l-am închis după trei ani fiindcă piața nu era pregătită pentru el.
Fix când aveam acea problemă hormonală, fix când îmi trăiam dezamăgirile, taman atunci s-a închis și acest proiect, ceea ce mi-a activat toate fricile legate de eșec.
Doar că, în mod surprinzător, eșecul nu m-a ucis, așa cum eram sigură că o va face.
M-a lăsat să îmi trăiesc toate temerile, să mă tăvălesc și apoi să ies la capătul celălalt, cu o seninătate pe care nu o credeam posibilă.
În acest moment, și dacă aș face alte 20 de proiecte și le-aș închide pe toate, sunt sigură că aș fi în regulă. N-aș țopăi de bucurie, desigur, dar nici nu aș mai echivala ceva care nu merge cu propria valoare. A fost o lecție dureroasă, dar eficientă.
Undeva la intersecția dintre dezamăgiri, eșecuri, dereglări și lucruri care păreau scăpate total de sub controlul meu, vocile răutăcioase din cap au început să se ducă și a rămas doar vocea mea reală.
O voce care nu mă vedea nici urâtă, nici ghinionistă, nici lipsită de valoare.
O voce care, când ascult cu atenție, îmi pare vocea copilului care eram înainte ca viața și lumea să așeze pe mine straturi de judecăți și răutăți.
În loc ca Diana de la 40 să o vindece pe Diana de la șase ani, se întâmplă fix invers. Mi se pare că mi-am recăpătat ceva din inconștiența și siguranța de sine a copilului care eram înainte de oftaturi, bullying și judecăți.
Dacă asta înseamnă să dai în mintea copiilor, odată cu înaintarea în vârstă, sper să nu încetez niciodată să alunec înspre mine cea de la șase ani, acea Diana care se iubea pe sine și iubea lumea.
Acum, la 42, îmi place de mine dar, mai ales, mi-e drag de mine.
Mi-e drag de zâmbetul meu, de ochii mei, de părți ale corpului pe care mereu le-am judecat.
Mi-e drag de ele pentru că e poate prima oară când le privesc cu ochii mei, fără notele de subsol ale nimănui.
Nu-mi doresc să arăt de 20 sau de 30, dar îmi doresc să arăt mai bine decât credeam eu la 20 că pot arăta femeile de 40.
Vreau să arăt mai bine și să mă simt mai bine decât stereotipurile din mintea mea, să am o viață cum nici nu visam la 20, vreau să spun „Da, am trăit mai bine decât au trăit femeile de dinaintea mea la 40 și mai bine decât visam eu.”
Vreau ca, pentru tot restul vieții, inclusiv când voi fi o bătrânică zâmbitoare și plină de riduri, să pot să mă uit în oglindă și să-mi spun ”Diana, ești frumoasă” , fără să-mi dea lacrimile.