Am citit o carte pentru myhive (găsiți aici și aici seriile mele de anul trecut) și autoarea făcea o paralelă cu călătoria lui Ulise/Odiseu și cum el era „Odiseu, fiul lui Laertes, cunoscut pentru vicleșuguri și minciuni, cu faima întinsă până la cer…”

 

Sugera ca fiecare dintre noi să se gândească care ar fi epitetele noastre. 

 

Eu am scris-o așa: „Diana, fata care simte tot, vede tot și spune adevărul”

 

În familia mea și în viața mea eu așa am fost, mai puțin ultima parte, cea cu care mă reconciliez acum.

 

De ce tocmai acum? Am 42 de ani, nu 40, nu vreo vârstă rotundă, magică, a bilanțurilor.

 

Ei bine, am realizat de curând „de ce”-ul.

 

La începutul acestui an, s-a stins o rudă destul de apropiată, un unchi de care am fost foarte legată în prima parte a vieții mele, până în adolescență.

 

De fapt, aș spune chiar că el și mătușa mea au fost al doilea set de părinți ai mei, mai ales că nu aveau copii și locuiau la două străzi de noi.

 

După școală mergeam direct la ei și stăteam până veneau ai mei să mă recupereze, seara. Am făcut asta ani de zile.

 

Unchiul meu a fost un om minunat din multe puncte de vedere, dar motivul pentru care apropierea noastră gen tată-fiică (de facto) s-a cam încheiat în jurul vârstei mele de 20 de ani este faptul că, pe cât de minunat era în multe situații, pe atât de narcisist și demolator verbal putea să fie în același timp.

Putea fi șarmant și abuzator, actor de cinema și gaslighter în decursul a 20 de minute, în funcție de starea pe care o avea și pe care o legitima cu „Așa sunt eu, ăsta e farmecul meu, de asta toată lumea mă place și mă iubește”.

 

În realitate, la finalul vieții a rămas certat – și mă refer aici la „no speaking terms” – cu toți prietenii pe care i-a avut vreodată și cu toți vecinii din bloc.

 

Dar s-a stins cu certitudinea fermă că a fost cel mai șarmant, amuzant și plăcut individ care a călcat pe fața pământului, o siguranță de sine pentru care recunosc că l-am invidiat mult timp.

 

Mai ales când se uita în oglindă și rostea, cu toată siguranța: „Nu-mi vine să cred ce bărbat superb sunt!”.

 

Chiar dacă la 20 de ani, când relațiile noastre s-au răcit, nu aș fi știut să sintetizez motivul clar, acum pot pune în cuvinte totul, cu mintea de la 40: instinctiv, am fost prima persoană din familie – și singura – care a impus o limită. 

 

După un Crăciun în care unchiul meu s-a dat în petic cu un mini-scandal, condimentat cu insulte îmbrăcate, ca de obicei, în glume și tachinări, am fost prima din neam care a zis în sinea ei: „Așa e el, ok. Dar eu nu mai sunt dispusă să tolerez, fiindcă…uite, așa sunt eu! Și eu NU accept”.

 

Nu am făcut un mare consiliu de familie ca să-mi anunț decizia, dar am știut să răresc, diplomatic, interacțiunile, până la o limită minimă de „Bună ziua, bună ziua”.

 

M-a durut, dar a trebuit s-o fac.

 

După ce el s-a stins în iarnă, mătușa mea m-a rugat s-o programez la un terapeut, pentru câteva ședințe de gestionare a doliului.

 

De la o femeie 80+, destul de conservatoare, mi s-a părut un gest de maximă și admirabilă deschidere și m-am organizat rapid, tocmai ca să „batem fierul cât e cald”. Am căutat, am găsit, am programat.

 

Odată ajunse la terapeut, unde mătușa mea a insistat să intrăm împreună, m-am trezit în fața unui moment care s-ar fi putut regăsi lejer în orice episod din Seinfeld. 

 

Fără a vrea să minimalizez în vreun fel situația, am auzit-o pe mătușa mea povestind viața ei cu defunctul, viață la care am fost martor direct aproape două decenii din propria mea viață, ca și cum ar fi fost o poveste de dragoste scrisă de Danielle Steel. 

 

Totul a început cu „A fost soțul ideal, nu puteam visa la mai mult”, iar după fraza asta o parte din mine s-a cufundat într-un soi de transă.

 

Am mai auzit doar episoade despre cât era de atent cu toată familia, receptiv la nevoile noastre, romantic cu ea și tot felul de epitete care nu aveau, cu mâna pe inima cu care chiar l-am iubit pe răposat, nici cea mai mică legătură cu realitatea la care asistasem. 

Iar în caz că vă gândiți acum: „Da, dar poate așa era el când erau doar ei doi”: chiar nu. Am asistat la suficiente certuri și reproșuri aruncate la mânie între ei doi ca să am imaginea de ansamblu. 

 

Un singur exemplu, ca haz de necaz: mătușa mea, care avea și ea jobul ei și casă de ținut, s-a organizat astfel încât să-i gătească câte trei mese pe zi (fiecare masă cu felul întâi, doi și desert), timp de 50 de ani, fiindcă unchiul nu mânca de două ori aceeași mâncare.

 

Totuși, de câte ori era invitat la cineva acasă sau când mai ieșeam împreună la un restaurant, complimenta gazda ori bucătarul cu „Vă felicit pentru această masă minunată, soția mea nu-mi face niciodată așa ceva, cu ocazia asta am mâncat și eu ceva bun.” 

 

Cu asta am încheiat despre „soțul ideal”, fie-i țărâna ușoară.

 

Am negociat mult cu mine dacă să intervin în discuție, să-i spun doamnei terapeut că tot ce aude este pură ficțiune, dar m-am gândit că mătușa mea are nevoie să se audă vorbind, rostind versiunea de adevăr pe care și-a construit-o singură.

 

Și că, realist, la 80 de ani nu am eu dreptul să-i rescriu viața, nici măcar pe cea imaginară.

Odată cu acest moment, însă, ceva în mine a făcut clic.

 

În drumul meu spre casă, după sesiunea cu soția îndurerată a „soțului ideal”, o parte din mine a zis, fără cuvinte: „Eu nu vreau să ajung să-mi privesc viața așa. Niciodată. Nu vreau să ajung o doamnă în vârstă care și-a inventat un trecut inexistent. Pur și simplu NU.”

 

Am început să scriu, tot instinctiv, lucruri de care poate îmi era rușine până atunci sau pe care le consideram neinteresante pentru că erau doar ale mele (și noi avem impresia că DOAR NOI simțim așa), dar care am realizat că sunt „superputerea” mea. 

 

Vedeți voi, eu am fost mereu exact ce mi s-a reproșat toată viața. 

 

Am fost fata PREA SENSIBILĂ, da. 

 

Am fost fata care VEDE TOT, da, inclusiv lucrurile pe care adulții din jur le considerau a fi „acceptabile”, dar care mie mi se păreau greșite fiindcă făceau mereu pe cineva să sufere. 

 

Am fost fata care a spus prima că „Treaba asta nu e OK. O fi pentru voi, dar pentru mine nu este.” 

 

Și e în regulă, asta sunt eu.

 

Cred cu tărie că singurul mod de a iubi cu adevărat e să iubim oamenii exact așa cum sunt, nu așa cum ne-am fi dorit să fie.

 

Îl iubesc pe unchiul meu pentru tot ce a avut bun, l-am iertat (cât am avut eu de iertat) pentru ce a fost rău și am suferit foarte tare și din toată inima când s-a dus. 

 

Mi se pare o iubire mai onestă decât să fi spus „A fost unchiul ideal, nu ar fi făcut rău nici unei muște”, „A fost un om să-l pui pe rană”, când eu știu că nu era așa.

 

Dar l-am iubit exact așa cum a fost, cu bune și cu rele.

 

Și la fel mă judec și pe mine: la finalul vieții, voi dori să privesc înapoi spre o viață imperfectă, dar autentică, nu spre una „pusă cu mâna” ca un cadru foto.

 

Vreau să zic „A fost și cu bune, și cu rele, cu de toate, dar a fost a mea și mă bucur că am trăit-o!”

 

N-am mințit niciodată despre ceea ce sunt și cum sunt, dar am avut rușini și frici pe care le-am îndesat sub straturi de „Nu vorbim despre asta”.

 

Nu față de voi, cei care mă urmăriți, ci față de mine însămi.

 

„Nu ne GÂNDIM la asta”.

 

Și totuși… de ce să nu ne gândim?

 

Care ar fi atributele tale de Odiseu/Ulise: fata/băiatul care… ce face, ce simte, cum trăiește?

 

Poate fi un exercițiu bun, care să-ți deschidă ochii către ceva ce ți-a scăpat până acum și care s-ar putea dovedi esențial pentru tine.

 

Semnat: fata care simte tot, vede tot, știți voi…