Despre tot ce-i fin și fain

Ce contează cu adevărat în viață

read time 10 min
 
4 iunie, 2018

Ce contează cu adevărat în viață

Nu-ți dai seama de toate tâmpeniile pentru care te consumi zilnic decât în momentul în care ele se șterg din mintea ta și rămâne un singur lucru în urmă. Frica.

by

M-am gândit mult dacă să scriu sau nu despre asta, dar m-am trezit la final de weekend cu o anxietate inexplicabilă legată de toate lucrurile pe care le am de făcut în săptămâna care începe azi. Sunt o perfecționistă ușor obsesivă pe alocuri, așa că mintea mea râșnește mereu ceva, de cele mai multe ori gânduri despre ce ar trebui să mai fac, să mai scriu, să mai bifez.

 

Și în timp ce îmi făceam un plan cu multe puncte și chiar mai multe griji, mi-am adus aminte. De acel moment. ACELA. Și mi-am dat un „reset”.

 

Toți avem un moment în viață dincolo de care nimic nu mai e la fel. Dacă suntem norocoși, e un fleac care trece fără urme, dar ne deschide ochii. Dacă suntem mai puțin norocoși, e ceva cu care trebuie să ne luptăm mai întâi, ca să ne deschidă ochii pe calea grea. Eu am avut norocul să fie un fel de fleac. Dar unul care încă mă mai urmărește.

 

Acum o lună, la finalul unei zile de luni cu multe întâlniri, evenimente, articole și alergătură, mergeam seara spre casă, în mașină. De obicei merg pe jos cât de mult pot, dar acum aveam tocuri în picioare, pentru evenimentele cu pricina, așa că luasem mașina. Mă tot jena piciorul drept, dar m-am gândit că sigur e de la faptul că am stat în picioare destul de mult pe tocuri, așa că nu m-am alarmat. Nu m-am alarmat prima oară, a doua oară, a treia oară. Apoi am parcat în fața magazinului de unde voiam să-i cumpăr câinelui bobițe și atunci s-a întâmplat.

 

Mi-a amorțit piciorul drept. Prin amorțit mă refer la faptul că aproape că nu-l mai simțeam și nu-mi mai puteam controla mișcările în degete, absolut deloc. Îmi amintesc și acum cum stăteam în acea parcare, încercând să-mi controlez piciorul și gândindu-mă de ce naiba mi se întâmplă mie asta. De la tocuri, sigur… dar toată viața am mers pe tocuri. De la acești pantofi… probabil, dar nu e prima oară când îi port. De la oboseală, de la lipsa de calciu, de la ce?

 

Știți acea expresie despre viața care-ți trece prin fața ochilor? Am înțeles-o. În 30 de secunde, am simțit cum mi se urcă tot sângele la cap și m-am gândit, cu groază, la toate variantele și scenariile posibile. Și primul care mi-a venit în minte – mulțumesc pe această cale scenariștilor de la toate serialele cu medici văzute în această viață – a fost de AVC. ”Stroke” în engleză. Accident vascular cerebral. Deloc întâmplător, una dintre cele mai mari frici ale mele, dintotdeauna. 

 

Tot deloc întâmplător, primul rezultat al căutării mele pe Google după simptome a fost fix acesta. AVC. Ba chiar o descriere amănunțită a ceea ce experimentam eu atunci.

 

În acel moment am văzut în cap tot filmul a ceea ce mi s-ar putea întâmpla, pe grade de severitate. Nu sunt o ipohondră, chiar din contră, dar mi-au trecut prin minte toate variantele posibile, cu o luciditate incredibilă. Tot ce s-ar putea întâmpla, tot ce aș putea să nu mai am, să nu mai fiu, tot ce aș putea păți. Inclusiv ideea „the end”-ului. Cred că aș fi început să și plâng, dacă nu eram atât de ocupată să respir. Să încerc să respir.

 

Și în toată acea stare de panică, de stres, de gânduri negre, când mintea mea încerca să găsească la foc automat o soluție, conectând milioane de mili-gânduri și cunoștințe, toate anxietățile și tâmpeniile pentru care mă consumasem cu zece minute înainte erau așa, o scamă pe haina universului. O caricatură. O joacă. O idioțenie. 

 

Îmi amintesc că am și gândit-o, acolo și atunci: „Dacă mi se întâmplă ceva, mi se întâmplă fiindcă mi-am irosit creierul consumându-mă pentru toate prostiile”. Am simțit-o până la ultima fibră. Și, pentru că universul conspiră, vorba unui clasic, nimeni nu mi-a răspuns la telefon în acel moment. Edi era cu un pacient, la mama suna ocupat, tata își lăsase telefonul pe te miri unde. Am închis și am decis că trebuie să ies singură din asta. Cumva. Și m-am gândit, din nou, tot ca omul care-și vede viața prin fața ochilor, la tot ce îmi doresc să mai fac și tot ce am fost o proastă că n-am făcut deja în loc să mă consum pentru tâmpenii.

 

După vreo 15-20 de minute care au părut ca o oră, simptomele s-au oprit ca și cum n-ar fi fost niciodată. Mi-am dat seama ulterior, citind și căutând pe site-uri străine de medicină, că a fost probabil un cârcel foarte puternic, combinat cu o crampă musculară de vise rele și o amorțeală profundă. De la oboseală, combinată cu prea mult sport, combinată probabil și cu o lipsă de calciu. N-aș dori nimănui să treacă prin așa ceva, e sinistru și te bagă în sperieți tocmai fiindcă este exact genul de simptom asociat unor lucruri grave și iremediabile.

 

Practic, am trăit ceva similar cu ce trăiesc oamenii care fac atac de panică și au impresia că e atac de cord și că vor muri. O similitudine stupidă între simptomele unor lucruri complet diferite, unul foarte grav și iremediabil, iar celălalt un mărunțiș trecător. Spre norocul meu, eu am fost cu mărunțișul. Dar nu voi uita niciodată ce am simțit atunci, acolo, în acele minute, când eram convinsă – cu toată logica și rațiunea mea și cu argumente concrete de ordin medical – că mi se întâmplă ceva foarte, foarte grav. Și ar fi putut să mi se întâmple cu adevărat.

 

De atunci tot decantez acele sentimente, fără să mă forțez în vreun fel  îmi vin în minte și mi se insinuează în suflet. E foarte ușor să-i spui unui om „Trăiește ca și când azi ar putea fi ultima zi din viața ta”, sună a carte motivațională new-age, citești, oftezi, dai din cap a aprobare sau dai un share și ai uitat. Dar când simți cu adevărat că acela ar putea fi capătul drumului, abia atunci înțelegi. Și până când nu-l trăiești, ai impresia că oamenii exagerează ca să te sperie. Nu, nu exagerează.

 

Eu am o vorbă pe care o folosesc cu prietenii mei și unii mi-au spus că sunt fatalistă. „Viața e prea scurtă pentru asta (cutare sau cutare lucru, după caz)”. Chiar cred în ea, dar până la acel moment, în mașină, nu am înțeles-o cu adevărat. Da, viața chiar e foarte scurtă și nu știi niciodată ce ți se poate întâmpla și cum. Și de ce. Lucrurile care ți se întâmplă nu sunt un concurs de merite și de medalii, uneori sunt aleatorii. Zbang! Ți s-a întâmplat ceva și nimic nu mai e la fel.

 

Sunt genul de om care se consumă enorm pentru toate prostiile. Pentru oameni, pentru gesturi, pentru vorbe, pentru comentarii, chiar și pentru un amărât de mesaj. Pun totul la suflet, așa mi-e firea, nu pot să mă schimb. Și sunt foarte dură cu mine, uneori chiar rea de-a dreptul. Sunt cel mai mare critic și dușman al meu, de cele mai multe ori.

 

Am decis să mă ghidez mai mult după ceea ce am simțit atunci, în acea parcare, și după ceea ce mi-am spus în cap că aș face dacă NU s-ar întâmpla cel mai rău scenariu. Am luat toate regretele pe care mi le-am recapitulat în minte și am decis. De data asta nu ca atunci când citești o carte motivațională și-ți faci un plan pe puncte, ci ca o promisiune a unui om „pățit” sau aproape pățit.

Că nu voi mai avea nimic de regretat, niciodată

Dacă am ceva de zis, voi spune. Dacă am ceva care mă doare, o să arăt. Dacă am ceva de simțit, o să-mi dau voie să simt și să exprim. Spre exemplu, săptămâna trecută m-am văzut la un eveniment cu un om drag mie, cu care nu mai vorbisem de un an fiindcă eram supărată dintr-un motiv stupid. M-am dus la el și, cu vocea tremurând, i-am zis tot ce aveam de zis. S-a dovedit că era o neînțelegere, de ambele părți. Altă dată poate nu m-aș fi dus, din rușine, timiditate, reticență. Dar m-am dus.

Că nu-mi va mai păsa ce crede lumea

Mie nu-mi place de toată lumea și nu mă aștept ca toată lumea să mă placă. Dar recunosc că lucrul care încă mă doare cel mai mult e răutatea oamenilor. Nu am avut parte de ea prea mult, sunt norocoasă, dar chiar și micile înțepături mă dor rău. Mă rup în două. Cel puțin așa era până acum. Nu vreau să mă mai simt niciodată cum m-am simțit în acel moment și nici să regret că mi-am amărât viața pentru ce cred unul sau altul. 

 

Știu mulți oameni care se consumă și suferă pe seama diferiților hateri și trolli. În străinătate sunt chiar cazuri de adolescenți care s-au sinucis fiindcă nu suportau presiunea comentariilor negative și a răutății colegilor. Pare banal, dar pentru un om sensibil e o povară grea de purtat. Și poate că e mai ușor de zis decât de făcut, dar eu simt asta până la ultima celulă: părerea ta despre mine e părerea ta și atât.

 

Ți-o respect, dar dacă ai o problemă cu mine e fix problema ta, nu a mea. Dacă nu încalc vreo lege, nu-ți încalc libertatea personală, nu-ți fac rău și nu afectez cu nimic viața și integritatea ta… atunci părerea ta este doar o opinie și atât. Și nu văd de ce mi-ar păsa mie de ce simți și crezi tu despre mine. Toți avem antipatii și simpatii, putem conviețui cu ele până la adânci bătrâneți, fără să le vârâm pe gâtul persoanelor în cauză.

 

Am zis deja că viața e prea scurtă. Chiar este, crede-mă.

Că voi trăi acum și aici. Nu mâine, nu poimâine, nu după ce termin proiectul, vacanța, viața.

Mi-am organizat mult mai bine viața în ultima lună și mi-am făcut o listă de priorități care n-a necesitat brainstorming, seminarii de time-management și nici liste pro și contra. Am făcut-o în cap, în 10 minute, și cu ea am rămas. Limpede și concretă. Pentru prima oară în viață, îmi este foarte clar ce contează și ce nu. Ce mă încarcă și ce mă consumă. De ce îmi pasă cu adevărat și de ce nu o să-mi pese niciodată și nu-mi cer scuze pentru niciuna dintre cele două.

 

Îmi pasă să fac cât de mult bine pot și acum chiar știu că nimic nu e prea puțin, așa cum consideram cu ani în urmă: chiar și un om, un animal, un suflet atins în bine e o victorie. Nu vreau o medalie pentru asta, nici nu vreau să afle nimeni în afară de mine, îmi e de-ajuns să știu că am făcut tot ce am putut. Am ajuns la vârsta la care ce rămâne în urmă e mai important decât lucrurile mărunte de zi cu zi.

 

Nu mai e vorba doar de „Ce vreau eu în viață?” și „Ce mă face fericită?”, e vorba și de „Ce las în urmă, când mă plimb prin viață?”. Nu e doar o inscripție frumoasă, înrămată pe holul unui birou, e ceva care vine din mine și a venit mereu. Doar că acum am pus punctul pe i și am reușit să conștientizez că e un lucru mai important decât multe altele cu care îmi iroseam timpul.

Nu mai amân.

Nu doar lucrurile plăcute, ci și pe cele neplăcute. De multe ori aveam tendința să exilez ceea ce nu-mi plăcea și nu-mi convenea la capătul listei de priorități. Să evit, să amân, să las pe a doua zi, a treia. Acum am adoptat un principiu citit demult într-o carte, dar pentru care nu eram pregătită atunci. Acum sunt. Număr 5,4,3,2,1, mă ridic și fac. Deschid mailul, dau telefonul, trag aer în piept și îi spun persoanei ce simt. Mă trezesc la 6 ca să alerg. 5,4,3,2,1. Ca o rachetă. Funcționează.

Am vrut să scriu acest articol fiindcă văd în jur mulți oameni care, la fel ca și mine, se consumă pentru ce n-ar trebui să se consume și nici să le pese. Oameni care știu că nu fac bine ce fac, dar au mereu un „Da, dar…” pregătit: e un proiect important, e o miză prea mare, e o zi prea importantă, au prea multe de pierdut, prea multe scuze, prea multe motive.

Mereu găsim pretexte și eu sunt o expertă la așa ceva. Sunt regina pretextelor, la nevoie. Dar nimic nu epurează mai bine mintea de gândurile care nu sunt absolut necesare decât frica. Ce rămâne în urmă este o claritate neverosimilă, ca și cum te-ai uita în apa unui râu peste care nu trece nicio adiere de vânt. Se vede totul clar și nu te gândești decât să profiți mai mult de moment, să privești  și să înțelegi, pentru ca atunci când ridici privirea din apă și vin din nou toate valurile peste tine să știi cum să navighezi mai lesne prin viața ta.

Foto: Shutterstock

4 Comments

  • andreea spune:

    sunt de acord cu ceea ce ai scris: ajungem la concluziile astea dupa ce cadem in prapastii fizice si/sau psihologice. eu am fost mereu anxioasa, ingrijorata de viitor, temataoare sa nu mi se intample lucruri rele peste care nu pot trece, sa nu pierd – in general, nesigura pe mine ca voi face fata tututor problemelor, dezarmata si demotivata SA O IAU DE LA CAPAT. pana recent, cand am fost violent concediata, cand mi-am spus ca tot chinul asta mental trebuie sa se termine ca sa pot trai. nu mai vreau sa ma consum enorm pt orice problema, nu vreau sa o iau razna. fie ce-o fi. nimic nu e mai important decat sanatatea (mentala, emotionala si fizica). eu sunt obisnuita sa controlez ce se intampla ij viata mea, dar acum mi-am zis ca chiar nu mai am cum sa fac asta pt ca lumea e haotica pt toti.

  • Gabriela spune:

    Da. Mulțumesc si te felicit pentru adevărul spus în acest articol scris intr-un mod simțit realist, empatic, sensibil, cald, …
    Ai un suflet gingaș!

  • Gia spune:

    Articolul asta este un soi de „wake up call” pentru noi astia care ne irosim pentru nimic, pentru copiii deveniti adulti care inca mai port durerea vorbelor urate in suflet, pentru maturii care ne imbolnavim prea repede si prea devreme pentru ca acceptam prea multe si prea de mult timp.

  • ANA MARIA spune:

    MULTUMESC.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.