M-am gândit mult dacă să scriu sau nu despre asta, dar m-am trezit la final de weekend cu o anxietate inexplicabilă legată de toate lucrurile pe care le am de făcut în săptămâna care începe azi. Sunt o perfecționistă ușor obsesivă pe alocuri, așa că mintea mea râșnește mereu ceva, de cele mai multe ori gânduri despre ce ar trebui să mai fac, să mai scriu, să mai bifez.

 

Și în timp ce îmi făceam un plan cu multe puncte și chiar mai multe griji, mi-am adus aminte. De acel moment. ACELA. Și mi-am dat un „reset”.

 

Toți avem un moment în viață dincolo de care nimic nu mai e la fel. Dacă suntem norocoși, e un fleac care trece fără urme, dar ne deschide ochii. Dacă suntem mai puțin norocoși, e ceva cu care trebuie să ne luptăm mai întâi, ca să ne deschidă ochii pe calea grea. Eu am avut norocul să fie un fel de fleac. Dar unul care încă mă mai urmărește.

 

Acum o lună, la finalul unei zile de luni cu multe întâlniri, evenimente, articole și alergătură, mergeam seara spre casă, în mașină. De obicei merg pe jos cât de mult pot, dar acum aveam tocuri în picioare, pentru evenimentele cu pricina, așa că luasem mașina. Mă tot jena piciorul drept, dar m-am gândit că sigur e de la faptul că am stat în picioare destul de mult pe tocuri, așa că nu m-am alarmat. Nu m-am alarmat prima oară, a doua oară, a treia oară. Apoi am parcat în fața magazinului de unde voiam să-i cumpăr câinelui bobițe și atunci s-a întâmplat.

 

Mi-a amorțit piciorul drept. Prin amorțit mă refer la faptul că aproape că nu-l mai simțeam și nu-mi mai puteam controla mișcările în degete, absolut deloc. Îmi amintesc și acum cum stăteam în acea parcare, încercând să-mi controlez piciorul și gândindu-mă de ce naiba mi se întâmplă mie asta. De la tocuri, sigur… dar toată viața am mers pe tocuri. De la acești pantofi… probabil, dar nu e prima oară când îi port. De la oboseală, de la lipsa de calciu, de la ce?

 

Știți acea expresie despre viața care-ți trece prin fața ochilor? Am înțeles-o. În 30 de secunde, am simțit cum mi se urcă tot sângele la cap și m-am gândit, cu groază, la toate variantele și scenariile posibile. Și primul care mi-a venit în minte – mulțumesc pe această cale scenariștilor de la toate serialele cu medici văzute în această viață – a fost de AVC. ”Stroke” în engleză. Accident vascular cerebral. Deloc întâmplător, una dintre cele mai mari frici ale mele, dintotdeauna. 

 

Tot deloc întâmplător, primul rezultat al căutării mele pe Google după simptome a fost fix acesta. AVC. Ba chiar o descriere amănunțită a ceea ce experimentam eu atunci.

 

În acel moment am văzut în cap tot filmul a ceea ce mi s-ar putea întâmpla, pe grade de severitate. Nu sunt o ipohondră, chiar din contră, dar mi-au trecut prin minte toate variantele posibile, cu o luciditate incredibilă. Tot ce s-ar putea întâmpla, tot ce aș putea să nu mai am, să nu mai fiu, tot ce aș putea păți. Inclusiv ideea „the end”-ului. Cred că aș fi început să și plâng, dacă nu eram atât de ocupată să respir. Să încerc să respir.

 

Și în toată acea stare de panică, de stres, de gânduri negre, când mintea mea încerca să găsească la foc automat o soluție, conectând milioane de mili-gânduri și cunoștințe, toate anxietățile și tâmpeniile pentru care mă consumasem cu zece minute înainte erau așa, o scamă pe haina universului. O caricatură. O joacă. O idioțenie. 

 

Îmi amintesc că am și gândit-o, acolo și atunci: „Dacă mi se întâmplă ceva, mi se întâmplă fiindcă mi-am irosit creierul consumându-mă pentru toate prostiile”. Am simțit-o până la ultima fibră. Și, pentru că universul conspiră, vorba unui clasic, nimeni nu mi-a răspuns la telefon în acel moment. Prietena mea cea mai bună avea telefonul închis, la mama suna ocupat, tata își lăsase telefonul pe te miri unde. Am închis și am decis că trebuie să ies singură din asta. Cumva. Și m-am gândit, din nou, tot ca omul care-și vede viața prin fața ochilor, la tot ce îmi doresc să mai fac și tot ce am fost o proastă că n-am făcut deja în loc să mă consum pentru tâmpenii.

 

După vreo 15-20 de minute care au părut ca o oră, simptomele s-au oprit ca și cum n-ar fi fost niciodată. Mi-am dat seama ulterior, citind și căutând pe site-uri străine de medicină, că a fost probabil un cârcel foarte puternic, combinat cu o crampă musculară de vise rele și o amorțeală profundă. De la oboseală, combinată cu prea mult sport, combinată probabil și cu o lipsă de calciu. N-aș dori nimănui să treacă prin așa ceva, e sinistru și te bagă în sperieți tocmai fiindcă este exact genul de simptom asociat unor lucruri grave și iremediabile.

 

Practic, am trăit ceva similar cu ce trăiesc oamenii care fac atac de panică și au impresia că e atac de cord și că vor muri. O similitudine stupidă între simptomele unor lucruri complet diferite, unul foarte grav și iremediabil, iar celălalt un mărunțiș trecător. Spre norocul meu, eu am fost cu mărunțișul. Dar nu voi uita niciodată ce am simțit atunci, acolo, în acele minute, când eram convinsă – cu toată logica și rațiunea mea și cu argumente concrete de ordin medical – că mi se întâmplă ceva foarte, foarte grav. Și ar fi putut să mi se întâmple cu adevărat.

 

De atunci tot decantez acele sentimente, fără să mă forțez în vreun fel  îmi vin în minte și mi se insinuează în suflet. E foarte ușor să-i spui unui om „Trăiește ca și când azi ar putea fi ultima zi din viața ta”, sună a carte motivațională new-age, citești, oftezi, dai din cap a aprobare sau dai un share și ai uitat. Dar când simți cu adevărat că acela ar putea fi capătul drumului, abia atunci înțelegi. Și până când nu-l trăiești, ai impresia că oamenii exagerează ca să te sperie. Nu, nu exagerează.

 

Eu am o vorbă pe care o folosesc cu prietenii mei și unii mi-au spus că sunt fatalistă. „Viața e prea scurtă pentru asta (cutare sau cutare lucru, după caz)”. Chiar cred în ea, dar până la acel moment, în mașină, nu am înțeles-o cu adevărat. Da, viața chiar e foarte scurtă și nu știi niciodată ce ți se poate întâmpla și cum. Și de ce. Lucrurile care ți se întâmplă nu sunt un concurs de merite și de medalii, uneori sunt aleatorii. Zbang! Ți s-a întâmplat ceva și nimic nu mai e la fel.

 

Sunt genul de om care se consumă enorm pentru toate prostiile. Pentru oameni, pentru gesturi, pentru vorbe, pentru comentarii, chiar și pentru un amărât de mesaj. Pun totul la suflet, așa mi-e firea, nu pot să mă schimb. Și sunt foarte dură cu mine, uneori chiar rea de-a dreptul. Sunt cel mai mare critic și dușman al meu, de cele mai multe ori.

 

Am decis să mă ghidez mai mult după ceea ce am simțit atunci, în acea parcare, și după ceea ce mi-am spus în cap că aș face dacă NU s-ar întâmpla cel mai rău scenariu. Am luat toate regretele pe care mi le-am recapitulat în minte și am decis. De data asta nu ca atunci când citești o carte motivațională și-ți faci un plan pe puncte, ci ca o promisiune a unui om „pățit” sau aproape pățit.

Am vrut să scriu acest articol fiindcă văd în jur mulți oameni care, la fel ca și mine, se consumă pentru ce n-ar trebui să se consume și nici să le pese. Oameni care știu că nu fac bine ce fac, dar au mereu un „Da, dar…” pregătit: e un proiect important, e o miză prea mare, e o zi prea importantă, au prea multe de pierdut, prea multe scuze, prea multe motive.