Seara trecută mi-a apărut în feed o postare cu care am făcut clic în mod neașteptat. 

 

O femeie povestea că și-a pierdut soțul cu nouă luni în urmă și că sora ei a făcut ceva de neiertat într-un moment în care ea era plecată din oraș: a pus în cutii toate obiectele care aparținuseră defunctului și le-a donat.

 

Cu cele mai bune intenții și „ca să o ajute să treacă mai ușor peste moment”.

 

Femeia povestea că acel gest a distrus-o, fiindcă donarea acelor lucruri era parte din doliul ei: voia să o facă în ritmul ei, la momentul potrivit, păstrând câteva lucruri semnificative de care sora ei nu avea cum să știe.

 

Citeam și mă enervam progresiv, fără să știu de ce, până când la un moment dat a făcut clic motivul. 

 

La altă scară și cu totul altă magnitudine, una dintre cele mai vechi amintiri ale mele din copilărie este cu mătușa mea care, tot cu cele mai bune intenții, mi-a aruncat toate cărțile de povești în timp ce eram în vacanță în Ardeal.

 

A venit la noi, a văzut că aveam teancul meu imens de cărți citite, măzgălite, tocite cât le răsfoisem, iubite până la refuz, și s-a gândit că sunt „uzate” oricum. Așa că le-a aruncat la gunoi. Pe toate.

 

Un gest gratuit și egoist, de om mare care „știe el mai bine”.

 

Am plâns până n-am mai avut lacrimi, pentru că la acel moment acel teanc de cărți era toată „avuția” mea de copil.

 

Cu cele mai bune intenții, familia mea – și familiile în care am trăit cam toți din generația mea – au funcționat pe principiul „Copilul nu știe de capul lui.”

 

Ne-au privit ca pe niște obiecte însuflețite, despre care vorbești la persoana a treia: „Diana nu se supără, nu”, „Da, Diana o să meargă acolo…”, „Da, doamnă doctor, Diana nu mănâncă suficient”, „Poți să iei păpușa, Diana ți-o face cadou”. 

 

Diana fiind acolo și da, i-aș fi dat-o cadou dacă mă întreba înainte. 

 

Suntem o generație care nu a fost întrebată niciodată înainte de… nimic.

 

Ca să ne amuzăm, zece ani mai târziu de la momentul cărților de povești, când eram în clasa a zecea, mătușa mea a fost plecată două luni la prietena ei cea mai bună din Germania, iar eu și părinții mei ne-am mutat la ea acasă, fiindcă ne zugrăveam apartamentul. 

 

I-am aruncat, atunci, trei sertare de mosoare cu ață, ace și diverse lucruri de cusut, fiindcă mi se păreau prea multe și ocupau loc inutil.

 

Mătușa mea a făcut mereu rochii superbe, ca hobby, deci acestea erau „cărțile” ei.

 

Nu m-am simțit vinovată deloc și abia după ani am înțeles de ce: a fost ca o ședință de terapie. Voluptatea de a arunca ceva ce îi era drag ei. O copilărie, desigur, făcută cu totul inconștient.

 

Dincolo de mosoare și cărți de povești, nu am uitat acel moment banal fiindcă mi-a modelat psihicul pentru o bună perioadă de timp (nu zic pentru totdeauna, pentru că am lucrat cu mine pe parcurs).

 

Lipsa de control e cel mai cumplit sentiment posibil: să simți că viața ta nu e a ta, că voința ta nu contează, că ești prea mic și neînsemnat ca vocea ta să însemne ceva, nici măcar când e vorba de niște amărâte de cărți de povești.

 

Pentru că aceasta a fost dinamica vieții de copil și de adolescent, am căutat controlul cu orice preț în viața mea de adult.

 

Am micro-manageriat tot ce se putea, am încercat să „pun în scenă” viața, nu s-o trăiesc, s-o orchestrez, s-o regizez, la propriu.

 

M-am preocupat atât de mult de CUM trebuie să se întâmple lucrurile și ÎN CE FORMĂ și EXACT ÎN CE ORDINE, cea dorită de mine, încât asta m-a epuizat complet.

 

Doar un exemplu, dar memorabil: când am cunoscut-o pe mama fostului meu soț, știam multe povești despre cât de delicată poate fi „prima întâlnire cu viitoarea soacră” și auzisem multe sfaturi imperative: cu ce să te îmbraci, ce să vorbești, ce ton să ai, genul de lucruri pe care generația mea le citea în Cosmopolitan și Elle.

 

O fată sigură pe ea și fără probleme de control ar fi zis „O să mă duc fix așa cum sunt și, dacă mă place bine, dacă nu, nu”.

 

Eu, în schimb, eram o fată sensibilă și nesigură pe ea la acel moment, așa că am orchestrat prima întâlnire astfel încât să „păcălesc” viața. 

 

În acea perioadă organizam foarte multe evenimente elegante, gale cu zeci și sute de oameni, iar eu le prezentam.

 

Am avut grijă ca prima întâlnire cu „viitoarea” să fie la o gală organizată de mine, când eu eram pe scenă într-o rochie superbă, strălucitoare, în lumina reflectoarelor.

 

Pare copilăresc, și este, dar am fost atât de mândră de reușita mea atunci. Reușisem să păcălesc viața, credeam eu. Să controlez necontrolabilul. Să fac exact cum voiam eu.

 

M-am auto-aplaudat pe interior și-mi aduc aminte aievea acel moment.

 

Firește, ar fi fost mult mai bine dacă mă axam mai mult pe lucruri profunde precum alegerea persoanei potrivite și sondarea mecanismelor interioare care mă aduseseră în acel punct.

 

Dacă aș fi făcut-o, aș fi realizat că eu căutam forma, nu fondul.

Că voiam nunta, nu căsnicia.

Că voiam să controlez, în sfârșit, ceva la viața mea.

Că voiam să încep un nou capitol, unul scris de mine.

Și voiam să o fac, dacă se poate, în cel mai mic detaliu.

 

Exemplul cu prima întâlnire cu soacra mă urmărește și încerc să-l țin aproape pentru toate momentele în care încep să-mi conturez în cap scenarii și să formulez fraze care încep cu „Trebuie să…”.

 

Am înțeles că lucrurile cele mai bune s-au întâmplat când le-am lăsat să se întâmple, în loc să le îndes într-o cutiuță pe care o adusesem eu de acasă, fiindcă eu doar acea mărime de cutie o aveam și pe aia voiam s-o fac să se potrivească.

 

Pare simplu, dar e greu și anevoios ca Sisif care împinge bolovanul la deal.

 

De fapt, știți care a fost poate cel mai greu lucru de rostit pentru mine? 

„Facă-se voia ta”, la rugăciune.

 

Mă rugam, rosteam cuvintele, dar ca atunci când faci o promisiune și încrucișezi apoi degetele la spate, imediat mă gândeam: „Da, facă-se voia ta… dar dacă se poate, aș vrea ce e pe lista asta, fix în ordinea asta. Ți-o las aici, Doamne, mulțumesc anticipat!”

 

Momentul cărților de povești și faptul că mi l-am amintit total întâmplător a vindecat ceva în mine.

 

A fost un fel de închidere de cerc.

 

„Okay, acum tu ești stăpână pe viața ta, dar nu trebuie să ții pumnul atât de strâns.

 

Nu-ți mai aruncă nimeni cărțile la gunoi, dar ești atât de ocupată să ții în brațe tot ce ți-e teamă să pierzi sau vrei să controlezi încât te împiedici sub greutatea lor.”

 

Încă mă străduiesc să le pun jos. Pe rând, cu încetinitorul, dar să le pun.

 

Vara asta am experimentat-o la prima mână și am scris despre asta în articolul acesta: „Orice s-ar întâmpla în viață, o să mă descurc!”

 

În fiecare zi mai las jos câte ceva… sau măcar mă străduiesc.

 

Încă am lista aceea, Doamne, dar… vezi tu ce-mi trebuie de acolo. E în regulă.