Indiferent cât ești de spiritual sau de eminamente rațional, semnele există.

 

Că le numești ghionturi ale universului sau că le decriptezi științific, ele sunt o certitudine.

 

Așa cum înainte de un tsunami, se retrage mai întâi apa de la mal.

 

Pe măsură ce înaintez în vârstă, realizez că acea frază banală cu trăiește clipa și trăiește în prezent este secretul vieții, pentru că acolo, în prezentul banal, se întâmplă toate.

 

Doar că, nu știu tu, dar eu merg des pe stradă cu gândul la trecut sau la viitor, făcându-mi planuri sau rememorând lucruri. Cel mai des mi se întâmplă să fiu în orice alt loc, doar în prezent nu.

 

Fiindcă dacă aș fi în prezent, aș putea să observ momente, semne, ghionturi, conexiuni.

 

Aș fi acolo, pe aceeași dimensiune temporală cu ele, nu cu gândul în altă parte. Corpul ne dă semne când nu suntem bine, mediul ne „atenționează” când suntem în discordanță.

 

În ultima vreme, corpul meu a făcut un pact cu universul. Așa am impresia, fiindcă de câte ori am fost cu gândul în altă parte în ultimele 3 luni, m-am împiedicat și am căzut pe asfalt. Zbang.

 

Nu sunt o împiedicată, nu am mai avut „zbenghiuri” la genunchi de când eram copil, dar din august și până acum am pățit-o de trei ori. Nimic alunecos pe jos, doar mintea mea care zburase în altă parte și corpul a vrut să mă aducă înapoi.

Mai demult, într-o perioadă în care nu eram bine cu mine în raport cu o anumită șefă, făceam cistite.

 

Eu care nu am răcit niciodată la ovare și nu am nicio sensibilitate în acest sens. Ei bine, în perioada în care lucram foarte apropiat de o anumită persoană, renumită pentru bullying și gaslighting, am avut cinci episoade de cistită în două luni.

 

Făcusem potecă până la medic și luam medicamente cu merișoare și albastru de metil ca pe bomboane.

 

Era ca și cum corpul meu îmi spunea să mă îndepărtez.

 

După ce s-a încheiat acea relație profesională, nu am mai avut niciodată așa ceva, deși am intrat în piscine cu apă rece și am mers fără dresuri până a dat înghețul. Absolut niciodată.

 

Multe dintre aceste semne au fost avertizări. Pe unele le-am ascultat, pe altele nu.

 

Cele neascultate s-au transformat în burnout, în (aproape) depresii, în probleme care s-au întins pe o perioadă mai lungă de timp.

 

Două exemple perfecte de semnale pe care le-am prins din zbor au fost acum 20 de ani.

 

Vedeți voi, dragii moșului, a existat o perioadă în care nu țineam agendă. Aveam totul în cap. 

 

Foloseam caiete și agende frumoase pentru a-mi scrie gânduri, visuri, idei, dar nicăieri, pe nicio hârtie, nu era un „Ora 7:00 – întâlnire cu Ionescu la Cafeneaua x”. Pe acelea le țineam minte, pur și simplu.

 

La fel, în aceeași perioadă magică, oprită brutal pe la 27 de ani, mă trezeam fără ceas.

 

Pur și simplu îmi stabileam că trebuie să mă trezesc la 06:00 și a doua zi la 05:48 eram trează.

 

Nu știu ce miracol era acesta, că acum așa mi se pare, dar fix așa funcționam.

 

Momentele în care am realizat că trebuie să-mi cumpăr o agendă, respectiv un ceas deșteptător, au venit unul după altul.

 

Aveam o întâlnire stabilită la ora 09:30 și m-am trezit la 09:29. Nu exagerez, văd și acum ecranul telefonului.

 

Suficient cât să sun persoana să mă scuz de ceva trafic sau meteorit căzut în calea mea și s-o rog să înțeleagă și să mă aștepte.

 

Întâmplător, era chiar Noemi Meilman, care mi-a devenit ulterior o foarte bună prietenă. 

 

A fost ca și cum corpul, mediul, universul, oricum vrei s-o zici, ar fi spus „Okay, îi dăm un avertisment subtil, dacă nu înțelege… data viitoare se va trezi la două ore după…”. Din acea zi, am avut mereu și o alarmă.

 

Cu agenda a fost și mai amuzant.

 

Vreau să vă imaginați următoarea scenă: eram în redacție la Adevărul, acum 20 de ani.

 

Țin minte și acum că era vară și aveam o zi de scris intensiv. Zero întâlniri, chiar mă gândeam „Uau, ce bine că nu am de plecat nicăieri, pot sta să lucrez…”

 

Îmi sună telefonul și răspund. O voce de femeie spune: „Bună, Diana! Știu că aveam o întâlnire acum, în 20 de minute, dar la noi a intervenit ceva și vreau să-mi cer mii de scuze, dar…”

 

Nu știu ce a mai zis după miile de scuze, fiindcă mintea mea a rămas proptită în „Aveam o întâlnire în 20 de minute…”.

 

Eu eram în Pipera, pe Șoseaua Fabrica de Glucoză. Orice drum până oriunde lua maximum 30-40 de minute. A început să-mi bată inima cum îi bate cățelului meu după ce se latră cu vreun chihuahua din cartier.

Vocea feminină de la telefon continua cu reprogramat, cu altă zi, iar eu foram în străfundurile memoriei ca să-mi dau seama cine este persoana cu care vorbesc.

 

Nu aveam numărul în telefon și mintea mea era o coală albă. Așteptam ceva de care să mă agăț, un nume, un reper. Am intrat în joc.

 

„Sigur… mhm, nicio problemă. Amânăm pe altă zi, pe săptămâna viitoare… la tine? La voi?”

 

Mai vorbim așa vreo două minute, până când aud cuvântul magic: „Vorbesc și cu Adrian și îți spun…”.

 

Adrian, Adrian, Adrian, Adrian… mintea mea mergea ca un motor Google.

 

Și atunci, în sfârșit, am realizat cine era: Catrinel, asistenta designerului Adrian Oianu, cu care stabilisem un interviu.

 

Un interviu bine cartografiat în capul meu, dar pe care memoria mea alesese să-l explulzeze fără să mă anunțe.

 

Am reprogramat, a ieșit un interviu minunat și o prietenie, dar eu din acea zi am început să țin agendă și pentru altceva decât notat gânduri, vise și curcubee.

 

Experiențele de mai sus echivalează cu retragerea apei de la mal.

 

Nu am avut parte de tsunami, am văzut la timp și am fugit.

 

De câteva ori, însă, nu am mai văzut semnele și a venit valul peste mine.

 

Au fost mai multe momente, dar unul punctual, ca la carte, mi s-a întâmplat acum fix 10 ani, în Turcia.

 

Eram într-un press-trip superb, în Istanbul, oraș pe care-l vizitam pentru prima oară, cu o gașcă savuroasă și cu un program minunat.

 

Doar că la acel moment eram în burnout și refuzam să înțeleg asta. Făceam 2 reviste practic de una singură și mai aveam și Fine Society ca hobby. Și încercam să le țin pe toate în echilibru.

 

În prima mea zi în Istanbul, am mers 20 de kilometri pe jos, am mâncat foarte puțin, iar seara am băut două cafele.

 

Am mers în cameră și m-am pus pe scris până la ora 5 dimineața, când m-am culcat pentru două ore. La 7 eram în picioare, gata de explorat împreună cu grupul.

 

Și atunci s-a întâmplat. Tsunami-ul.

 

În momentul în care intram în microbuzul care urma să ne ducă la turnul Galata, am simțit, pentru prima oară în viața mea, cum se rotește tot pământul cu mine.

 

Până atunci nu avusesem niciodată amețeli, nici măcar minore. Niciun vertij, nicio senzație de leșin. Timp de 20 de minute, am stat culcată pe podeaua microbuzului oprit în fața hotelului, fiindcă simțeam că sunt într-un roller-coaster scăpat de sub control.

 

După ce a trecut starea, am dat câteva telefoane acasă și, din om în om, am ajuns să vorbesc cu un neurolog.

 

I-am explicat stările mele, iar cuvintele lui mă vor urmări toată viața. Omul nu mi-a dat niciun diagnostic, nu avea cum prin telefon, dar a zis atât: „Corpul dumneavoastră v-a dat un mesaj. Aveți grijă să nu vină și al doilea, că va fi mai rău”.

 

Aș vrea să spun că am ascultat, dar nu.

 

Al doilea mesaj a fost burnoutul. Ani în care am funcționat la o cincime din capacitatea mea: emoțională, mentală, fizică, de toate felurile. Am trăit doar o parte din ce puteam trăi. Am fost o umbră a propriei persoane.

 

Inclusiv în relații, am învățat târziu să observ semnele.

 

Prea multe tăceri bruște nu sunt accidentale.

 

Secretoșenia bruscă nu e „o fază”.

 

Tonul răstit tot mai des nu e „o zi proastă”.

 

Dar, fiindcă toți suntem cu gândurile în cele patru zări, avem tendința să netezim totul, cum netezești cutele unei fețe de masă necălcate. „Nu e șifonată, doar mi se pare”.

Ba da, este. Și cu cât observi mai repede, cu atât mai bine. Ori o îndrepți, ori o schimbi.

 

Am intrat, în trecut, în parteneriate profesionale în care am simțit din prima că nu ne potrivim. Nu că e ceva dubios, dar că suntem incompatibili. Ca-n dragoste.

 

Și totuși, am ignorat toate micro-momentele de îndoială, toate semnele clare (afirmații, gesturi, alegeri) care-mi spuneau că nu e pentru mine, că vedem lucrurile diferit.

 

Am pierdut, dar n-am pierdut lecția, cum se spune.

 

Sunt recunoscătoare în fiecare zi pentru semnele pe care mi le dă corpul și pe care le observ în jur.

 

Nu mai ignor nimic înainte să trec prin filtrul meu.

 

Nu devin nici paranoică, dar nici nu mai merg cu gândurile în curcubeu în timp ce lumea mea se dărâmă.

 

Și, când mai uit, îmi aduc aminte de agendă și de acea zi de vară în care universul m-a ferit de a mă face de râs, iar eu am ascultat și am luat aminte.

 

Încă învăț, zi de zi, să ascult și să observ mai bine.