Despre tot ce-i fin și fain

Lecții despre viață, depresie și leadership dintr-o carte de la care nu așteptam nimic

By 30 octombrie, 2016Culture, Learning
read time 3 min
 
30 octombrie, 2016

Lecții despre viață, depresie și leadership dintr-o carte de la care nu așteptam nimic

Serios, chiar nimic. E o carte scrisă de un sociolog și profesor american de la UCLA, în care el își relatează experiența cu depresia și cu găsirea adevăratei vocații. Am cumpărat-o într-o doară, apoi am vrut s-o arunc cât colo, iar la final n-am mai putut s-o las din mână.

by

Această carte ar fi putut fi dezamăgirea săptămânii mele. Am cumpărat-o din impuls, alături de alte 4 cărți foarte bune, și tocmai datorită companiei selecte, s-a pierdut în entuziasmul de moment. Nici nu mai știu ce m-a atras la ea, din marea de cărți din librărie, dar ceva sigur a fost când am adăugat-o în teanc.

 

dscn2759

 

Până să ajung cu ea acasă, deja începusem s-o regret. Am citit de-a lungul vremii zeci de cărți de dezvoltare personală, volume despre viață, motivație, etcetera și la un moment dat toate se repetă. Nu mai citisem ceva cu adevărat nou de ani de zile, iar broșurica asta, intitulată ,,Lasă-ți viața să vorbească”, nu se anunța prea promițătoare. Ba chiar din contră.

 

Am început-o prima, înaintea celorlalte cărți, pe principiul ,,Întâi veriga slabă”. Dacă primele 20 de pagini nu sunt bune de nimic, o arunc, mi-am zis din start. Și, sincer, nu prea au fost. Începutul cărții mi s-a părut partea cea mai slabă din toată cartea, e o mini-biografie a autorului, Parker J.Palmer, dar una scrisă destul de fad. Prin urmare, mă hotărâsem s-o las deoparte, însă ceva m-a oprit. Același ceva care mă determinase s-o pun în teanc.

 

Palmer e un ciudat. Simți asta din prima pagină a cărții și chiar și el o recunoaște deschis pe alocuri. E un om care a avut depresii, care a fost foarte jos și foarte sus, care a căutat și n-a găsit, care a renunțat la lucruri. Are însă un dar. Unul mare. Știe să enunțe niște lucruri grele într-un mod lejer și simplu, astfel încât să rămână cu tine. Se vede că le-a trăit pe propria piele, pentru că numai un om care a trăit așa ceva poate să colapseze un univers de emoție într-o singură idee.

 

Pe măsură ce citeam, mi-am dat seama ce m-a atras de fapt la carte. Sunt două idei care mi se tot rotesc în minte de câțiva ani încoace și nu le pot alunga. Prima este din Robin Sharma: ,,Nu vei fi fericit niciodată dacă există o prăpastie prea mare dintre viața ta reală și viața netrăită din visurile tale” (am și scris un articol pornind de la asta, AICI). A doua e dintr-un roman polițist, meditația unui personaj altminteri banal: ,,Majoritatea oamenilor duc o viață dublă, iar viața cea adevărată este întotdeauna cea pe care n-o trăiesc”.

 

Ori exact de la premisa asta pornește Palmer și despre asta e vorba în toată cartea.

quotefancy-1160119-3840x2160

Foto: QuoteFancy

Palmer este scriitor și profesor, dar de-a lungul vremii s-a luptat mult cu vocația lui, încercând diferite alte cariere. Până la urmă, a înțeles că a fi profesor era modul lui firesc de a exista în lume. ,,Poți să mă faci preot, director executiv, poet sau politician, eu tot profesor voi fi”, spune el.

 

De fapt, Parker pornește de la ideea că viața ne alege într-un fel, iar noi ne comportăm asemeni înecatului care se zbate, dând din mâini și din picioare, vrând să meargă în amonte în loc de aval. El s-a oprit în momentul în care și-a dat seama că era obosit să meargă împotriva propriei persoane și să-și împiedice sufletul să-și revendice individualitatea.

 

A explorat, pe rând, știința și religia, iar cartea lui e la intersecția dintre cele două. E o carte în care spiritualitatea e tratată științific, cu citate și argumente care au mult sens. Parker e atent la detalii și foarte realist, mergând împotriva curentului care ne spune că suntem ,,limitless” și că putem face orice, cu condiția să depunem suficient de mult efort. ,,Nu trebuie decât să revendici evenimentele din viața ta pentru ca tu să-ți aparții ție însuți. Atunci când posezi cu adevărat tot ceea ce ai fost și tot ceea ce ai făcut… atunci plesnești de realitate”. E un citat din Florida Scott Maxwell, amintit de Parker, cu care am rezonat întru-totul.

quotefancy-376298-3840x2160

Foto: QuoteFancy

Din exemplul personal, americanul arată că nu putem face cu adevărat decât ceea ce reprezintă vocația noastră, iar pe asta o găsim fiind noi înșine. Mi-a plăcut un citat din Biblie pe care-l folosește, din ,,Exodul”, când Dumnezeu, întrebat de Moise cine este, îi răspunde ,,Eu sunt Cel ce sunt”. 

 

,,Dacă toți suntem creați după asemănarea lui Dumnezeu, cu toții am putea da același răspuns când suntem întrebați cine suntem: «Eu sunt Cel ce sunt». Când ești credincios naturii tale, rămâi cu Dumnezeu. Îl contrazici pe Dumnezeu când încerci să fii ceva ce nu ești. Realitatea, inclusiv a ta proprie, este divină, ea nu trebuie sfidată, ci doar cinstită”.

 

Atât de simplu, frumos și logic, rațional. Atât în paradigmă științifică, cât și în paradigmă spirituală. Cartea lui Parker e onestă, plină de concluzii trase la prima mână, analogii gândite ca sociolog dar și ca om cu înclinație spre spiritualitate și, în final, e genul de carte din care rămâi cu ceva. Eu una am rămas cu următoarele:

Despre depresie:

,,De două ori, după vârsta de 40 de ani, am petrecut luni nesfârșite în groapa cu șerpi a sufletului. Unii vizitatori, într-un efort de a mă binedispune, îmi spuneau «E o zi frumoasă. De ce nu ieși puțin la soare și să privești florile? Te vei simți mai bine, cu siguranță». Dar sfatul acesta nu mă făcea decât să mă simt și mai deprimat. La nivel intelectual, știam că ziua era frumoasă, dar nu puteam să experimentez frumusețea respectivă cu simțurile, să o simt în corpul meu. Depresia este starea fundamentală de deconectare, nu numai între oameni, ci și între minte și sentimente. Faptul că mi se reamintea de acea deconectare nu făcea decât să-mi adâncească deznădejdea.

 

(…) Acceptarea misterului depresiei nu înseamnă pasivitate sau resemnare. Înseamnă să te miști într-un câmp de forțe care pare străin, dar care este, de fapt, sinele tău profund. Înseamnă să aștepți, să privești, să asculți, să suferi și să aduni orice informație despre sine pe care o poți găsi – și apoi să faci alegeri bazate pe acele informații, indiferent cât ar fi de dificile. Însănătoșirea treptată începe prin a alege zilnic lucrurile care ne însuflețesc individualitatea și prin a le respinge pe cele care n-o fac”

Despre ateism și paradoxurile așa-zișilor credincioși:

,,Spunem cuvinte pioase despre prezența lui Dumnezeu în viețile noastre, dar credem că, din contră, nimic bun n-o să se întâmple dacă noi înșine nu facem nimic pentru asta. Printre lideri, ateismul funcțional este credința că nouă ne revine responsabilitatea supremă pentru orice. Aceasta este convingerea inconștientă și neverificată că, dacă e să se întâmple un lucru bun, noi suntem cei care trebuie să-l facem să se întâmple – o convingere deținută chiar și de oamenii care vorbesc destul de mult despre Dumnezeu.

 

(…)Asta ne face să ne impunem voința asupra celorlalți, tensionând relațiile, câteodată până la a le rupe. Culminează adesea cu epuizare, depresie și disperare, pe măsură ce aflăm că lumea nu se va supune voinței noastre, iar noi devenim înveninați din această pricină. Ateismul funcțional este umbra care duce și la frenezie colectivă. Acest lucru explică de ce, într-un grup obișnuit, tăcerea nu poate fi suportată mai mult de 15 secunde: noi credem că, dacă nu facem zgomot, nu se întâmplă nimic bun și că ceva trebuie să fie pe moarte”.

Despre leadership și societate:

,,Există mecanisme în tot felul de instituții prin care cei mulți sunt privați de identitățile lor, pentru ca cei puțini să o accentueze pe a lor, de parcă identitatea ar fi un joc cu sumă nulă, o situație în care fie pierzi, fie câștigi. Priviți într-o sală de clasă, de exemplu, în care un profesor nesigur pe el îi forțează pe studenți să fie stenografi pasivi ai bagajului său de cunoștințe, ceea ce conferă profesorului un simț al individualității mai accentual, știrbindu-l totodată pe cel al studenților vulnerabili. Sau priviți la un spital în care doctorii transformă pacienții în obiecte – «rinichiul din salonul 410» – ca modalitate de a-și reclama superioritatea, chiar în momentul în care pacienții vulnerabili au nevoie disperată de un simț al sinelui”

Despre firescul vieții:

,,Cred că anotimpurile reprezintă o metaforă înțeleaptă pentru cursul vieții. Sugerează că viața nu e nici câmp de bătălie, nici joc de noroc, ci este un lucru nemărginit mai bogat, mai promițător, mai real. (…) Dacă am trăi aproape de natură, într-o comunitate agricolă, atât ca metaforă, cât și ca realitate, ne-ar contura în permanență viețile. Dar metafora supremă a epocii noastre nu provine din agricultură, provine din meșteșugărit. Noi nu credem că ne «cultivăm» viețile, noi credem că le «facem». Ascultați numai cum folosim cuvântul în discursul de zi cu zi: ne facem timp, ne facem prieteni, ne facem înțeleși, facem bani, facem dragoste, ne facem un trai.

 

L-am auzit odată pe Alan Watts remarcând că un copil chinez va întreba «Cum crește un bebeluș?», pe când un copil american va întreba «Cum se fac bebelușii?». De la o vârstă fragedă asimilăm ideea arogantă a culturii noastre cum că fabricăm totul, reducând lumea înconjurătoare la un simplu material brut, lipsit de orice valoare, până când noi ne impunem planurile și munca asupra lui”.

Despre asumare:

,,«Dacă nu poți să ieși dintr-o situație, intră în ea!»”. (…) Profesoara mea a rostit niște cuvinte atât de convingătoare, încât ele au trecut de mintea mea, mi-au intrat în trup și mi-au însuflețit picioarele și tălpile. N-avea să mă salveze niciun elicopter, instructorul de pe stâncă n-avea să mă tragă înapoi de frânghie. N-aveam nicio parașută în rucsac. N-aveam nicio cale de ieșire din dilemă, decât să intru în ea, așa că picioarele au început să mi se miște și, în câteva minute, am ajuns jos în siguranță.

 

De ce ar vrea cineva să se îmbrace în călătoria lăuntrică descurajantă? (…) Deoarece nu există nicio cale de ieșire din viața ta lăuntrică, așa că ai face bine să intri în ea. În călătoria spirituală către interior și în jos, singura cale de ieșire este să intri și să răzbați pe partea cealaltă”

Despre iarnă:

În Upper Midwest, nou-veniții primesc adesea un sfat clasic în ceea ce privește iarna: «Iarna te va înnebuni până vei învăța să ieși afară și s-o înfrunți». Aici, oamenii cheltuie bani mulți pe haine groase, pentru a putea ieși și evita starea proastă pe care o resimți când stai prea mult în casă, cuibărindu-te temător lângă foc, în timpul lunilor de îngheț. Dacă trăiești aici de mult timp, înveți că o plimbare zilnică iarna îți va întări spiritul, ducându-te cu îndrăzneală chiar în inima anotimpului de care te temi.

 

Iarna dinăuntrul nostru ia multe forme – eșec, trădare, depresie, moarte. Dar, din experiența mea, fiecare dintre ele cedează în fața acestui sfat: «Iarna te va înnebuni până când vei învăța să ieși afară și s-o înfrunți»”

Cartea a apărut în România la Editura ,,Act și Politon” și poate fi găsită AICI.

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK



8 Comments