„De câțiva ani meditez și scriu zilnic fiecare lucru care mă face fericit. Azi, până la ora asta, lista are vreo 20 de puncte. Recunoștința e ca iertarea și ca răbdarea: e ceva ce trebuie exersat. M-am apucat de meditat într-o perioadă a vieții în care nu mai dormeam. Mă așezam în pat și mintea îmi pornea ca o centrifugă. Nu știi de câte ori, fericit și disperat în același timp, mă trezeam în miez de noapte să scriu o melodie sau un text care-mi veniseră în minte. Superb, știu, însă ar fi fost și mai grozav dacă mi s-ar fi întâmplat la ora patru după-amiaza.

 

Meditația m-a ajutat să mă îndepărtez un pic de mine și m-a învățat diferite trucuri pentru starea de bine. Unul foarte simplu e acesta: când încep să se adune gânduri negative, întreb o altă persoană ce face. Chiar și printr-un mesaj. Funcționează de fiecare dată”

„Cred că dificultatea cea mai mare constă în a realiza că este mult mai simplu să adaptezi obiceiurile sănătoase la rutina ta zilnică decât să-ți schimbi cu totul viața. Și că este mai important să fii sănătoasă decât să arăți bine pentru cineva/ceva anume.

 

(…) Am observat, de-a lungul timpului, că atunci când nu aveam grijă de mine, începeam să nu mai funcționez la parametrii mei cei mai buni. Așa mi s-a conturat convingerea că îmi pot crește calitatea vieții numai dacă mă preocup de corpul meu și de mintea mea împreună, nu separat. Iar cele două au nevoie de combustibil bun. Așa că asta le ofer. Rezultatele exterioare sunt un bonus”

„Eventaiele reprezintă un limbaj silențios, o comunicare de tip analog pe care lumea o va redescoperi anul acesta. (…) Dacă îl miști cu mâna stângă, înseamnă «Lumea se uită la noi». Dacă îl miști cu dreapta, înseamnă «Iubesc pe altcineva». Dacă miști evantaiul cu gesturi lente, înseamnă «Sunt căsătorită», în timp ce mișcarea rapidă spune «Sunt logodită». Dacă ții evantaiul în fața buzelor, acesta este cel mai subtil mod de a spune «Sărută-mă!»”

,,Faptul că Haley Bennett NU este o ingenuă de 18 ani este unul dintre cele mai interesante lucruri la postura în care se află acum. Acum 10 ani, proaspăt-absolventă de liceu și sosită în Los Angeles din Stow, Ohio, Bennett a primit ceea ce ar fi trebuit să fie marea ei șansă, într-o comedie romantică cu Drew Barrymore și Hugh Grant, numită «Muzica și versurile».

 

O juca pe Cora Corman, o celebritate care dansa și cânta, jumătate Britney, jumătate Shakira. «Acela a fost primul meu film. Primul meu… orice», își amintește ea, dar recunoaște: «Anii de după au fost foarte dificili». Aceeași situație părea să se repete la nesfârșit: se îndrăgostea de roluri pe care nu ajungea niciodată să le primească. «Nu mi-a plăcut sentimentul că nu dețin controlul și, de multe ori, mi-am reconsiderat periodic alegerea de a fi actriță»”

,,Acum mulți ani, am început să scriu un roman în care acțiunea se desfășoară în portbagajul unei mașini. E straniu, pentru că mi-am spus mereu că n-aș putea să fiu niciodată cu adevărat fericit fără să scriu, dar s-a dovedit a fi un fiasco total. În realitate, mi-e teamă să termin romanul: mi-e frică să nu-l urăsc și mi-e teamă că ar putea să-l urască și restul oamenilor. Dar această carte este, pentru mine, asemeni unui balcon. Chiar dacă nu ieși niciodată pe balcon, e important să știi că el există acolo”

„Când vorbești cu orice pălărier, cuvântul magie apare frecvent în conversație. O pălărie are puterea singulară de a transforma, imprimându-i purtătorului său alură, frumusețe și eleganță, crede Philip Treacy. Nu mai spunem de abilitatea de a transforma o ținută din ceva obișnuit într-un lucru extraordinar. «O pălărie este ținuta în sine», explică jurnalistul Plum Sykes. «Este echivalentul unei broșe cu diamante: livrează instantaneu o doză de strălucire persoanei».

 

(…) Pălăriile sunt întotdeauna emotive, niciodată neutre. Niciun alt accesoriu nu oferă atâta informație specifică despre purtător: personalitatea acestuia, ocupația, rangul, statutul social. (…) O pălărie spune lumii cine ești sau cine vrei să fii. Poate de aceea ele și trezesc atâta consternare. Oamenii se simt lezați atunci când cineva poartă o pălărie care le ofensează propria concepție despre cum ar trebui să arate sau să fie o pălărie. Când Ducesa de Cambridge a apărut pe coperta Vogue într-o pălărie safari, a fost știre pe primele pagini ale ziarelor. Ce fel de pălărie era aceea? Și, mai important decât orice, ce ar fi trebuit să transmită?

 

Fără umbră de dubiu, o pălărie alterează profund modul în care lumea îți răspunde și se raportează la tine, dar și modul în care tu îi răspunzi lumii. Nu poți spune așa ceva despre o geantă. «Pălăriile te ajută să fii persoana care vrei tu să fii, nu neapărat persoana care ești acum», spune Stephen Jones. Se deschid ușile, dispar cozile. Dacă vrei să ieși la o întâlnire cu cineva nou, poartă pălărie. «Sunt echivalentul în modă al unui cont pe Tinder», spune și pălărierul Piers Atkinson. «Oamenii te tratează diferit, se gândesc la tine în mod diferit», spune pălărierul Jess Collett. «Purtând pălărie, vei avea mereu parte de aventură. Ar fi bine să ai 20 de lire în buzunar, fiindcă nu știi niciodată în ce întâmplare extraordinară ai putea să ajungi, dacă pleci de acasă cu o pălărie pe cap»”

„O lege nouă presupune ca toate companiile franceze cu mai mult de 50 de angajați să le garanteze acestora «dreptul la deconectare» de la emailuri în afara orelor de serviciu, pentru a îmbunătăți echilibrul dintre viața privată și cea profesională. (…) Guvernatorul orașului Tokyo a dat ordin angajaților municipali să termine munca cel târziu la orele 20:00, într-o strategie concertată de a evita karoshi, în traducere «moartea prin epuizare». Oricine este găsit la birou în afara acestor ore este trimis obligatoriu acasă”

„Eu și prietena mea Judy zărisem ROCHIA în același timp. Atârna la capătul unui stender. Era neagră, ușor strălucitoare, fără mâneci, cu o talie puțin căzută deasupra a două straturi de volane delicate, care se terminau exact deasupra genunchiului. Amândouă ne-am întins către ea în același timp. Mâna lui Judy a atins-o prima. A ținut-o în dreptul pieptului, măsurând-o din ochi, și imediat a scos o bancnotă de 20 de lire sterline din buzunar și a cumpărat-o.

 

Când am ajuns acasă, am privit-o cu invidie, imaginându-mă în ea. Aș fi fost o Holly Golightly, capabilă să farmec încăperi întregi pline-ochi cu oameni. Aș fi putut avea un iubit britanic, m-aș fi dus la petreceri de oameni mari, aș fi băut șampanie. În mintea mea, rochia era întruparea strălucirii, a glamour-ului și a misterului – toate acele lucruri pe care o studentă de 19 ani, trăind din cartofi la microunde – nu le avea defel. Era un portal de intrare într-un viitor pe care mi-l doream cu disperare, dar la care nu știam cum aș putea să ajung. Și, dintr-un motiv sau altul, aveam senzația pregnantă că nu voi mai da niciodată peste o haină cu atât de multă putere transformațională. Era ceva jenant și absurd să fiu atât de tristă din cauza unei rochii, dar nu mă puteam abține. Aveam sentimentul acut că pierdusem deja ceva ce nu avusesem niciodată”

„Cea de-a doua binemeritată nominalizare la Oscar a lui Michelle Williams, pentru Blue Valentine, a fost poate și cel mai greu câștigată. «Aproape că nu puteam să formez propoziții coerente», spune ea. După ce își luase un an de pauză în urma morții lui Heath Ledger, a avut de interpretat, alături de Ryan Gosling, rolul unei mame al cărei mariaj se dezintegrează. «Îmi era teamă», spune ea. «Tot ceea ce fusese vreodată natural pentru mine devenise deodată complet nenatural». Faptul că personajul ei trebuia să fie inert, anesteziat emoțional, a ajutat-o. «Într-un fel lipsa de activitate era însuși rolul: reprimarea, tăcerea ei». Lui Williams îi place să-l parafrazeze pe Flaubert: «Fii obișnuit și ordonat precum un burghez în viața ta de zi cu zi, ca să poți fi violent și original în munca ta». Aceasta a devenit, încetul cu încetul, noua ei abordare: stabilă și liniștită pentru fiica ei, tot mai curajoasă pe scenă și pe platourile de filmare”

„Carrie Fisher știa mai bine decât oricine cum cele două roluri ale lui Debbie Reynolds – de mamă și de actriță – se întrepătrundeau într-un mod inseparabil. Fisher a descris la un moment dat faptul că dulapul mamei ei era organizat în pantaloni și haine confortabile la un capăt (adică ținutele de mamă) și rochii spectaculoase de seară la celălalt capăt. «Intra la un capăt ca mama mea și ieșea la celălalt capăt ca Debbie Reynolds»”

„Când eram mai tânără, ceea ce mi-a influențat cel mai tare stilul a fost moda străzii și fetele pe care le vedeam în metrou. Mă gândeam mereu «Cum pot face eu asta? Cum îmi pot permite ceva similar? Care e versiunea mea asupra acestei ținute?». Cu mâna pe inimă, magazinele second-hand au fost o parte integrantă a vieții mele dinainte de Sex and the City. Și, firește, mama mea a avut cea mai mare influență. Avea păreri ferme despre cum ar trebui să ne îmbrăcăm.

 

(…) Acum, mă îmbrac pe baza a ceea ce am. Nu sunt o mare cumpărătoare, dar iubesc lucrurile frumoase. Să am șansa de a le împrumuta uneori de la designeri este un privilegiu extraordinar și mă bucur de fiecare secundă. Am o garderobă destul de obișnuită, dar am pantofi minunați”

„«Oamenii tind să creadă că parfumurile au trei sau patru ingrediente, precum trandafir, patchouli sau lemn de santal, pentru că acelea sunt notele de bază», explică parfumierul Rodrigo Flores-Roux, care a creat parfumuri pentru Calvin Klein, Tom Ford și brandul de nișă Arquiste, printre mulți alții. «Un parfum are, în medie, între 40 și 60 de ingrediente, iar la modul general sinteticele sunt prezente în procent de 70 la sută și naturalele în procent de 30 la sută».

 

(…)«Folosim sintetice de 150 de ani și de 150 de ani nimeni nu vorbește despre asta», spune parfumierul Cartier, Mathilde Laurent. «Mi se pare o lipsă de curaj». Contrar părerii generale, spune și fondatorul Arquiste, Carlos Huber, elementele de inginerie a parfumului nu sunt inferioare extractelor botanice. «Este o idee complet neinformată. Calitatea e calitate, în primul rând. Există sintetice foarte proaste și sintetice foarte bune, tot așa cum există extracte naturale bune și proaste. Totul stă în modul în care sunt folosite».

 

(…) «Naturalele conferă bogăție mirosului unui parfum», spune Flores-Roux. «Sunt precum foița de aur în arhitectură. Personal, eu le prefer pentru romantismul lor. Poți să spui că un parfum Cool Water are mult dihidromircenol, dar asta nu spune nicio poveste. În schimb e fantastic să spui că în parfumul X se găsește absolut de narcissus extras din munții din sudul Franței. Vorbește despre aura de magie a parfumului și cu asta ne ocupăm noi în parfumerie: cu vândutul de vise».

„În timpul unei ședințe recente de terapie, unul dintre pacienții obișnuiți ai doctorului Normal Rosenthal i-a mărturisit că se gândește la sinucidere. Nu era prima dată când pacientul respectiv întreținea un asemenea gând și, chiar dacă se afla în tratament cu antidepresive și venea regulat la programări, Rosenthal – psihiatru licențiat în North Bethseda, Maryland, se gândea să-i ofere de data asta și altceva.

 

«Cred că ar trebui să-ți faci Botox», i-a spus Rosenthal. «Du-te și fă-ți o programare după ce pleci de la mine, în drum spre casă». Un sfat straniu venind de la un psihiatru, dar nu lipsit de precedente. În 2014, Rosenthal, profesor de psihiatrie la Universitatea Georgetown, și medicul Eric Finzi, asistent la Universitatea George Washington, au publicat un studiu care arăta că oamenii suferind de depresii grave raportează mai puține simptome, șase luni mai târziu după ce și-au făcut Botox. «Sunt mereu în căutarea unor lucruri ieșite din comun și utile pentru depresie», spune Rosenthal, considerat un expert în domeniu. «Botox este de ajutor, dar încă nu a devenit ceva răspândit pe scară largă».

 

(…) Totuși, folosirea Botoxului pentru depresie ridică o întrebare care stârnește confuzie în rândul cercetătorilor. În unele cazuri, e evident cum funcționează Botoxul: toxina blochează semnalele dintre nervi și mușchi, ceea ce explică faptul că poate calma o vezică hiperactivă, un ochi care se zbate sau mușchii faciali care fac ridurile foarte vizibile. În alte situații, însă, cu migrene sau depresii, cercetătorii sunt uimiți. Au observat că medicamentul funcționează, dar nu sunt siguri de ce. Nu au habar care este mecanismul din spate”.