M-am gândit prima oară la acest lucru, cu aceste cuvinte, la premiera spectacolului ”Lexiconul amar”, montat de Silviu Purcărete la Teatrul Odeon, acum un an.

O adaptare modernă după basmul lui Petre Ispirescu, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, spectacolul are o scenă în care Gheonoaia, interpretată de Virginia Rogin, rostește aproximativ următoarea replică: Tânără? Am avut nevoie de peste 40 de ani de viață ca să învăț să fiu tânără.

Mi-a rămas în minte plasticitatea exprimării și adevărul ei.

În mod ciudat, la 20 de ani mă simțeam mult mai istovită de vârstă și obosită de trăit decât acum, la 40.

Eram extrem de apăsată de răspunderea devenirii mele, ca și cum ar fi existat un contor imaginar deasupra capului meu, iar fiecare lună și an care treceau se scădeau din potențialul meu absolut.

Voiam să fac totul, să încerc totul, să dovedesc totul.

La 22 de ani, ca studentă la masterat, mă îmbrăcam foarte sobru, pentru că eram stagiară într-un domeniu cu uniforme riguroase, diplomația, și eram – cum îmi place să glumesc acum – un fel de Angela Merkel cu părul creț.

Taioare, fuste drepte, pantofi cu toc pătrat. Piese pe care nu le-aș mai purta acum nici dacă aș pierde un pariu.

La 24 de ani, munceam chiar și 12 ore pe zi, după care mergeam acasă și continuam să lucrez de pe canapea, cu râvna lui Vă arăt eu de ce sunt în stare.

Era acea senzație că ”E acum sau niciodată”, o stare de spirit accentuată și de vremurile trăite: prima generație care a făcut școala fără comunism, generația care a devenit adultă în paralel cu 11 septembrie și cu războiul împotriva terorismului, generația care a ieșit din facultate taman în criza economică… cam multe premiere și multă presiune de a ne găsi un loc în viață.

Când oamenii din jur îmi spuneau să mă relaxez și să mă bucur de viață și de tinerețe, mă simțeam profund neînțeleasă: cum să te bucuri și să te lași pe tânjală, când ACUM se decide viața ta, soarta ta?

La acel moment consideram că nu-mi permit luxul de a fi tânără.

Tinerețea era prea prețioasă ca să o irosesc pe ceva atât de trivial precum distracția, relaxarea, frivolitățile.

Nu doar în facultate am fost așa, ci și în liceu: am terminat la clasa de matematică-informatică la un liceu de top din București, Colegiul Național Gheorghe Șincai.

Opt ore de matematică pe săptămână, opt ore de fizică, opt ore de informatică, patru de chimie… și tot așa.

 

Liceul fost primul „job” greu din viața mea, pe care l-am luat în serios fiindcă era și primul pas important spre viitor, după care am continuat în același registru.

Paradoxal, pe măsură ce am înaintat în vârstă, am înțeles că presiunea lui „acum sau niciodată” e o iluzie și m-am relaxat.

Fără să-mi propun, pur și simplu s-a ridicat progresiv câte un strat, apoi alt strat, apoi altul, până când am ajuns la o seninătate pe care probabil părinții mei erau convinși că ar trebui să o am la 20.

Tinerețea nu stă în vârstă, ci în modul în care privești viața, iar în acest moment, cu toate experiențele bune și mai puțin bune pe care le-am avut, cu toate plasele pe care le-am luat de la viață și cu toate vânătăile adunate pe parcurs, văd lumea cu o relaxare și o bucurie care îmi erau de neînțeles la 20.

Am senzația că mi-am consumat copilăria și prima tinerețe fiind bătrână, teribil de bătrână și obosită, și că pe măsură ce au trecut anii am întinerit, mi s-a îndreptat spatele, mi s-a înseninat privirea, mi s-a iuțit pasul.

Aș fi putut să realizez tot ce am realizat și fără să-mi trăiesc decada lui 20 ca și cum aș fi fost o doamnă de 50?

Da, cu siguranță, dar atât m-am priceput la momentul respectiv, a fost o disperare amestecată cu setea de a reuși, dar mai ales cu teama de a nu mă rata.

Nu mi-a făcut nimeni vreo statuie, în nicio curte în care am lucrat, pe care să scrie „Aici șade tinerețea Dianei Cosmin, încredințată dezvoltării ei intelectuale și binelui presei românești” și nici nu e cazul, deși la 20 eram convinsă că toate aceste eforturi se vor contabiliza pe un răboj, eventual undeva în ceruri.

Nu regret absolut nimic, ar fi și stupid, dar îmi trăiesc cu voluptate tinerețea sufletească, una absolut deloc metaforică.

Azi m-am trezit plimbându-mă prin Herăstrău, în drum spre o întâlnire – pentru care mi-am luat o marjă de timp tocmai ca să merg pe jos – gândindu-mă ce toamnă frumoasă e în București.

Îmi fac timp pentru mine, pentru bucuriile și sufletul meu, corpul meu e mai puternic și mai suplu decât la 20, iar eu mă simt mai frumoasă decât mă simțeam atunci, când îmi contabilizam fiecare cută și defect.

Pentru toate aceste revelații, și nu doar pentru ele, nu regret nicio fracțiune de secundă că nu mai am 20 de ani.

Ba chiar aș spune… Slavă Domnului! A fost greu, dar a trecut!