Despre tot ce-i fin și fain

Nu mă pricep să am timp

By 16 aprilie, 2020Myself
read time 5 min
 
16 aprilie, 2020

Nu mă pricep să am timp

Această pauză de la viața normală, pe care nimeni nu și-a dorit-o, dar pe care toți am primit-o cu forța, ne-a făcut un cadou neașteptat. Și pentru unii greu de dus: timpul.

by

Sunt un om care are puține frici.

 

Nu o spun ca pe o laudă, ci mai curând ca pe un fapt. Am, în schimb, ceva care nu e propriu-zis o teamă, ci un sentiment continuu, ca o pânză de paianjen din care nu am reușit niciodată să ies.

 

Am mereu senzația că NU am timp destul.

 

De când eram mică am acest sentiment, al contratimpului. Ca și cum merg împotriva unui curent care mi se opune. Ca și cum aș vrea să trăiesc multe, să fac multe, să încerc multe și nu am suficient timp. Și, chiar dacă nu e propriu-zis o teamă, ci un sentiment constant, cred că asta m-a împins de multe ori spre a face mai mult decât trebuia și a-mi pune în spate mai mult decât puteam duce.

 

Am devenit workaholică parțial și fiindcă știam că „nu e timp”. Așa că am preferat să muncesc cât pentru doi, să evoluez într-un ritm alert, să apuc să fac toate câte le aveam în cap acum, aici. Pentru că nu e timp, nu e niciodată timp.

 

Inclusiv la articole mă comport la fel: dacă îmi vine o idee și nu o fac pe loc, am sentimentul că nu voi mai apuca. Că e acum sau niciodată.

 

Privind înapoi, cred că mi se trage de la faptul că am avut mereu multe pasiuni și activități, iar ziua avea doar 24 de ore. De la 14 ani am avut mereu câte unul sau două joburi „part-time” în paralel, scriind articole pentru diferite publicații sau făcând traduceri.

 

Am făcut un liceu greu, cu multă matematică, fizică și chimie (eu fiind mai degrabă un suflet poetic) și trăiam mereu cu teama că nu apuc să fac și teme, și articole, și ce mai visam eu să fac în paralel, pentru pasiunile mele. Asta așa, ca o tentativă de auto-psihanaliză a acestui sentiment de contratimp.

 

Când am văzut „Alice Through the Looking Glass”, acum 3 ani, am avut senzația că văd povestea vieții mele: o fată care luptă împotriva Timpului, doar că al meu nu e interpretat de actorul Sascha Baron Cohen. Am scris aici recenzia filmului și sentimentul cu care am plecat de acolo a fost unul de emoție și de recunoaștere în același timp.

 

De când a început izolarea asta, am primit un cadou nesperat: cel al timpului. Și, evident, primul impuls a fost să-l umplu. Primele săptămâni aveam impresia că nu fac destul. Nu meditez destul, nu fac sport destul, nu urmăresc suficiente cursuri, nu citesc suficiente ore pe zi, nu fac suficiente conference call-uri, nu spăl suficiente rufe. Nimic nu e „suficient”.

 

Ieri, în timp ce priveam pe geam cu o ceașcă de cafea în mână – un exercițiu pe care îl fac în fiecare dimineață – mi-am dat seama că pentru prima dată în multă vreme, nu mă grăbesc nicăieri. La mine inclusiv minutele de meditație și relaxare erau cuprinse „între alte lucruri”. Acum însă, aș fi putut sta și o oră în fața geamului, doar privind.

 

Și, așa cum se întâmplă când reușești să-ți golești mintea, mi-a venit în gând un refren. Al lui Leonard Cohen: „There is a crack in everything. That’s how the light gets in”.

 

”Anthem” este una dintre melodiile mele preferate, dar nu știu de unde a venit atunci în capul meu. Iar aceste două versuri sunt probabil favoritele mele dintre toate versurile de pe lume. Doar că le-am asimilat mereu cu ideea de imperfecțiune binecuvântată: faptul că nimic nu e perfect și nici nu trebuie să fie, altminteri n-ar mai avea loc Universul să-și facă magia.

 

De data asta însă, pentru prima dată după sutele de dăți în care am auzit această melodie, pe viu sau în gând, am interpretat cuvintele cu totul altfel.

 

Dacă acea crăpătură nu e doar o imperfecțiune ci înseamnă și… loc? Spațiu? Pentru ca lumina să intre, trebuie să existe loc.

 

Și, instantaneu, mi-au venit în minte toate lucrurile pe care le citisem și la care dădusem din cap a încuviințare de atâtea ori: despre cum trebuie să facem loc ca să ni se întâmple lucruri, despre cum trebuie să golim ca să putem umple, despre cum nu putem atrage ceva fără a avea loc să primim acel ceva. Brusc, toate aveau mai mult sens ca oricând.

 

Și mai ales mi-a răsunat în urechi principiul de bază al meditației: dacă îți golești mintea, îi dai voie Universului sau lui Dumnezeu, cum vrei să-i spui – eu una îi spun Dumnezeu – să-ți pună ceva acolo. Nu poate să-ți pună nimic dacă tu ai pumnul încleștat, toate ferestrele și ușile închise și programul plin, pe minute, pentru tot restul anului. Sau al vieții.

 

Cel mai mare câștig personal de pe urma acestei perioade de pauză este faptul că am reușit să fac spațiu. Nu în casă, acolo unde reușisem deja de ceva vreme, cu simplificarea progresivă și cu minimalismul. Nu în dulap, nu în geantă, nu în birou. Ci în mintea mea.

 

În mintea mea care avea mereu sentimentul că trebuie să facă mai mult, mai repede, mai, mai, mai, mai, mai… Pentru că nu aveam timp. Niciodată nu aveam timp.

 

Limba spaniolă are o expresie pe care o iubesc: „darle tiempo al tiempo”. Să-i dai timp timpului, în traducere. Cred că, pentru prima dată în viață, asta am făcut, practic, concret.

 

Este tot prima oară când am înțeles că timpul nu e o cană care trebuie umplută până dă pe-afară, ci poate fi ca un pahar de cognac în care torni doar puțin, pe fundul lui, cât să lași să se înalțe aroma și să savurezi licoarea cu înghițituri mici.

Chiar dacă timpul nu-l poți stoca precum un teanc de bancnote, nu înseamnă nici că trebuie să-l cheltui furibund.

 

Bun, și ce înseamnă asta concret? Că nu mai muncesc și de-acum înainte stau și mă uit pe geam? Nicidecum.

 

Înseamnă că, și după ce se termină această nebunie pe care o trăim colectiv, voi încerca să îmi păstrez micile ritualuri de privit, de golit mintea și de stat degeaba. Chiar dacă pentru asta va trebui să „tai” din altceva. O să tai. Și-așa am avut mereu tendința să iau mai mult decât puteam duce. Va fi reconfortant să selectez mai mult și să mă antrenez să spun și „Nu”.

 

Avem timp. Nu știm cât anume, dar atât cât avem pe acest pământ suntem datori față de noi înșine să-l trăim, nu doar să-l alergăm. Mereu există ceva în lista zilnică de lucruri de făcut din care putem „tăia”, din care putem ciupi, la care putem renunța. De dragul nostru.

 

Lumina nu are unde să-și facă loc dacă noi nu avem răgaz nici măcar să privim către ea.

Foto: Unsplash

4 Comments

  • Camelia spune:

    Iti multumesc din suflet,m-am regăsit în fiecare cuvânt ,fiecare virgulă. Iti multumesc si ma înclin 🙂

  • Anca Nicoleta Negrut spune:

    M- am recunoscut ,dar eu am lucrat mereu si timpul meu a fost mereu foarte măsurat, iar clipele pentru a- mi goli mintea le- am furat camerei din timpul de somn.Oboseala se adună. Sentimentul de tensiune interioară veșnic rămîne, și eu eram un om f echilibrat si calm.trebuie să învăț să am timp pentru mine fără să am i.impresia ca ceea ce fac pentru mine este o „fraudă „

  • Ionelia spune:

    Buna Diana,

    Cu ani in urma am scris despre timp. Frumos si trist in acelasi timp, dar adevarat (evident ca este parerea mea despre „opera” mea). Nu a fost neaparat o alegere acest subiect, pur si simplu simteam ca trebuie sa scriu despre timp, deoarece ideea, inspiratia si necesitatea erau in mine si trebuia sa le scot dinauntrul meu ca sa ma simt apoi mai libera, mai usoara, mai vindecata si mai putin risipitoare fata de inspiratia draga ce mi-a fost data in acel moment. 😊

    La fel procedez si acum cand mi se intampla uneori sa simt ca daca nu scot „arta” din mine nu ma pot linisti prea bine. E ca o datorie morala frumoasa fata de mine insami la care nu ma pot raporta prin prisma lui „trebuie sa scriu acum ca nu stiu daca mai am timp”.

    Cred ca si tu cand scrii, scrii pentru ca te simti imspirata in acel moment sa asterni cuvinte (la baza, cuvintele exprima emotii si sentimente, nu idei) nu pentru ca esti de parere ca daca nu o faci atunci s-ar putea sa ramai fara timp, chiar daca poate crezi ca de fapt acesta este motivul. Valabil pentru orice activitate, nu doar pentru scris.

    Cred ca unul dintre motivele pentru care noi, oamenii, ne aruncam in multe activitati si alergam timpul este pentru ca realmente, la un moment dat (sau chiar perioade din viata) simtim ca nu avem efectiv timp sa le facem pe toate cate vrem.

    Din punctul meu de vedere vad aici doua lucruri: primul – vrem prea multe. Nefericirea vine si din faptul ca nu dorim ce avem (mai sunt si alte surse). Mereu soarele este mai stralucitor peste gard si nicidecum in ograda proprie.

    Al doilea: simtim ca nu avem timp sa…tocmai pentru ca nu ne dam timp sa fim cu noi insine. Si astfel, ne perindam viata in stanga si in dreapta cu ochii dupa diverse si cu bratele larg deschise ca sa imbratisam noi oportunitati, vacante, joburi, trairi, cand, de fapt, uitam complet chiar de noi. Pentru noi nu prea avem ochi si brate decat cand, din pacate, uneori suntem nevoiti sa ne vedem. 😊

    Cred ca aunci cand nu ne mai grabim suntem mai aliniati in noi insine, fiindca ne regasim pe noi, si atat timp cat te ai pe tine te si iei cu tine peste tot si toate si atunci lucrurile devin mai clare, dorintele mai putine, afli ca linistea exista cu adevarat, vezi soarele si in ograda ta si brusc parca ai timp. 😊 In definitiv, nu pleci nicaieri, iti ramai alaturi viata intreaga, te imprietenesti cu tine si de indata ce abia te-ai descoperit „heaven” can wait. 😊

    O zi frumoasa! 😊

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.