Săptămâna trecută, am făcut un interviu cu actorul Dan Pughineanu, una dintre feblețile mele, în care el mi-a povestit cum a fost mereu „copilul cuminte”.

 

De când era la școală și până a ajuns în teatru, aceasta a fost imaginea pe care profesorii, lumea, părinții o aveau despre el: „Dănuț? Dănuț e un copil cuminte!”.

 

Am rezonat cu mărturisirea lui, fiindcă eu am trăit varianta feminină a aceleiași situații: „Dienuța? Dienuța e o fetiță foarte, foarte cuminte!”.

 

Titlul acestui articol am vrut să-l dau, inițial, articolului despre Dan. Se numea „Maturitatea unui băiat cuminte”.

 

M-am răzgândit până la urmă, dar ideea mi-a rămas în cap și am realizat că, schimbând genul substantivului, acel titlu este un semi-rezumat al vieții mele de acum.

 

La câteva zile distanță de interviul cu Dan Pughineanu, am dat eu un interviu pentru o publicație de la noi, iar una dintre întrebările primite era despre cum am fost eu când eram mică, dacă am fost cuminte sau zvăpăiată, liniștită sau rebelă.

 

A fost o întrebare care m-a făcut să mă îndrept în scaun și mi-a tăiat respirația câteva secunde.

 

Am fost mereu fetița cuminte și m-am mândrit cu asta, pentru că lumea părea să fie mândră de cumințenia mea și s-o celebreze cu orice ocazie, oferindu-mă drept exemplu de Așa da. De la ședința cu părinții, din școală, până la stagii de practică și colectivități în care am lucrat.

 

Totuși, pentru prima oară în viață, ideea acestei cumințenii nu-mi mai provoca mândrie, ci un sentiment amestecat, ca gustul unui fruct răscopt.

 

Când am răspuns la întrebarea din interviu, am răspuns sincer: da, am fost cuminte, dar nu cred că această cumințenie ar trebui să fie un scop în sine, pentru nimeni. Nici pentru copii, nici pentru părinți.

 

Copiii cuminți ajung, de multe ori, adulți susceptibili la părerile lumii despre ei, ajung să fie cuminți și când nu trebuie, ajung – un termen intraductibil exact în română, dar care face tema multor discuții în ultimii ani – people-pleasers.

 

În traducere liberă, ajung oameni care fac alegeri cu gândul la ce vrea lumea de la ei, nu la ceea ce își doresc ei cu adevărat.

 

Cumințenia este, de multe ori, mai subversivă și manipulatoare decât rebeliunea.

 

Rebeliunea vine din interior, din revoltele proprii, pe când cumințenia are o validare exterioară care devine irezistibilă pe termen lung.

 

Te înveți cu această cumințenie – și cu răsplata ei, acceptarea societății – și începi să te comporți în ritm cu ea.

 

”Eu sunt copilul/fata/băiatul cuminte”, deci automat anumite comportamente, lucruri sunt de neacceptat, fiindcă știi că lumea exterioară, cea care ți-a oferit ștampila cumințeniei, nu ar fi de acord cu ele.

 

Nici nu e nevoie să ți le interzică altcineva. Ți le interzici singur, fiindcă trăiești în acest mecanism al validării prin liniștea, cumințenia, calmul tău.

 

Acesta îți e brandul personal și la un moment dat ajungi să ții de el din inerție, fără să mai știi de ce o faci.

 

Nu mă înțelegeți greșit, nu totul e rău la a fi un copil sau un adult cuminte. Cumințenia mea nativă a avut multe avantaje, în special faptul că m-a ferit de pericole.

 

M-am mutat singură în patru țări și, cum îmi place mie să glumesc acum, aș fi putut să mă apuc de fumat, de băut și de toate viciile posibile, fiindcă nu era nimeni care să mă supravegheze.

 

Nu am făcut-o, fiindcă nimic din toate astea nu mă atrăgea, eram prea cuminte pentru asemenea obiceiuri și așa ceva nu cadra cu imaginea mea despre mine.

 

Eram, în schimb, cea care îi aducea pe colegi acasă după o noapte de băut, fiindcă eram singura care nu trecea de un pahar de vin sau un cocktail.

 

Eram cea care primea cele mai multe întrebări de tipul „Cum ți se pare X?” sau „Crezi că ar trebui să am o discuție serioasă cu Y?”, fiindcă păream mult mai matură și înțeleaptă decât anii mei.

 

Eram cea la care oameni de-o vârstă (sau chiar mai mari) veneau să primească sfaturi, pentru că, deși abia știam și eu de capul meu, eram extrem de responsabilă și păream că știu ce fac cu viața mea.

 

Eram un fel de mamă de-facto, omul de încredere, fata cu minte de 45 în corp de 20.

La finalul facultății, colegii mei au făcut – în stil tipic american – o listă de MOST LIKELY… ”Cel mai probabil să…”.

 

Asemenea liste se fac în glumă și scopul lor este să ia un adevăr despre persoana respectivă și să-l transforme într-o predicție amuzantă despre viitor.

 

De exemplu, un coleg care era un rebel recunoscut și dezbătea mereu în contradictoriu pe chestiuni de geopolitică a fost votat „Most likely… să ajungă pe lista neagră a Pentagonului în maximum 10 ani”. 

 

Altul, care vorbea foarte mult în clasă, a fost votat „Most likely… să ajungă să aibă propriul reality-show”, iar o colegă căreia îi plăceau băieții din ani mai mici a fost votată „Most likely… să își găsească un iubit care seamănă cu Ashton Kutcher, ea fiind un fel de Demi Moore”.

 

Eu? Eu am fost votată, fix cu aceste cuvinte: „Most likely… to have the most well-behaved children and perfect husband”. Da, cei mai cuminți și bine-crescuți copii și cel mai perfect soț.

Anul trecut am avut reuniunea de 10+ ani cu colegii mei americani, în Olanda (unul dintre locurile în care am studiat împreună) și am trecut din nou prin listele astea, care – bineînțeles – au rămas la mine, în format fizic. Cine altcineva decât cea mai responsabilă putea rămâne păstrătoarea amintirilor noastre de preț?

 

Am râs împreună și mi-au spus și ei cum mă vedeau acum un deceniu: eram atât de cuminte și de liniștită, încât ce altceva se puteau aștepta de la mine decât… o viață cuminte, liniștită, perfectă?

 

Asta a fost partea luminoasă a cumințeniei.

 

Partea ei întunecată a fost faptul că, de prea multe ori, am fost cuminte când trebuia să fiu fix invers.

 

N-am contrazis oameni când trebuia s-o fac, fiindcă am stat în banca mea.

 

Nu am luat atitudine când ar fi trebuit să bat cu pumnul în masă, fiindcă nu voiam scandal.

 

Nu am vrut să-mi cer drepturile vehement, fiindcă nu era stilul meu.

 

Nu am vrut să chestionez locul meu (sau lipsa lui) în anumite contexte, relații sau conjuncturi, fiindcă eu știam să mă adaptez la orice situație.

 

Apoi, undeva între 33 și 36 de ani, am avut o perioadă în care, ca o oală care fierbe la foc mic, am făcut… poc.

 

Am avut, într-o perioadă scurtă de timp, multe conflicte mărunte și explozive, care erau total împotriva firii mele.

 

Devenisem o justițiară și simțeam că mă sufoc dacă nu spun ceea ce gândesc în fiecare secundă.

 

Nu mai puteam lăsa să treacă pe lângă mine lucruri pe care le lăsasem să treacă pe lângă mine ani în șir și am început, inconștient, să dau UNDO și DELETE la multe construcții pe care le ridicasem în perioada mea de cumințenie.

 

Mă enervam ușor, iar diplomația mea redutabilă părea că se evaporase peste noapte.

 

O vreme, am dat vina pe burnout, m-am bănuit de o depresie sau – nu râdeți – m-am gândit că am vreo dereglare hormonală care mă predispune la nervi. Mi se părea mai plauzibil să am un dezechilibru chimic în organism decât să cred că diplomația și calmul meu s-au volatilizat peste noapte.

 

Am înțeles mult mai târziu că în interiorul meu se produsese o transformare profundă, ca atunci când se surpă un mal și se schimbă relieful: realizasem că e mult mai important să mă plac eu pe mine însămi decât să mă placă lumea.

 

Adrenalina pe care mi-o dădea sentimentul că oamenii sunt mulțumiți de mine se evaporase, iar în locul ei rămăsese un sentiment de profundă dezamăgire. Poate că lumea mă iubea și era mulțumită de mine, dar eu nu mă iubeam pe mine însămi și nici viața mea nu mă mulțumea. Nu cu adevărat.

Între timp, lucrând cu mine însămi și folosindu-mi armele native – răbdarea, aplecarea spre citit și rigurozitatea la pus informație cap la cap – am ajuns să mă înțeleg și să-mi găsesc un echilibru, situat undeva la mijlocul drumului dintre cumințenie și bătut cu pumnul în masă.

 

Rămân o fată cuminte, dar știu să dau cu pumnul în masă când e vorba despre lucruri importante, ceea ce îi miră pe mulți oameni care mă cunosc doar din vedere.

 

”Tu? Să te enervezi? Nu mi te pot imagina”. Ei bine da, imaginați-vă, pentru că mă pot enerva și pot deveni foarte dură, însă numai atunci când e vorba despre lucrurile în care cred. Sau când e vorba despre o nedreptate flagrantă. Atunci explodez.

 

Tot acest articol, cap-coadă, a fost scris mai întâi în mintea mea, în timp ce mă întorceam de la Gala Digital Divas, aseară.

 

Dincolo de premiul obținut – care m-a bucurat și pentru care vă mulțumesc vouă, cititorilor mei –  seara trecută a fost un moment simbolic, fără ca nimeni s-o știe.

 

A fost simbolic strict pentru mine și pentru felul în care mă văd eu pe mine, cea de acum.

 

Vedeți voi, timp de mulți ani mi-am construit imaginea și ținutele pentru evenimente cu scopul de a bifa cât mai multe dintre lucrurile care fac o persoană plăcută în fața lumii.

 

Voiam să fiu frumoasă, elegantă, aranjată, asortată, să nu fie nimic la care cineva să strâmbe din nas sau să ridice din sprâncene. Firește că mereu există cineva care face asta, la fiecare dintre noi, dar scenariul din capul meu era orientat spre minimizarea acestui risc.

 

Acum, la evenimentele – mult mai puține la număr – la care merg, mă pregătesc aproape înadins pe dos.

 

Mă gândesc Ce anume vreau să exprim despre mine și nu am exprimat niciodată până acum?.

 

Sau Ce parte a mea abia aștept s-o arăt lumii?

 

Sau Ce ținută mă va face să mă simt fericită în seara asta?

 

Cum mă simt azi și cum vreau să mă simt?

 

 

Știu că sună a jurnal motivațional, dar exact asta e frazarea în capul meu.

 

Ce anume despre mine vreau să etalez cu mândrie la acest eveniment?

 

Ce am descoperit despre mine în ultima vreme și vreau să scot la lumină?

 

În alți ani, procesul meu de pregătire pentru Digital Divas era ca un fel de transformare completă.

 

Îmi făceam o programare la coafor, ca să-mi îndrept părul.

 

Mă programam și la machiaj, ca să știu că sunt aranjată perfect sau cel puțin mai bine decât mă pricep eu s-o fac.

 

Căutam o ținută care să fie în stilul în care mi se părea mie că ar trebui să fie o gală, dar care să fie și cool, și glamour, și neașteptată, și într-o culoare flatantă, și… și… și…

 

Anul acesta, mi-am lăsat părul ondulat, așa cum este el, și l-am aranjat chiar în ziua evenimentului, așa cum știu eu.

 

M-am machiat singură, așa cum o fac zilnic, și mi-am purtat noua pereche de ochelari roz, care-mi plac foarte mult. Pentru că sunt mioapă și asta face parte din mine.

 

M-am îmbrăcat într-o rochie din piele (vegană) care mie îmi place enorm și în care m-am simțit extraordinar de comod, pentru că e exact genul de ținută care îmi place și mi-a plăcut dintotdeauna.

 

Contrar aparențelor unei „fete cuminți”, nu sunt o iubitoare de floricele, fundițe și volănașe, ci din contră, îmi plac ținutele structurate, puțin rock și sculpturale.

 

Doar că mulți ani am fost deconectată de acest adevăr al meu și am trecut prin tot felul de trenduri mai mult sau mai puțin fericite.

 

Apariția mea de ieri a fost o dedicație de la mine, pentru mine.

 

M-am simțit eu însămi mai mult ca oricând și mi-a plăcut de mine în fiecare detaliu.

 

Chiar și dacă ar fi venit cineva, prin absurd, să-mi spună în față „Nu-ți stă bine părul/rochia/ochelarii/orice”, asta nu mi-ar fi dezrădăcinat cu nimic bucuria de a arăta exact cum am arătat.

 

Indiferent cui i-a plăcut sau nu de mine, mie mi-a plăcut enorm de mine însămi. Poate mai mult ca în orice alt moment din viața mea adultă.

 

Și, pentru o fată cuminte, această concluzie este cel mai valoros premiu dintre toate.