Despre tot ce-i fin și fain

Povestea mea cu diminețile, lămpile Tiffany și străzile pustii

By 13 aprilie, 2016Nostalgies
read time 1 min
 
13 aprilie, 2016

Povestea mea cu diminețile, lămpile Tiffany și străzile pustii

Am scris cândva o carte care avea ca simbol lămpile Tiffany, Olanda este țara studenției mele, iar străzile pustii sunt locul meu preferat de introspecție. Plimbându-mă pe străduțele olandeze într-un început de primăvară perfectă, mi-am dat seama ce le unește pe toate trei în lista mea de lucruri de iubit: toate îmi aduc, în feluri diferite, multă liniște. Și povestea nu se termină aici.

by

Mi-am petrecut ultimele trei zile în Olanda, în Amsterdam și apoi în Haarlem, acesta din urmă fiind un orășel adorabil și pitoresc, în Nordul Olandei, la distanță mică de un alt oraș în care mi-am petrecut o bună parte din studenție: Leiden.

 

Plimbându-mă pe străzile din Haarlem într-o după-amiază de aprilie care părea mai curând de iunie, cu un soare perfect pe cer și o vreme de mânecă scurtă, mi-am amintit de ce iubesc atât de mult Olanda și de ce a fost mereu refugiul meu în perioadele aglomerate sau agitate.

 

Pe străzile olandeze, chiar și la ora de vârf, domnește o liniște aproape neverosimilă, o liniște care te ia pe sus, te prinde de mână, te înconjoară cumva și te obligă să ții pasul cu ea. Ceea ce înseamnă, în mod neobișnuit pentru noi, oamenii zilelor noastre, să rărești pasul. Să mergi mai încet, să vorbești mai șoptit, să privești în jur, să respiri mai adânc, să te uiți mai mult în sus. De multă vreme nu m-am mai gândit la cât de mult ne poate influența liniștea sau neliniștea locul în care ne aflăm. Mie, Olanda unei zile de primăvară îmi liniștește sufletul.

 

Nu e nevoie să-mi propun vreo meditație sau vreo introspecție în momentul în care pornesc la drum. Oricât de agitată sau grăbită aș fi, pașii mei își reglează rapid ritmul cu cel al orașului și mă trezesc respirând și funcționând la unison cu el. Mă trezesc mai calmă, cu gândurile mai limpezi și cu o viziune mai senină asupra vieții. Parcă nimic nu mai pare atât de iremediabil, de definitiv sau de grav. Nici măcar urgent. Ce poate fi atât de urgent încât să nu ai timp să te așezi zece minute la o cafenea, în soare, cu un ,,bagel” și un pahar de lapte (olandezii adoră laptele, la orice oră din zi sau noapte!).

 

Când te-ai simțit ultima dată cu adevărat în echilibru față de locul în care trăiești? Mda, știu. Și eu la fel. Chiar dacă nu se poate zilnic, asemenea episoade de auto-reglaj funcționează ca un barometru al stării mele interioare. Semn că trebuie să rotesc mai la stânga sau mai la dreapta. Fast sau slow. Accelerație sau frână.

2105451967_7d582781fe

 

Nu întâmplãtor, ideea cărții mele, ,,Poveștile unei inimi” (2012, Editura Curtea Veche) a început la Voet Licht, un magazin de lãmpi Tiffany, din Leiden. Pe atunci aveam o inimã frântã, iar lumea mea se dezisese de primãvara de afarã, preferând un decor alb-negru, unde pânã și albul dãdea mai mult în gri. În universul meu cenușiu, ales cu bunã-științã, magazinul de lãmpi a apãrut ca un mic miracol.

 

Acela a fost momentul în care am adăugat pe lista lucrurilor pe care le iubesc un element care până atunci îmi fusese complet indiferent: lămpile Tiffany. Coperta cărții le conține, iar faptul că – doar cu câteva săptămâni înainte să apară cartea – m-am reîntâlnit cu unul dintre personajele principale într-o cafenea din București care avea în vitrină tocmai o lampă Tiffany mi s-a părut un pic providențial. Un pic destin, cum îmi place să spun. Și, poate o să râdeți, dar lămpile Tiffany îmi ies în cale, oriunde mă duc.

Plimbându-mă pe străzile din Haarlem, mi-a venit în minte o bucată din introducerea cărții mele, pe care acum, poate chiar mai mult decât atunci când am scris-o, o înțeleg până în adâncul sufletului. Și, pentru că astăzi mi-am dorit foarte mult să scriu despre liniște, nu aș putea să o fac cu alte cuvinte decât cele pe care le-am așternut cu patru ani în urmă. Doar patru ani, dar – privind înapoi – o viață de om.

Iată ce scriam atunci:

Cu siguranțã, ați vãzut mãcar o datã o lampã Tiffany. E un obiect absolut minunat, cu abajurul fãcut din bucãți mici de sticlã de toate culorile, dispuse sub forma unui mozaic ce pare sã prindã viațã când se aprinde lumina. Magazinul de corpuri de luminat din Leiden avea cel puțin o sutã de astfel de lãmpi atârnate de tavan sau așezate, ciorchine, în cele douã vitrine.

 

Când m-am oprit în fața lui, era opt și un sfert seara, trecut de ora închiderii, dar proprietarul încã își mai fãcea de lucru prin magazin, scoțând din prizã lãmpi și aranjând prospecte pentru a doua zi. La mult timp dupã, i-am mulțumit în gând pentru întârzierea providențialã.

 

Stând în fața vitrinei cu lãmpi, m-am simțit pentru prima oarã ca un personaj din acele poze fãcute în sepia și procesate pe calculator în așa fel, încât un singur element al compoziției sã aparã colorat. Lumea mea era, toatã, în alb-negru, iar de cealaltã parte a vitrinei locuiau lumina și toate nuanțele curcubeului. Și, pentru prima oarã dupã multã vreme, mi-am dorit din tot sufletul sã mã mut și eu în partea coloratã a fotografiei. De atunci, ori de câte ori vãd o lampã Tiffany, îmi vine sã zâmbesc discret, în semn de recunoaștere.

nl_NL_206123_full

 

Cele mai frumoase dimineți olandeze erau, pentru mine, cele de luni, când magazinele de pe Haarlemerstraat, strada cu magazinul de lãmpi, deschideau abia dupã prânz. Cel mai bun confesional pentru propria conștiințã este o stradã pustie, pe care te plimbi în tovãrãșia propriei persoane.

Diminețile de luni mi-au lãsat mereu senzația cã am vreme pentru orice, cã pot sã repar ceea ce am stricat, sã aduc înapoi ceea ce am pierdut și sã termin tot ceea ce a rãmas în aer. Au fost timpul meu de invincibilitate și speranțã.

Dupã ce se stârnea aglomerația, era ca și cum toatã acea mare de oameni pe care o invocasem ar fi venit de-a valma peste mine.

 

Pentru cã nu cred în lucruri întâmplãtoare, ci doar în coincidențe mascate care închid cercuri ale vieților noastre, m-am decis sã scriu povestea despre cum „se potrivesc poveștile“ într-o dimineațã de luni, la fel de pustie, într-un magazin de cristaluri din Bruxelles.

 

Niciodatã n-am simțit ironia clișeelor pe care ni le livreazã viața mai pregnant ca acolo, pe strada Regelui: dacã un magazin de lãmpi reușește sã aducã un strop de culoare într-o existențã alb-negru, unde altundeva s-ar putea vedea viața mai clar decât într-un magazin de cristaluri?

 

Acela a fost locul în care am reușit sã-mi privesc experiențele de speranțã și de dragoste în chip lucid, detașat și senin, ca și cum aș fi triat, în gând, un dulap întreg ticsit de perechi de pantofi vechi, care nu mai poartã cu ele nimic decât amintirile inerte ale unor momente trãite, parcã, într-o altã viațã. Și mi-am dat seama cã, poate, pentru alții, acei pantofi ar reprezenta mici comori vintage.

 

Destinatarul poveștilor mele se regãsește în fiecare dintre cei care au simțit mãcar o datã în viațã cã dragostea și viața sunt mecanisme dificile și ermetice, care adesea dau rateuri la întâmplare și care, ca o imensă linie de asamblare, pot scoate pepite de aur, dar și bucãți de tinichea, în funcție de norocul sau de ghinionul celui care așteaptã, nerãbdãtor, la capãtul liniei.

 

Nu cred în ghinioane, nici în nefericiri, în schimb, cred în curaj. În curajul de a dansa în magazinul de cristaluri fãrã sã-ți fie teamã cã vei trânti vazele de Boemia pe podea. În curajul de a aprinde toate luminile din sufletul tãu fãrã sã-ți fie teamã de ceea ce se poate ascunde prin ungherele aflate pânã atunci în beznã.

nl_NL_206124_full

 

Iubesc lãmpile Tiffany pentru cã arta lor este, de fapt, o joacã a culorilor și a luminii, care ascunde o certitudine: apãsând pe un buton, știm sigur cã abajurul din bucãțele de sticlã ne va colora încãperea. Cu cristalurile, în schimb, am o relație mai complicatã, pentru cã în ele gãsesc cea mai apropiatã reprezentare a vieții.

Magia lor e mai puțin evidentã și ostentativã decât a lãmpilor, iar dacã le abandonezi într-un colț, în întuneric, poți ajunge sã crezi cã nu au nicio frumusețe, cã sunt doar o sticlã banalã. Dacã le pui însã în calea unei singure raze de luminã, poți admira în ele întreg curcubeul.

Foto: Voet Licht, Leiden (voetlicht.biz)

5 Comments

  • Marta spune:

    Despre lampile Tiffany am aflat din cartea ta pe care am gasit-o in format PDF. Au ramas o fascinatie pentru mine, la fel ca si cartea ta. Intre timp mi-am procurat o lampa, mandria casei mele, dar din pacate cartea ta inca nu am gasit-o in format tiparit…mai am oare vreo sansa?….Ironia sortii…am lampa, dar n-am cartea :)))

  • teo ara spune:

    Hm , ” Povestile unei inimi ” , imi amintesc , asa te-am descoperit acum patru ani , m-a atras titlul ( o persoana foarte draga mie , traia si ea o poveste in alb si negru ) , si de atunci nu te-am mai parasit . Imi face o deosebita placere sa-ti citesc postarile , imi descopera latura fascinanta a unei lumi cu care nu am avut nicicum vreo tangenta , ca de exemplu in acest articol , mi-ai trezit interesul sa aflu mai multe despre aceste lampi 🙂 Si , musai, sa recitesc Povestile !

  • Lorena spune:

    Buna!
    Ti-am descoperit blogul de curand si imi place tare mult! Cel mai mult mi-a placut articolul referitor la ordinea in viata, in lucruri, in casa, peste tot. Vorbeai acolo si despre carti si as fi tare curioasa de niste recomandari sau, de ce nu, un top.
    Unde pot gasi o autobiografie a ta? Ce ai studiat, cu ce te/te-ai ocupat (in afara de Forbes), cum ai ajuns unde esti acum?
    Multumesc! :*

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.