Despre tot ce-i fin și fain

Actorul István Téglás și puterea emoției mărturisite: „Uneori, lumea teatrului poate deveni sufocantă”

By 22 februarie, 2023Culture, People
read time 8 min
 
22 februarie, 2023

Actorul István Téglás și puterea emoției mărturisite: „Uneori, lumea teatrului poate deveni sufocantă”

Este unul dintre cei mai talentați actori ai generației lui, dar mai ales una dintre vocile care au avut mereu curajul să spună lucrurilor pe nume. Într-o lume care își reorganizează valorile în funcție de capricii de sezon, Istvan dovedește că sensibilitatea și empatia încă sunt bunuri de preț.

by

În timpul interviului cu István Téglás, o propoziție mi se rotea prin minte, însoțită de o imagine cinematografică limpede.

 

Ca un fluture care îți dă roată și tot revine din când în când să ți se așeze pe încheietura mâinii, acea propoziție a devenit, pentru mine, laitmotivul discuției noastre.

 

E vorba de o scenă din filmul clasic Le Fabuleux Destin d’Amélie Poulain(2001), când unul dintre personajele secundare, vânzătorul din magazinul de casete video, rostește cu resemnare : Les temps sont durs pour les rêveurs”.

 

Sunt vremuri grele pentru visători.

 

Aceasta a fost propoziția cu care eu am plecat în minte de la întâlnirea cu István, unul dintre actorii mei preferați, dar și unul dintre cei mai profunzi și sensibili oameni pe care am avut ocazia să-i cunosc.

 

 

Dincolo de rolurile de la Teatrul Național –  printre care „Trei surori”, „Pădurea spânzuraților”, dar și noua adaptare după Cehov, „Pescărușul” în regia lui Eugen Jebeleanu –  István Téglás este un chip familiar și din filme: a jucat în „Malmkrog”(2020) al lui Cristi Puiu, iar pentru rolul din „La Gomera” (2019) lui Corneliu Porumboiu a primit un Premiu Gopo pentru rol secundar.

 

Nuanțat și profund pe scenă, nu este nicidecum un visător în viața reală, ci un idealist autentic și un om care crede în lucruri și valori pe care nu se teme să le apere de lumea întreagă.

 

Chiar dacă asta înseamnă să accepte că oameni apropiați nu-i mai vorbesc sau se dezic de el, în dezacord: ”După vârsta de 40 de ani, am constatat că nu mai am energie pentru lucruri în care nu cred, nici pentru proiecte în care nu cred, pentru nimic care nu are o semnificație reală”.

 

Tocmai pentru că nu mai are energie pentru lucruri redundante, István caută instinctiv semnificație în orice.

 

Nimic din viața lui nu este „doar un film”, „doar un proiect”, „doar o carte”. Mereu trebuie să fie un „de ce” care să justifice existența lucrului respectiv în viața lui.

 

István știe că e un personaj incomod pentru mulți, fiindcă își dă cu părerea atunci când ceva îl revoltă, în teatru sau în societate.

 

A vorbit despre problemele sistemice din lumea teatrului, a vorbit despre corupția din România, dar a fost și printre primii actori care să discute deschis despre ideea – încă tabu, în mod inexplicabil – de depresie în rândul artiștilor.

 

Vorbește des despre normalizarea mersului la psiholog ca formă de reconectare cu sine și de ventilare normală a emoțiilor, mai ales pentru o profesie care lucrează direct cu sufletul.

 

Realist nu prea am fost niciodată, până de curând”, îmi spune el, la începutul discuției, aluzie la faptul că viața l-a prins din urmă de 17 ani încoace, de când a venit  plin de entuziasm la București, după un parcurs care a inclus Târgu Mureș, Sfântu Gheorghe și Timișoara.

 

„Bucureștiul e mare, dar e un loc mic și care devine claustrofob uneori”, simte el.

 

Chiar și când spune lucruri triste, István are un zâmbet larg, sincer, de copil care nu a învățat încă să se ia prea mult în serios.

 

„Până de curând aveam multe speranțe de schimbare. Nu așteptări, speranțe. Dar undeva înainte de pandemie am înțeles că lumea e greu de schimbat și asta mi-a trezit un soi de neputință”, recunoaște el. „Realismul de care spuneam e o restrângere a bulei: încerc să am grijă de mine, de animalele mele și de câțiva oameni dragi. Atât”.

 

 

Când nu joacă sau nu repetă pentru spectacolele de la Teatrul Național, Apollo 111 sau UnTeatru, István își petrece majoritatea timpului cu animalele lui salvate (două pisicuțe și un cățel), citește și se uită la filme, ceea ce îi încarcă sufletul astfel încât aibă energie de dat în spectacolele lui.

 

Mai ales animalele, cu iubirea lor necondiționată, vindecă rănile pe care i l fac, cu intenție sau nu, oamenii.

 

În „Cele 7 morți ale Mihaelei Runceanu”, la Apollo 111, Istvan interpretează un ofițer de Securitate de pe vremea lui Ceaușescu, un individ brutal care urmărește telefonul protagonistei și care o sună din când în când să o amenințe că i se vor întâmpla lucruri groaznice dacă mai vorbește împotriva sistemului.

 

Sistemul la care proprii ei prieteni apropiați o „toarnă”, în note informative.

 

E un rol dur, vocea lui István ți se înfige ca un pumnal în stomac, și – deși este doar unul din multele roluri pe care le joacă – e o partitură care pe mine mă duce indirect cu gândul la societatea de azi și la tarele ei.

 

Este momentul ”T zero” al multor rele care s-au perpetuat în contemporan, de parcă în perioada comunismului ceva s-a scindat pentru totdeauna în sufletul poporului român, strecurându-ne în minte o idee neliniștitoare: faptul că omul de lângă noi, care gândește altfel decât noi, este dușmanul.

 

„Știi, o prietenă m-a sunat să-mi spună că spectacolul ăla a dat-o peste cap, fiindcă i-a amintit de cum e lumea atunci și cum este și acum”, îmi spune el.

 

”Lumea în care trăim ne predispune la asta, dar nu credeam că o să ajung atât de introvertit, eu care am fost mereu un om al oamenilor”.

 

István e genul de om care își pune mereu la îndoială convingerile și care nu vorbește niciodată în „sentințe”.

 

După ce îmi spune că evoluția societății românești în ultimii ani i se pare tulbure, se oprește și se gândește că poate cere el prea mult de la lume. Nu cumva are așteptări prea mari?

 

În esență, ceea ce-și dorește István este ceva ce ne dorim mulți: o viață mai simplă, într-o Românie complicată și aversivă idealiștilor și visătorilor, mai ales când gradul lor de empatie este mai pronunțat decât media.

 

S-a obișnuit cu mersul lucrurilor și cu „bula” mică de care are grijă, dar că există un singur lucru care îl dezarmează emoțional: când oameni apropiați îl rănesc.

 

„Dacă te înjură lumea, străinii, e okay, fiecare are dreptul lui la opinie și dacă ei au dreptate și eu greșesc, fie! Dar când oameni dragi te atacă sau te jignesc, uneori public, asta doare și te termină sufletește”.

 

Tot în mod atipic față de majoritatea actorilor, lui István îi este greu să disocieze emoțiile pe care le are la un moment dat de rolul de pe scenă.

 

Chiar dacă meseria lui este să facă această scindare între starea pe care o traversează și starea pe care s-o transmite, uneori procesul vine cu o notă de plată consistentă.

 

E ca o bucată de suflet pe care o consumă în combustia momentului.

 

 

De exemplu, una dintre piesele în care joacă, la UnTeatru, se numește „O familie fericită”, și începe cu o tăcere de zece minute, iar reprezentația în sine este un dialog în care actorii se joacă pe ei înșiși, pe un text creat chiar de ei.

 

Catharsis în oglindă: și pentru public, și pentru cei care rostesc cuvintele pe scenă.

 

István are o relație specială cu mama lui, care i-a fost mereu alături și i-a dovedit că putem continua să evoluăm la orice vârstă, atât timp cât ne dorim asta cu adevărat.

 

”Mama mea are 73 de ani și este genul de om capabil să se deschidă profund și să evolueze în continuare”, îmi explică el.

 

Pentru că el i-a împărtășit de-a lungul timpul eforturile lui de a se de dezvolta personal și emoțional, mama i-a urmat exemplul și a vrut să evolueze la rândul ei. 

 

„Mama e o o femeie simplă, dar care a ajuns la o înțelegere profundă a lucrurilor și care e capabilă să le aplice apoi în viața ei, să-și schimbe modul de gândire, chiar și după 70 de ani”.

 

István funcționează cel mai bine într-un flux creativ continuu, ca un râu care curge: un flow în care are proiecte în mai multe locuri, astfel încât vine, pleacă, se întoarce, un mod de lucru pe care pandemia l-a făcut imposibil.

 

”O carte bună, pe o temă care mă interesează, e uneori o bucurie mai mare decât orice spectacol”, recunoaște el. „Îmi place să mă uit la filme, dar cartea e un proces în sine, pe care stau cu răbdare și construiesc în mintea mea un univers. Uneori, lumea teatrului poate deveni sufocantă și e nevoie să-ți găsești refugii”.

 

Spre deosebire de alți actori care afirmă că se hrănesc cu aplauzele publicului, pe István îl bucură mai mult atunci când oamenii îi împărtășesc emoții concrete pe care le-au experimentat cu ajutorul personajelor lui.

 

”Aplauzele mă bucură și sunt recunoscător pentru ele, însă știu că oamenii care mă aplaudă nu mă cunosc, de fapt. Mă încarcă mult mai tare interacțiunile concrete, când îmi dau seama că o anumită emoție transmisă a însemnat ceva pentru cineva”.

 

La evenimentul revistei HAUTE CULTURE – The Culture of Luxury, unde a primit un trofeu pentru „The Voice of Culture”, un designer tânăr i-a mărturisit că partitura lui din Lohengrin a determinat-o să fie atrasă de androginitate în creația ei vestimentară.

 

A fost o mărturisire care l-a luat pe nepregătite pe István și l-a încântat: „Ca actor, te gândești la ce transmiți și speri că transmiți, dar când cineva îți spune că a extras o idee valoroasă din jocul tău, atunci e ceva extraordinar”

 

În definitiv, teatrul chiar poate fi o terapie pentru visătorii vremurilor noastre.

 

 

 

István își răsfață animalele dragi asemeni unor copii care oferă necondiționat afecțiune și au nevoie să fie iubiți înapoi.

 

Și-ar dori însă, la un moment dat, să devină cu adevărat tată, un gând care a început să-i încolțească în minte după 40 de ani, când apar primele dileme reale despre sensul vieții.

 

Nu știu cum aș face față la statutul de tată, dar mi-ar plăcea mult. M-ar liniști, m-ar face om, e ceva ce mi-aș dori să am ocazia să trăiesc”, mărturisește el.

 

Și își mai dorește ceva, un gând împărtășit dintr-o suflare, cu sinceritate totală: „Vreau să-mi fie bine de acum înainte, fiindcă până acum nu mi-a fost”.

 

Într-o lume în care ideea de a-ți asculta emoțiile și a le analiza rămâne tabu, inclusiv într-o breaslă care are sufletul ca obiect al muncii, afirmația lui Istvan e de o franchețe tulburătoare.

 

Pe când toată lumea oferă, online și offline, o variantă elegant-curatoriată a propriei vieți „perfecte”, István a făcut pace cu ideea că binele pe care-l caută se află încă în afara lui, deocamdată.

 

Și, pentru acest moment în timp, asta e perfect în regulă.

***

Pentru mai multe personaje și inspirații, mă puteți urmări și pe pagina mea de Instagram.

Foto principal: Adi Tudose

Foto secundare: Adi Bulboacă, arhiva personală István Téglás

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK