Acum câteva luni, la o cină împreună cu reprezentanții unui brand internațional, m-am trezit dezbătând subiectul dorințelor arzătoare.

 

Dincolo de artizanat, meșteșug, artă și tot ceea ce încapsulează brandurile celebre, principalul lor produs de vândut este dorința.

 

Ardoarea cu care noi ne dorim creațiile lor este la fel de prețioasă precum creațiile însele, indiferent dacă e vorba de haine, bijuterii, vacanțe, mașini sau orice altceva.

Stând la masă cu niște oameni din industrie, practic, și povestind exact despre dorințele din lumea luxului, m-am trezit spunând ceva care mi se tot învârte în cap de atunci.

 

A fost o concluzie care mi-a ieșit spontan, dar care se afla de mult timp în proces de cristalizare interioară.

 

”Mă consider mai privilegiată decât mulți oameni”, am spus eu, „fiindcă de la un punct încolo am realizat că am ceva ce unii nu vor avea niciodată. DESTUL”

 

Nu „destul” în sensul opulent și superior de „Am deja tot ce-mi trebuie, nu mai vreau nimic”, ci în sensul acelui simț care îți spune ce îți trebuie și ce nu, ce merită și ce nu PENTRU TINE.

 

Dacă în acest moment aș putea avea peștișorul de aur care să-mi îndeplinească orice dorință, lista dorințelor ar fi destul de clară și de epurată. Ar fi o listă conștientă, nu o beție de „de toate”.

 

În ultimii ani, lăcomia mea în raport cu lucrurile pe care mi le doresc a scăzut progresiv, ba chiar mai degrabă exponențial.

 

Scriu și sunt la curent cu tot ce se lansează nou: mașini, haine, bijuterii, ceasuri, destinații, lucruri aspiraționale. Dincolo de partea jurnalistică și curiozitatea de a descoperi noutatea, dacă ar fi să spun ce-mi doresc efectiv din ele, ar rămâne vreo 5%, cu îngăduință.

 

Știu ce obiecte îmi plac, ce stiluri îmi vin bine, ce experiențe mi se potrivesc.

Las loc de a fi mereu surprinsă, dar dacă în acest moment aș câștiga premiul cel mare la loterie, știu exact pe ce l-aș cheltui.

 

Aș putea face o listă completă în 20 de minute, fiindcă îmi cunosc deja butoanele interioare. Le-am apăsat mult timp, știu cum funcționează și știu și unde vreau să mă ducă.

Știu ce contează pentru mine acum, ce scopuri am, ce visuri am. Sunt clare în mintea mea.

Să ai lucruri și aspirații spre care lucrezi și la care visezi face parte din secretul vieții și din scopul existenței.

 

Un om care nu mai speră la nimic este un om care și-a încheiat socotelile cu tot, deci departe de mine ideea de a spune că este rău să-ți dorești lucruri. Din contră.

 

Cel mai tare mi-e teamă, însă, de lăcomia insațiabilă și de acea senzație perversă că nimic nu e de-ajuns. Că mereu îți trebuie altceva și altceva ca să fii fericit.

 

Dacă mă întrebai la 20 de ani ce-mi doresc, nimic nu ar fi fost de-ajuns: voiam totul, plus încă ceva pe deasupra. Orice alegere fermă părea să-mi fure alte posibile 2824 de alegeri și, fără să mă cunosc bine, această pierdere părea o perspectivă ireparabilă.

 

Invidiam totul și nimic, mă uitam la colecțiile de modă și visam la tot, voiam să bifez tot ce există.

 

Nu simțeam că am suficient timp, energie, resurse pentru tot ce îmi doream să experimentez și să posed.

 

Între timp NU am explorat toate colecțiile de modă, nici toate destinațiile, nici toate experiențele, dar m-am explorat pe mine, iar odată cu această călătorie interioară, lista s-a restrâns considerabil.

 

Este ca și cum te așezi la o masă lungă, un bufet cu toate bunătățile din lume, dar în loc să te repezi în ele și să înfuleci până ți se face rău, te oprești și analizezi.

 

E tentant să vrei să le guști pe toate, dar nu se poate.

 

Când te cunoști bine, însă, știi deja care sunt gusturile și plăcerile tale. Îți știi nostalgiile, preferințele, combinațiile dorite de arome.

 

Doar că, pentru asta, trebuie să te așezi înainte la alte mese, să privești, să observi, să analizezi. Să-ți pui întrebări: De ce?, Cum?, Cum mă face să mă simt?, Ce-mi oferă lucrul acesta, experiența aceasta?

 

Cam așa este și viața.

 

Teama mea cea mai mare nu este de a NU ajunge să am tot ceea ce îmi doresc în viață, ci de a nu mă sătura niciodată, de a rămâne mereu flâmândă în acel sens visceral, de lipsă fundamentală, de gol interior.

 

Ca și cum mereu doar URMĂTORUL lucru m-ar putea face fericită, ca și cum trebuie să am mereu MAI MULT și mai mult ca să mă consider împlinită.

 

Ca și cum ceea ce am și ceea ce sunt acum nu e niciodată destul.

 

Nordicii numesc asta filosofia LAGOM – „just enough” – noțiune înfrățită cu HYGGE și cu restul teoriilor lor despre viață.

 

Nu știu ce anume în spiritul lor îi ajută să sintetizeze înțelepciunile vieții atât de bine, dar în timp m-am regăsit în mod natural în multe dintre principiile lor.

 

Când le-am citit prima oară, mi-au părut străine de mine, ușor artificiale, însă trăitul efectiv le-a metabolizat în mine.

 

Și, odată cu ele, am înțeles acel paradox teribil al marilor câștigători la loterie, care câștigă premiul cel mare de 10 milioane de euro și după maximum 2 ani sunt mai săraci decât erau înainte să-l câștige.

 

Nu e niciun blestem acolo, e doar o problemă de pregătire sau de structură mentală: când nu știi cine ești, ce-ți place, ce-ți dorești și ce te fericește, vrei totul. Te arunci ca un însetat, gata să sorbi oceanele lumii.

 

Și după ce ai totul, realizezi că nu e nici asta de-ajuns. Că încă ți-e sete și că n-ai găsit ce căutai. Te căutai pe tine, de fapt.

 

Îți propun un exercițiu: așază pe o listă toate lucrurile, experiențele, visurile pe care le-ai transforma în realitate dacă ai primi 100.000 de euro. Sau un milion sau oricât simți tu că ar face acest exercițiu să fie interesant.

 

Mă refer la lucruri concrete, fiindcă după ele alergăm foarte des și le investim cu viitoarea noastră fericire sau împlinire. Pe ce ai cheltui suma asta, concret?

 

O să fii surprins(ă) de rezultat, iar dacă nu ai absolut nicio idee sau simți că ți-ai dori totul și nimic… poate e cazul să mai cauți puțin în tine niște răspunsuri.

 

Sau, dacă nu-ți place perspectiva unui milion fictiv, poți face un exercițiu chiar și mai simplu, dar repetitiv: de câte ori îți cumperi ceva, întreabă-te DE CE?

 

Adresează-ți întrebarea asta, cu sinceritate: ”De ce cumpăr rochia asta? Pentru că îmi place? Pentru că e stilul meu? Pentru că VREAU să fie stilul meu acesta? Pentru că am văzut-o la cineva și vreau să arăt ca acea persoană? Fiindcă vreau să mă placă X? Fiindcă e culoarea la modă? Fiindcă îmi ascunde ceva ce nu-mi place la mine? Pentru că îmi scoate în evidență ceva ce-mi place?”.

 

Pe mine m-au fascinat mereu aceste întrebări, auto-adresate, și m-au ajutat să mă cunosc.

 

Așa mi-am dat seama că de multe ori, mai ales pe la 20 de ani, îmi doream lucruri fiindcă și le doreau alți oameni în jur și intrasem și eu în aceeași vrie, proiectând asupra mea strălucirea visurilor altora.

 

Ceea ce nici un milion sau zece milioane nu pot cumpăra este exact acest lucru: cunoașterea de sine. Și, odată ce o ai, DESTUL devine totul și totul devine DESTUL.

Pentru mai multe idei, inspirații și povești, mă puteți urmări și pe pagina mea de Instagram.