-„Ce-i îndeamnă pe oameni să vină să vă pună întrebări?”, l-am chestionat pe reverendul Sturdy, care purta o jachetă cât se poate de vizibilă, având imprimate pe spate cuvintele „PREOTUL AEROPORTULUI”.

-„Vin la mine atunci când se simt pierduți”, a răspuns reverendul în cele din urmă, subliniind ultimul cuvânt, astfel încât părea să exprime confuzia spirituală a rasei umane, o rasă de ființe nefericite, descrise de Sfântul Augustin ca fiind „pelerini în cetatea Pământ, până se pot alătura Cetății lui Dumnezeu”.

-„Da, dar ce ANUME i-ar putea face să se simtă pierduți?”

-”Oh”, spune reverendul, cu un oftat, „aproape întotdeauna caută toaletele”

Cartea lui Alain de Botton – „O săptămână în aeroport” – a fost tradusă la noi la Editura Vellant și e acel gen de lectură ușoară și fermecătoare, pe care o parcurgi în ritm alert, până când te încetinește câte un paragraf sau o poveste care cere un pic de zăbavă, cât să-ți întipărești în minte o idee care se cere cântărită. E o carte mititică, îmi amintește ca format de romanele polițiste de buzunar din anii ’90, și e împărțită, la fel ca un aeroport, în „Plecări”, „Sosiri” și ”Zona de operațiuni aeriene”.

Scrisă în stilul curat, ironic și șarmant al lui Botton, m-a făcut să zâmbesc, să râd de-a binelea, să mă încrunt, să meditez și din când în când să mă întorc la anumite paragra

 

fe. Ca om care iubește la nebunie aeroporturile și zborul cu avionul, m-am regăsit în multe dintre concluziile lui și mi se pare că a surprins foarte lucid și plin de acuratețe spiritul acelei imense hale high-tech numită London Heathrow.

Avantajul extraordinar al faptului că Botton a stat în aeroport o săptămână întreagă non-stop, față de cei ca mine – oameni care călătorim des, dar avem aeroportul strict ca loc de trecere – sunt poveștile reale, pe alocuri amuzante, stranii sau amare, pe care le-a cules în acest răstimp.

De la familia ghaneză care transporta în avion, ca bagaj, un Samsung PS50, „un aparat cu plasmă, de înaltă fidelitate, de greutatea și dimensiunea unui sicriu plin”, până la bărbatul care avea două familii – una în Londra și una în Los Angeles – și niciuna nu știa de existența celeilalte sau la Ana-Maria, fata de la curățenie care voia neapărat să apară în carte, dar fără numele adevărat, fiindcă „tânără fiind, fusese cea mai bună studentă la Conservator și de atunci toată lumea a crezut că și-a făcut un renume în străinătate, ca interpretă de muzică clasică”.

Dacă vă plac aeroporturile – și chiar dacă nu vă plac atât de tare – e o carte care merită citită sau măcar răsfoită. Mai mult decât un jurnal de aeroport, e o meditație la adresa timpurilor noastre, luând ca eșantion de studiu furnicarul de călători care trec prin Heathrow într-o săptămână obișnuită. Doar că, analizând multitudinea de povești și situații, nicio săptămână de aeroport nu poate fi cu adevărat obișnuită.