Despre tot ce-i fin și fain

Alain de Botton: săptămâna în aeroport a unui scriitor

By 26 noiembrie, 2017Culture
read time 5 min
 
26 noiembrie, 2017

Alain de Botton: săptămâna în aeroport a unui scriitor

În 2009, Alain de Botton a primit invitația de a fi „Writer-in-Residence” pe aeroportul Heathrow din Londra, după ce tocmai se inaugurase faimosul și controversatul Terminal 5. Deși am spus mereu că ador aeroporturile, abia acum am citit cartea lui Botton și mi s-a părut încântător de ironică, amuzantă și filozofică.

by

-„Ce-i îndeamnă pe oameni să vină să vă pună întrebări?”, l-am chestionat pe reverendul Sturdy, care purta o jachetă cât se poate de vizibilă, având imprimate pe spate cuvintele „PREOTUL AEROPORTULUI”.

-„Vin la mine atunci când se simt pierduți”, a răspuns reverendul în cele din urmă, subliniind ultimul cuvânt, astfel încât părea să exprime confuzia spirituală a rasei umane, o rasă de ființe nefericite, descrise de Sfântul Augustin ca fiind „pelerini în cetatea Pământ, până se pot alătura Cetății lui Dumnezeu”.

-„Da, dar ce ANUME i-ar putea face să se simtă pierduți?”

-”Oh”, spune reverendul, cu un oftat, „aproape întotdeauna caută toaletele”

Cartea lui Alain de Botton – „O săptămână în aeroport” – a fost tradusă la noi la Editura Vellant și e acel gen de lectură ușoară și fermecătoare, pe care o parcurgi în ritm alert, până când te încetinește câte un paragraf sau o poveste care cere un pic de zăbavă, cât să-ți întipărești în minte o idee care se cere cântărită. E o carte mititică, îmi amintește ca format de romanele polițiste de buzunar din anii ’90, și e împărțită, la fel ca un aeroport, în „Plecări”, „Sosiri” și ”Zona de operațiuni aeriene”.

 

Scrisă în stilul curat, ironic și șarmant al lui Botton, m-a făcut să zâmbesc, să râd de-a binelea, să mă încrunt, să meditez și din când în când să mă întorc la anumite paragra

 

fe. Ca om care iubește la nebunie aeroporturile și zborul cu avionul, m-am regăsit în multe dintre concluziile lui și mi se pare că a surprins foarte lucid și plin de acuratețe spiritul acelei imense hale high-tech numită London Heathrow.

 

Avantajul extraordinar al faptului că Botton a stat în aeroport o săptămână întreagă non-stop, față de cei ca mine – oameni care călătorim des, dar avem aeroportul strict ca loc de trecere – sunt poveștile reale, pe alocuri amuzante, stranii sau amare, pe care le-a cules în acest răstimp.

 

De la familia ghaneză care transporta în avion, ca bagaj, un Samsung PS50, „un aparat cu plasmă, de înaltă fidelitate, de greutatea și dimensiunea unui sicriu plin”, până la bărbatul care avea două familii – una în Londra și una în Los Angeles – și niciuna nu știa de existența celeilalte sau la Ana-Maria, fata de la curățenie care voia neapărat să apară în carte, dar fără numele adevărat, fiindcă „tânără fiind, fusese cea mai bună studentă la Conservator și de atunci toată lumea a crezut că și-a făcut un renume în străinătate, ca interpretă de muzică clasică”.

 

Dacă vă plac aeroporturile – și chiar dacă nu vă plac atât de tare – e o carte care merită citită sau măcar răsfoită. Mai mult decât un jurnal de aeroport, e o meditație la adresa timpurilor noastre, luând ca eșantion de studiu furnicarul de călători care trec prin Heathrow într-o săptămână obișnuită. Doar că, analizând multitudinea de povești și situații, nicio săptămână de aeroport nu poate fi cu adevărat obișnuită.

Câteva idei care mi-au plăcut foarte tare, ca să vă deschidă pofta de citit:

”Noaptea, aeroportul părea o casă a spiritelor nomade, tipuri care n-ar putea aparține niciunei țări, care nu erau legați de tradiție și erau suspicioși față de comunitățile statornice și care nu erau, prin urmare, nicăieri mai în elementul lor decât în zonele intermediare ale lumii moderne, cu peisaje sfârtecate de rezervoarele de depozitare a kerosenului, spații rezervate pentru afaceri și hoteluri pentru aeroport”
„Lipsa unui alt loc într-un zbor timp de 48 de ore, anularea unei zile de întâlniri la Tokyo, toate astea l-au determinat pe om să bată cu pumnii în tejghea și să scoată un urlet atât de puternic, încât s-ar fi putut auzi de departe, din magazinul WH Smith, de la capătul vestic al terminalului. Mi-am amintit de tratatul filozofului roman Seneca – Despre mânie – scris pentru împăratul Nero și, în special, de teoria lui că rădăcina furiei se află în speranță.

 

Suntem furioși pentru că suntem mult prea optimiști, insuficient pregătiți pentru permanentele frustrări ale existenței. Un individ care urlă de fiecare dată când își pierde cheile sau este întors de la aeroport este dovada unei credințe emoționante, dar nesăbuit naive, într-o lume în care niciodată cheile nu se pierd și planurile noastre de călătorie sunt invariabil sigure”.

”În momentul ăsta, porțiunea de pistă care era aproape în totalitate răspunzătoare pentru distrugerea păcii și a liniștii a circa zece milioane de oameni se potolise. Te puteai plimba pe ea pe jos, fără grabă, și chiar puteai ceda tentației de a te așeza turcește pe mijlocul liniei, un gest care împrumuta ceva din sublimul fior de a atinge un cablu deconectat de energie electrică de înaltă tensiune, de a atinge cu degetele șirul de dinți ai unui rechin anesteziat sau să te scalzi în baia de marmură a unui dictator alungat”.
„Postul cel mai îndepărtat din stânga era ocupat de Jim, la scanner, Nina era la controlul manual al bagajului, iar Balanchandra la detectorul de metale. Fiecare urmase un curs intensiv de un an, care avea ca principal scop să-i antreneze să privească fiecare ființă umană ca și cum ar avea de gând să arunce în aer un avion (…) Echipa fusese învățată să ignore orice idee preconcepută legată de felul în care ar putea arăta un inamic: ar putea fi la fel de bine o fată de șase ani, care are o cutie de suc de mere și își ține mama de mână sau o bunicuță firavă care zboară spre Zurich la o înmormântare. 

 

O trecere fără probleme permite individului să se îndrepte spre partea cealaltă a terminalului cu un sentiment asemenea celui pe care îl poate avea cineva la ieșirea din biserică după spovedanie sau de la sinagogă în ziua de Yom Kippur: iertat pentru moment și eliberat de o parte din povara păcatelor”.

”Nu departe, o pereche de îndrăgostiți își luau la revedere. (…) În primul rând, ceea ce mi-a atras atenția a fost intensitatea sărutului lor, dar ceea ce de la depărtare părea a fi pasiune, de aproape s-a dovedit a fi un grad neobișnuit de disperare. Ea tremura cu un dureros scepticism, în timp ce el o ținea în brațe și îi mângâia părul negru, ondulat, fixat cu un clips în formă de lalea. (…)

 

Am fi fost gata să-i acordăm simpatia, dar în realitate, existau motive serioase s-o feliciți pentru că avea un motiv atât de puternic să se simtă tristă. Ar fi trebuit s-o invidiem pentru că a găsit pe cineva fără de care simțea cu tărie că nu va putea supraviețui dincolo de poartă, lăsată singură într-un dormitor studențesc, într-o suburbie din Rio. Dacă ar fi fost în stare să-și aprecieze situația cu suficientă distanțare, poate ar fi fost capabilă să-și dea seama că acesta este unul dintre punctele culminante ale vieții ei”.

Foto: Diana Cosmin