Despre tot ce-i fin și fain

De ce iubesc eu țara asta și tricolorul, chiar dacă patriotismul nu mai e „la modă”

By 7 noiembrie, 2018Emotions
read time 10 min
 
7 noiembrie, 2018

De ce iubesc eu țara asta și tricolorul, chiar dacă patriotismul nu mai e „la modă”

Pentru mine, tricolorul a fost mai întâi simbolul din poveștile bunicilor mei, iar apoi, într-un moment din viața mea în care mă simțeam pierdută, a fost cel mai apropiat loc de… acasă.

by

Cuvântul „patriotism” a devenit un termen cu sens ușor depreciativ abia când eu eram mare. În copilărie nu m-aș fi gândit măcar la vreo conotație extremă sau peiorativă a ideii de a-ți iubi țara, fiindcă am crescut cu două perechi de bunici ale căror vieți au stat sub semnul iubirii de țară și de tricolor. Totuși, în ziua de azi îl văd tot mai des folosit când vrei să-l faci pe cineva învechit și anacronic. Iar dacă-l faci „patriot”, deja e ca și cum i-ai insulta în față. Un lucru pe care eu nu-l voi înțelege niciodată și nici nu-mi mai bat capul.

 

Poate că ”iubirea de țară” sună acum a metaforă din niște poezii pe care cei mai mulți le-au învățat cu forța la școală, dar pentru bunicii mei care au fugit noaptea, prin pădure, cu o singură bocceluță la ei, când Bucovina de Nord a fost cedată rușilor, a fost povestea reală a vieții lor. Erau români și voiau să rămână sub steagul românesc. 

 

Pentru această iubire, au fost deportați în Bărăgan când au venit comuniștii și au trăit zece ani în domiciliu forțat într-un sat din mijlocul pustietății, în case de chirpici pe care furtunile și iernile grele le luau cu totul. Și, tot pentru acea iubire de țară și de tricolor, la douăzeci de ani după ridicarea domiciliului forțat și revenirea la o viață normală, le-a fost demolată și casa pe care o construiseră cu trudă. 

 

Din cealaltă ramură a familiei, bunicul din partea tatălui a fost aviator în război și apoi a devenit mecanicul de bord al Regelui Mihai. De câte ori treceam pe lângă Statuia Leului din București, pe numele adevărat Monumentul Eroilor căzuți în Primul Război Mondial, simțeam lacrimi în glasul lui. ”Știi ce scrie acolo, Dienuța, sub tricolor?”, îmi spunea el, și i se umezeau ochii. „Spuneți generațiilor viitoare că noi am făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătălie”.Să nu uiți asta”, mă strângea el de mână. „Chiar dacă generațiile viitoare nu vor putea să înțeleagă…”.

 

Bunicul meu era un suflet tânăr și optimist, dar chiar și așa simțea încotro merg vremurile și își dădea seama că acel sacrificiu suprem va rămâne o noțiune abstractă, în niște manuale de istorie redactate de oameni care nici nu erau născuți pe-atunci. Eu am rămas însă ardeleanca lui get-beget, care se emoționează la cântecele românești vechi și care n-ar putea niciodată să râdă de patriotismul cuiva, știind că a crescut într-o casă în care iubirea de tricolor s-a plătit cu lacrimi și sânge.

 

A existat însă un moment în care mi-am dat seama că tot ce se află în sufletul meu nu e doar din poveștile care mi-au trecut pe la ureche, nici din responsabilitatea pe care o simt inevitabil, făcând parte dintr-o familie greu-încercată pentru iubirea ei de țară. Nu, e vorba de ceva mult mai profund și care îmi aparține doar mie.

 

Acum exact 11 ani, pe vremea asta, făceam un stagiu la Parlamentul European. Nu mai venisem acasă de multe luni și eram singurul student non-american într-un masterat al unei facultăți americane, care implica multiple stagii la instituții din Europa. Fusesem asimilată în grupul care îmi devenise ca un fel de familie și mă simțeam foarte fericită. Eram un cetățean al lumii cu acte-n regulă și mă lăudam cu faptul că eu pot să trăiesc oriunde, că nu mi se face dor, că sunt un călător care nu se uită niciodată înapoi.

 

Am fost convinsă de asta până în ziua în care am intrat în holul mare al Parlamentului European, alături de gașca mea de americani, și am fost invitați cu toții să ne facem o fotografie cu steagurile țărilor membre. Țin minte și acum vocea profesorului nostru care mă striga să vin la poză și incapacitatea mea de a mă mișca din loc, pentru că văzusem tricolorul românesc, arborat alături de celelalte steaguri. Și, pentru câteva secunde, am încremenit în loc.

 

Chiar dacă eram patrioata bunicului și îmi iubeam sincer țara și meleagurile ardelenești natale, până în acel moment, la 22 de ani, nu înțelesesem cu adevărat de ce totă această simbolistică înseamnă atât de mult. De ce tricolorul e parte din identitatea națională. De ce limba română, imnul, toate lucrurile astea pe care le luăm de-a gata contează și ne „vorbesc” chiar și atunci când nu vrem să le ascultăm.

 

Atunci și acolo, în holul impersonal al unei instituții europene, mie mi-au dat lacrimile de emoție. Și nu, chiar nu-s vreo plângăcioasă din fire, dar am simțit un declic inexplicabil. După toate acele luni în care fusesem „citizen of the world” și mă simțisem extraordinar de „internațională”, acel tricolor îmi amintise, cu un vârtej de emoție la pachet, că eu sunt româncă. Și că, indiferent cât de fericită o să fiu în alte colțuri de lume și cât de „cetățean al lumii” o să mă simt în viața asta, o parte din mine va rămâne mereu legată de simbolurile acestei țări.

 

Am făcut poza de grup, după care am făcut fotografia de mai jos. Am înțeles atunci că, oricât de departe aș pleca, imaginea unui tricolor o să mă transporte mereu înapoi acasă. Instantaneu.

 

 

Aceasta este, foarte franc și pe alocuri poate aspru (dar sincer!) povestea mea cu tricolorul și cu ideea de a iubi țara din care faci parte și simbolurile ei. Fiecare dintre noi are un moment în care simte asta, chit că e atunci când un sportiv câștigă o medalie internațională și se aude imnul (și da, e în regulă, avem dreptul să ne bucurăm, contrar tuturor cârcotelilor), când vedem un tricolor arborat pe un vârf de munte sau când auzim o poveste a unui bunic, pentru cei suficient de norocoși să îi mai aibă alături.

 

Pornind de la ideea simplă și frumoasă a tricolorului ca simbol național, cei de la ROM – care au renunțat la brandingul lor de pe ambalaj, devenind batonul #doartricolor – au creat un Muzeu al Tricolorului ROM și, între 2 și 16 noiembrie, îi invită pe toți românii să încarce o poză reprezentativă și să-și spună povestea pe site-ul DOAR-TRICOLOR.RO

 

Un juriu va selecta 100 de povești, expuse în Muzeul Tricolorului, iar trei dintre ele vor fi reinterpretate de către trei artiști, în moduri creative, de la instalații artistice la performance art, pe 1 și 2 decembrie la Palatul Universul, sala Mezanin.

 

Dincolo de această inițiativă foarte cool, eu pe cei de la ROM i-am plăcut mereu. Mai întâi pentru dulciuri, fiindcă batoanele lor sunt unele dintre cele mai vechi și nostalgice gusturi pe care le au românii, apoi pentru campaniile deștepte și atipice pe care le-au făcut în ultimii ani. Mănânc un ROM (cu ambalaj #doartricolor) în timp ce scriu acest articol și vă îndemn să povestiți și voi, ca și mine, despre ceva care vă leagă de țara asta și de tricolorul ei. 

 

Hai să nu avem spirit de turmă și să nu aruncăm cu noroi în ideea de iubire de țară doar pentru că s-a decretat – nu se știe cum și unde – că nu e „cool”. Poveștile adevărate de mai sus, poveștile bunicilor mei, aparțin unor vremuri în care oamenii nu aveau timp să fie „cool”, fiindcă erau prea ocupați să supraviețuiască. Iar asta, dincolo de orice fel de trenduri și mode, merită tot respectul din lume.

Foto: Arhiva personală