Acum exact zece ani, făceam un burnout zdravăn, din care medicul meu îmi spunea că voi ieși în ani, nu în săptămâni sau luni, cum credeam eu.

Și că, probabil, perioada de revenire va fi comparabilă ca timp perioadei de care am avut nevoie să intru în burnout.

Am râs atunci… ca să nu mă îngrozesc de tot, dar acum, la fine de 2025, realizez că a avut dreptate.

Cel mai greu mi-a fost cu revenirea la sport, fiindcă în perioada pre-burnout făceam un tip de sport „sălbatic”, extrem de intens, trăgeam de corp până la limitele lui, și chiar dacă am mai avut perioade de mișcare – Pilates, stretching, alergat – de atunci încoace, mi-a fost greu să revin la un program disciplinat de sport.

Practic, sportul a devenit o chestiune de perioade, nu de stil de viață, cum ar trebui.

Făceam șase luni intens, apoi deloc, și tot așa.

Din iulie am revenit la sală, dar de data în stilul meu, bazându-mă pe cunoștințele mele – ceea ce știam că funcționase în trecut pentru mine și pentru corpul meu – și pe bunul simț.

În primul rând pe bunul-simț.

Adică, în loc să încep așa cum ar face un antrenor care vrea rezultate rapide: să TRAG de mine, să forțez corpul, să-i dau un push, să fac o febră musculară zdravănă, eu am făcut contrariul.

Știam că nu mai am rezistența și tonusul de altădată și că a începe cu greutăți și intensitate la nivel înalt nu ar face decât să mă demoralizeze.

Mă cunosc pe mine însămi și știam că asta nu ar fi o motivație, ci un motiv de deprimare.

Așa că am luat-o simplu, bătrânește.

În primele 2 săptămâni am lucrat ca un om aflat în recuperare, nu ca un atlet. Cu greutăți de un kilogram, minimum două, și cu multe, foarte multe repetări.

Fără pauze, fără telefon, fără să mă concentrez la altceva în afară de mișcare, dar și fără presiune.

Exact asta a fost intenția: să nu presez deloc corpul, astfel încât să îmi creez bucuria de a merge la sală.

Să nu plec de acolo terminată, demoralizată și cu gândul că „Doamne, trebuie să mai merg de încă 3 ori săptămâna asta, dar eu abia fac 10 repetări”, ci să simt că m-am mișcat bine și că abia aștept să mă întorc.

Să simt că, în acest moment, corpul meu se află într-un PROCES, într-o EVOLUȚIE.

Din a doua lună, am trecut deja la greutăți mai mari, dar am făcut-o firesc, fiindcă cele mici îmi păreau prea ușoare și simțeam nevoia de mai multă intensitate.

Am crescut, în același timp, viteza și intensitatea pe anumite aparate (de 2-3 ori chiar), dar la fel de firesc și fără să suprasolicit nimic.

Un fel de „Hm, parcă la treapta 9 e prea ușor, hai să cresc la 10”. Apoi la 11 și tot așa…

Am făcut o pauză în octombrie, fiindcă am trecut printr-o operație, dar am revenit deja în acțiune.

Văd efecte, altele decât faptul că pot crește intensitatea exercițiilor de la săptămână la săptămână?

Da, am slăbit o mărime la haine – exact ce îmi doream, kilogramele acumulate fiind consecința lipsei de mișcare și a unor dereglări hormonale care s-au rezolvat împreună cu operația –  iar terapeuta la care merg la masaj de 15 ani și care m-a văzut săptămâna trecută după aproape un an de pauză, m-a întrebat: „Ce ai făcut, pari altă persoană?” 

Ea chiar îmi cunoaște corpul și este și genul de om care atunci când nu eram în regulă îmi spunea asta în față: vezi că nu faci bine ce faci, vezi că e ceva care nu e okay.

Acesta este, însă, adevărul: mușchii deja se văd mai conturați, mai alungiți, iar corpul se remodelează. O simțeam și eu, dar m-am bucurat să am și confirmarea unei persoane care mi-a văzut corpul în evoluție în ultimii 15 ani.

Am vrut să scriu toate astea fiindcă discursul public pe această temă este adesea contrar abordării mele, iar unul dintre motivele intrării mele în burnout acum zece ani a fost și faptul că trăgeam de mine fizic și psihic ca și cum corpul este ceva ce trebuie biciuit și chinuit.

Plănuiesc să mă reapuc și de alte tipuri de mișcare și să mai variez, dar în acest moment simt că procesul îmi priește și cred că multe persoane au nevoie să audă că evoluția poate fi și ceva lent, poate fi și cu respectarea limitelor tale din acel moment, poate fi cu echilibru, poate fi și fără să te demolezi mai întâi.

Chiar și pentru mine a fost o surpriză, fiindcă toată viața am trăit cu certitudinea că – pentru a avea efect – mișcarea trebuie să fie făcută la rupere.

Am lucrat cu antrenori care aspirau mereu către împinsul limitelor la extrem și de multe ori am plecat de la sală simțind că-mi vine să vomit din cauza efortului sau că vreau să ajung acasă ca să mă culc direct.

Cu tot respectul, eu nu vreau să mă mai îndrept într-acolo, fiindcă oricât de rapid s-ar fi văzut efectele, sala era un supliciu și un strâns din dinți, nu o bucurie.

Ca să pot transforma mișcarea într-un stil de viață pentru totdeauna, sunt conștientă că vor fi zile bune și zile mai puțin bune, zile cu energie maximă și zile în care abia pot să fac 20 de minute de trepte (ador aparatul cu trepte), dar că e în regulă să-mi ascult corpul și să merg în ritmul lui.

Și, chiar dacă mă lăudam cu faptul că, în vremurile bune, participam la bootcamps și la antrenamente dure, cot la cot cu atleții, acela nu era un stil de viață. Era un cantonament.

Nu aș fi putut să-l susțin pe termen lung și, ca dovadă, nici nu am putut s-o fac.

Dacă nu apărea burnoutul, sigur apărea altceva, poate o accidentare, poate o perioadă de epuizare fizică, mai ales că genunchii mei se resimt oricum după niște ani de făcut sport mult prea sauvage, ca să zic așa.

Asta e valabil pentru multe aspecte din lumea asta nebună, care vorbește doar despre depășirea limitelor și despre cum sinele tău trebuie biciuit și chinuit ca să devină ce trebuie, nu ceea ce este el.

Până la anul pe vremea asta, corpul meu va arăta, probabil, cu totul altfel.

Aș pune pariu că va arăta mai bine decât arăta la 20 de ani, când lucram pe el cu biciul figurativ, doar că – de data asta – chiar nu mă grăbesc nicăieri.

Am tot timpul din lume, fiindcă singurul om căruia vreau să-i dovedesc ce pot sunt EU.