Dacă ați urmărit Sex and the City – serialul original, nu simulacrul numit And Just Like That – știți probabil colierul lui Carrie.

Colierul lui Carrie cu numele lui Carrie.

 

Ei bine, când aveam 25 de ani, am decis să-mi fac cadou un colier Carrie din aur, cu numele meu, dar scris cu aceleași litere precum al ei.

L-am comandat de pe un site obscur din Marea Britanie, a costat vreo 70 de euro, ceea ce mă face să râd având în vedere cât costă acum aurul, și a venit într-o lună.

 

A fost perfect, probabil norocul începătorului, fiindcă pe atunci nu eram familiarizată cu achizițiile online, cu atât mai puțin cu cele de bijuterii.

L-am purtat de vreo zece ori în total la acel moment, apoi a rămas în caseta cu bijuterii până anul ăsta, la vârsta de 41 de ani, când efectiv m-am (re)îndrăgostit de el.

Dar dragoste, nu glumă, în sensul că este prima bijuterie din viața mea în afară de verighetă pe care nu o dau jos când fac duș sau când dorm.

Este mereu cu mine.

Împreună cu el este și cel simbolic despre care povesteam aici, dar pe acesta îl scot imediat cum ajung acasă, fiind mult mai sensibil.

Nu știu să vă spun de ce am această pasiune pentru el: poate fiindcă am simțit nevoia unei regăsiri de sine în acest an complicat, poate fiindcă îmi amintește de cine eram și cine sunt acum sau poate fiindcă, pur și simplu, unele bijuterii au momentul lor în viețile noastre.

Și acel moment nu e când credem noi, e atunci când le vine lor vremea…

Ce mi se pare grozav este că bijuteria în sine a rezistat impecabil, la fel de strălucitoare ca în prima zi.

Nu știu dacă în anul de grație 2025 s-ar mai întâmpla la fel dacă aș face Ala bala portocala și aș comanda la întâmplare de pe un site care promite bijuterii fine.

Ca idee, am o pereche de cercei din aur, comandată în august la un brand în toată regula, nu pe un site obscur precum colierul, la care după două luni de purtare s-a stricat deja una dintre închizători. Deci asta spune tot.

Prin urmare, sunt recunoscătoare pentru colierul meu și de câte ori mă surprind aranjându-l în oglindă sau de câte ori primesc întrebări despre el, mă întreb de ce și cum de îmi place atât de tare.

 

Poate fiindcă acum sunt la vârsta pe care o avea Carrie în serial?

Poate fiindcă e o chestiune simbolică de afirmare a identității?

Poate fiindcă îmi amintește de tot drumul pe care l-am parcurs?

Oricum ar fi, l-am cumpărat datorită lui Carrie, dar asta a rămas în urmă de multă vreme: când mă uit la el, Carrie nu mai e nicăieri.

Acum e vorba doar despre mine.