Acum câteva săptămâni, la un eveniment, am cunoscut o doamnă foarte simpatică, din aceeași breaslă. Ne știam doar virtual până în acel moment, dar ne-am înțeles bine din prima și am ajuns să povestim câte-n lună și-n stele. 

 

La un moment dat în discuția noastră, doamna respectivă a simțit nevoia să-mi mărturisească ceva. „Știi… înainte să te cunosc nu-mi plăcea de tine. Auzisem că ești antipatică. Dar după ce am vorbit cu tine îmi dau seama că nu e adevărat. Și chiar mi se pare că ești un om mișto”.

 

Am râs amândouă, iar eu i-am apreciat sinceritatea. Și, mergând în drum spre casă, am tras o concluzie care m-a făcut să vreau să mă „bat pe umăr” singură, în semn de laudă.

 

Nu-mi mai pasă ce crede lumea. Deloc. Și nu ca autosugestie sau gândire pozitivă. Nu, nu. Practic, concret. 

 

Sincer, și dacă doamna ar fi conchis că în realitate sunt la fel de antipatică pe cât credea… ar fi fost în regulă. Sunt ceea ce sunt și, atât timp cât sunt egală cu mine, nu văd de ce ar trebui să mă deprime o asemenea evaluare.

 

Mai rău ar fi fost dacă jucam un rol sau încercam să pozez în altceva și, cu toate strădaniile mele, lumea m-ar fi considerat antipatică. Asta chiar ar fi fost un eșec: să te chinuiești atât și degeaba?

 

Totuși, cu doi sau trei ani în urmă, discuția de mai sus m-ar fi aruncat într-un vârtej de gânduri, tristeți, dubii. Oare oi fi făcut ceva greșit? Am supărat pe cineva? Poate chiar am părut antipatică în vreun context: care o fi fost acel context? De ce ar putea cineva să mă considere antipatică? Cu ce am greșit și față de cine?

 

Vedeți voi, ce mi-am dorit eu cel mai mult și cel mai mult vreodată în această viață a fost ca oamenii să mă placă. Da, da, știu toate citatele motivaționale: că e cea mai scurtă cale spre eșec, că e drum pavat spre nefericire și că încercând să fim pe placul altora ne trădăm pe noi înșine și dorințele noastre profunde. Știu teoria la perfecție. Dar ce să fac dacă tot mi-am dorit asta? Suntem ceea ce suntem.

Nativ însă, firea mea m-a predispus parcă taman la contrariu. Am fost mereu timidă și retrasă în cochilia mea, suficient încât oamenii să mă taxeze drept arogantă sau inabordabilă. 

 

Profesional, am fost mereu riguroasă, perfecționistă și workaholică – și am cerut același lucru de la cei din jur – suficient încât oamenii să mă taxeze drept dură și implacabilă. Și poate și nițel afurisită.

 

M-am născut și cu o genă a (ne)dreptății mai pronunțată decât media, în sensul că atunci când consider că ceva nu e corect nu pot să stau indiferentă. Mă înflăcărez, mă consum, dezbat, îmi spun păsurile, nu sunt genul „Privește și treci mai departe”. Ceea ce probabil nu mi-a făcut mulți fani printre cei din tabăra opusă convingerilor mele.

 

Așadar da, probabil că există suficiente motive pentru ca oamenii să mă considere, în egală măsură, simpatică sau antipatică, în funcție de cât de mult rezonează cu mine. Și, dacă până acum ceva vreme asta mi-ar fi provocat anxietate, acum e în regulă. Adică da, chiar e în regulă. Ba chiar mă face să zâmbesc un pic. 

 

Înseamnă că am trăit, am combătut, am susținut lucruri, am lăsat urme. Mai rău e să lași oamenii complet indiferenți, ca și cum n-ai fi existat.

 

Și mai cred un lucru. Până acum câțiva ani perspectiva de a nu fi plăcută m-ar fi tulburat mult mai tare pentru că eram încă în căutări, eu cu mine. Nu îmi era foarte clar cine sunt, ce vreau de la viață și încă îi puneam pe cei din jur deasupra mea și a dorințelor mele. Voiam neaparat să fiu iubită (am scris AICI despre asta), să fiu agreabilă, să nu supăr pe nimeni, să nu lezez niciun orgoliu. 

 

În mare măsură mă „hrăneam” cu plăcutul și „like”-urile oamenilor – virtuale sau reale – fiindcă îmi dădeau iluzia că viața mea e mai bună decât era de fapt.

 

Odată ce am înțeles cine sunt, ce-i cu viața asta și ce îmi doresc de la ea, mi-a fost clar că e mai important să fiu eu bine cu mine decât să ies „Miss Simpatie” sau „Cea mai populară fată”. De fapt, e posibil ca asta să fi fost cea mai mare victorie din toate procesele mele de căutare și dezvoltare personală. Să vrei mai mult să fii fericit decât să fii plăcut de lume. 

Și am mai înțeles niște lucruri, în ultimii ani.

 

De exemplu, că oamenii te plac ”by default” doar atunci când te pot folosi sau pot avea câștiguri de pe urma ta.

 

Când, brusc, nu mai ești pe lista „disponibililor”, devii personajul negativ, uneori peste noapte. Mi s-a întâmplat ca oameni pe care i-am ajutat ani de zile să nu mă mai „cunoască” – la propriu – în momentul în care nu am mai putut să fiu de folos sau când mi-am dat seama de jocul lor. Sau când mi-am dorit mai mult de la viață și am decis să merg pe alt drum. Moment în care am devenit, brusc, „omul rău” și „personajul negativ”.

 

Cum aș putea să regret asemenea „pierderi”? Un om care te consideră cea mai grozavă persoană din lume timp de ani buni, iar după ce ieși din viața lui te trece la categoria ”Marilor Dușmani” e un om care are EL o problemă cu el însuși, nicidecum cu tine.

 

Prefer să mă placă mai puțin oameni, dar exact așa cum sunt eu, decât să mă placă toată lumea pentru că sunt „fata bună la toate”. Nu pot și nu vreau să fiu acea fată. Am fost destul timp.

 

Am înțeles și că oamenii te plac „prin asociere”

 

Tot un corolar al adevărului de mai sus, sunt oameni care te plac într-un anumit context, pentru că prin asociere cu tine ei pot ieși în evidență. Nici aici nu e despre tine, ci despre ei, iar dacă îți faci iluzii că ești important în viețile lor pentru că ești tu drăguț și deștept… gândește-te de două ori.

 

Aici am fost aproape întotdeauna ferită de dezamăgiri, fiindcă am fost realistă. Am intuit mereu când cineva mă place fiindcă sunt într-o anumită poziție/funcție sau pentru că am o anumită titulatură sau pentru că realmente i se pare că sunt un om fain. La mulți oameni, prefecătoria e evidentă, iar ei sunt tipologia de care încerc să mă feresc cât pot.

 

Dacă sunt recunoscătoare pentru un lucru, acela este că m-a ferit Dumnezeu de pofta „asocierilor” de acest tip. Sunt genul de om care nu se pozează cu vedete, nu vânează tag-uri care să „dea bine”, nu simte nevoia să sublinieze nicio prietenie cu X sau Y, ba chiar din contră: cu cât un prieten de-al meu este mai „vizibil” social, cu atât îmi doresc să fiu mai discretă în privința relației noastre.

 

Tocmai pentru că „asocierile” sunt baza societății în care trăim, toată lumea simte nevoia să le facă și toată lumea le caută. O poză la panou nu spune nimic despre o relație, ba chiar de foarte multe ori poate spune fix contrariul a ceea ce este în realitate.

 

Am înțeles și că oamenii te plac dacă nu îi „ameninți” cu nimic

 

Oamenii îi plac mai lesne pe cei pe care îi consideră inofensivi pentru orgoliile lor.

 

Foarte mulți dintre noi avem nevoie de o oglindă în care să ne vedem mai frumoși, mai deștepți și mai semeți decât suntem, iar când apare în peisaj cineva cu care credem că avem ceva de împărțit (de cele mai multe ori doar în mintea noastră) sau care dă semne că ne amenință teritoriul, el sau ea devine… inamicul.

 

Realitatea, dincolo de patimi și închipuiri, este că nimeni nu are nimic de împărțit cu nimeni. Mereu există suficient loc pentru toată lumea, doar că uneori nesiguranțele sau temerile noastre ne fac să credem contrariul. Și, când se întâmplă asta, vina e numai și numai la noi, nicidecum la oamenii care avem impresia că ne amenință „regatul”.

Și încă un gând.

 

M-am ferit mereu de oamenii care vorbesc urât despre alți oameni, fiindcă eu cred că „micile mărturisiri” șoptite nu spun aproape nimic despre subiectul discuției, dar spun totul despre persoana care dezbate subiectul. Când simți nevoia să vorbești de rău pe cineva, înseamnă că nu ți-ai încheiat tu socotelile, faptic sau emoțional, cu persoana respectivă. Nu e despre ei, e despre tine.

 

Sunt mulți oameni care m-au dezamăgit în trecut, dar niciodată nu vă veți da seama cine și cum, fiindcă de câte ori am fost întrebată de ei – și s-a întâmplat și se întâmplă des – am răspuns cu un zâmbet și căutând cel mai frumos lucru pe care mi l-a lăsat în minte interacțiunea noastră.

 

De ce? Pentru că nu mi se pare în regulă să proiectez (pre)judecățile mele asupra altuia. Relația mea cu X e relația mea cu X. Relația ta cu el sau ea poate fi extraordinară și nu e în regulă să pornești la drum cu ideile altuia.

 

În plus, mi s-a întâmplat de nenumărate ori să aud lucruri urâte despre o persoană (tot așa, pe șușotite), apoi s-o cunosc și să realizez că evaluarea și realitatea erau diametral opuse.

 

Tocmai de asta, când cineva îmi vorbește de rău altă persoană, nu reușește decât să mă facă și mai curioasă s-o cunosc în carne și oase, ba chiar îmi oferă, din start, un bonus de simpatie față de omul respectiv. Dacă își consumă energia ca să-l bârfească și să-l critice față de mine, o persoană străină, înseamnă că e un om care nu te lasă indiferent.

 

Ne place sau nu, toată lumea este la un moment dat vorbită de rău de cineva. Mai ales în societatea în care trăim, nimeni nu are scăpare. Dezideratul vieții n-ar trebui să fie să trecem prin lumea asta fără să supărăm, să lezăm sau să clintim pe nimeni din loc.

Viața nu e despre a fi „neutru”, ca un lichid care ia forma vasului în care este turnat. Viața e despre a deveni o persoană de care să fim mulțumiți atunci când ne privim în oglindă. Noi pe noi.

 

Să încercăm să nu lăsăm nimic urât în urmă, să nu rănim, să nu ne batem joc, să nu fim răi și cruzi. Iar dacă la un moment dat suntem, să ne cerem iertare și să învățăm ceva din asta.

 

În rest, viața trebuie trăită așa cum vrei și cum simți, militând pentru ceea ce crezi și investindu-te în ceea ce merită energia ta. Și, oricât de mult ți-ai dori să fii pe placul lumii, îți dai seama la un moment dat că există multe lucruri care contează infinit mai mult decât asta și pentru care uneori chiar merită să „dai la schimb” simpatia lumii.

 

Și îți mai spun un secret. Unul trist, dar eliberator. Și dacă ți-ai asuma drept scop primordial să trăiești pe placul lumii și ai face din asta direcția generală a vieții tale… eșecul tot ar fi iminent. Exact ca în acea parabolă cu familia care mergea prin sate, călare pe un măgar.

Era odată un cuplu care se plimba prin lume, cu un copil de 10 ani și cu un măgar.

Trecând prin primul sat, lumea comenta: “Privește copilul ăsta prost crescut: el merge sus pe măgar și bieții părinți, oameni în vârstă, merg pe jos!”

Pentru ca lumea să nu mai vorbească urât despre copil, în următorul sat soțul dă jos copilul și se urcă el pe măgar.

Trecând prin al doilea sat, lumea comenta: „Privește acest nesimțit: copilul și nevasta merg pe jos, iar el merge comod pe măgar. Rușine!” 

Ca să nu mai comenteze lumea, cei doi soți iau decizia ca femeia să urce pe măgar, iar copilul și bărbatul să meargă pe jos.

Trecând prin al treilea sat, încep comentariile: „Ce femeie! Își lasă copilul și soțul să meargă pe jos și ea merge pe măgar, ca o leneșă”.

S-au pus de acord și au decis să urce toți trei pe măgar.

În satul următor, lumea comenta: „Ia uite, nenorociții! Trei oameni pe un biet măgar, ca să-l omoare, să-i distrugă coloana!”

Până la urmă, cei doi soți și copilul aleg să meargă toți trei pe jos, ținându-l pe măgar de ham.

Trecând prin următorul sat, îi aud pe oameni comentând: „Uită-te și la tâmpiții ăștia! Merg toți trei pe jos, când au un măgar care ar putea să-i ducă!”.