Nu putem controla lucrurile mari, ceea ce se numește în termeni generici „destin”. Putem să ne plimbăm pe Magheru și să ne cadă un ghiveci de la un balcon direct în cap. Sau să ne pierdem jobul, să ajungem să ne mutăm în cealaltă parte a lumii, să ni se răstoarne viața cu susul în jos de azi pe mâine. E… viață, lucrurile astea se întâmplă uneori. Și relele, și bunele.

 

Dincolo de Marele Destin însă, viața se compune dintr-o infinitate de lucruri mărunte sau foarte mărunte: alegeri, decizii, opțiuni, „Nu”-uri și „Da”-uri zilnice. Ele intră în datoria noastră, însă numai dacă vrem să fim fericiți. Dacă nu… și asta e tot o alegere.

 

Acum doi ani, am început să arunc o privire mai atentă asupra vieții mele. Mai întâi fugitiv, ca din avion, cum te uiți la ceva când vrei să vezi… dar de fapt nu vrei. Apoi m-am uitat mai de aproape și în cele din urmă, când mi-am făcut destul curaj, am luat-o sub lupă, bucată cu bucată. 

 

Atunci mi-am dat seama că multe, prea multe lucruri din ea erau consecința hazardului, a felului în care „le-a aranjat viața” sau a lucrurilor pe care le făcusem în trecut. Trăiam în siajul unor foste alegeri, ale unor foste gusturi, preferințe, simpatii sau antipatii. Din afară, totul era aranjat, rezolvat, sistematizat, dar în același timp nimic nu mai corespundea cu persoana care devenisem. Și mi se părea că așa trebuie să fie. Așa e viața, na… nu poți să le ai pe toate. Și în niciun caz nu se poate să fie totul așa cum vrei! Asta e doar în filme.

 

Îmi consumam timpul cu oameni de care nu mă mai lega nimic, doar de dragul trecutului comun, și îmi purtam cu fală coroana invizibilă de Mamă a tuturor Răniților, mereu disponibilă, indiferent dacă ea era la capătul puterilor. 

 

”Ai timp să vorbim o oră despre cutare lucru sau problemă?”. Desigur că aveam, chiar dacă eu abia îmi vedeam capul de lucrurile mele și de problemele mele. ”Poți să mă ajuți cu X sau Y până… ieri?”. Cum să nu…ce mai contează încă două nopți nedormite în economia unei vieți? „Am nevoie de cutare lucru până azi la 16:00, te rog, mă poți ajuta, că tu scrii repede…”. Bineînțeles! Aici sunt, mereu rapidă, mereu eficientă. Lasă că fac în weekend ce aveam eu de făcut de fapt…

 

Dacă aș număra câte lucruri am făcut în ciuda instinctelor, a oboselii și a dorinței mele de a fi oriunde altundeva decât acolo, cred că s-ar aduna măcar un an de viață. 

 

De ce le-am făcut?

 

Din prietenie, din bun-simț (uneori excesiv), din imposibilitatea de a spune nu, din rușine, din faptul că nu voiam să par inabordabilă. Și pentru că voiam ca oamenii să mă iubească.

 

Aveam în dulap tone de haine din viețile mele anterioare (despre care am scris aici, într-un articol intitulat „Toate personajele pe care le-am trăit”), pe care le țineam deși nu le mai purtasem de minimum 3 ani, fiindcă, la un moment dat, fuseseră stilul meu.

 

Casa mea era plină de lucruri în care nu mă mai regăseam și nici măcar nu-mi mai plăceau, dar care erau cadouri de la oameni dragi sau obiecte cumpărate din toată inima. Nu puteam să mă detașez, să înțeleg că am evoluat, că m-am schimbat și că în sfârșit știu ce vreau și că asta mă legitimează să scap de tot ce nu vreau. „NU”-ul era încă o problemă mare. Imensă.

 

Dacă în profesie nu toleram niciun compromis, în viața mea personală acceptam foarte ușor măsura lui „merge și așa”. Învățasem că nu totul e perfect în viață, dar dusesem sintagma la extrem. Deja nu mai aveam pretenții de la nimic. Nici de la mine, nici de la cei din jur, nici de la lucrurile mărunte.

 

Nu aveam curaj să cer lucruri pe placul meu, ci mă lăudam cu faptul că mă adaptez la orice. La absolut orice. Dacă mi-aș fi pus pe frunte o propoziție, aceea ar fi fost „Low-maintenance”. 

 

Un termen intraductibil în română, dar care fusese mantra existenței mele. Nu voiam să deranjez pe nimeni, nu voiam să par vreo pretențioasă, vreo „dificilă” sau vreo „,mereu-ocupată”. Deși eram adepta egoismului sănătos și a iubirii de sine, subliminal asociam cererea drepturilor sau selectivitatea cu ceva de „divă”. Iar eu nu voiam să par vreo divă, când eram de fapt o copiliță speriată și timidă. Așa că mă făceam ceea ce știam mai bine. Preș.

 

Sună urât, știu, dar e cel mai simplu și plastic termen. Sigur, pe atunci credeam că sunt adaptabilă și relaxată, dar de fapt eram un „de toate pentru toți”. Voiam ca toată lumea să mă placă și să n-aibă vreo clipă impresia că aș fi vreo sucită sau vreo intangibilă. Și-așa timiditatea mea mă făcuse mereu să par ușor arogantă, măcar prin atitudine să arăt cum sunt eu de fapt. ”The girl next door”. „Cea mai abordabilă, relaxată și săritoare fată”.

Realitatea este că, atunci când te faci preș, lumea te tratează ca atare. Și, tocmai fiindcă nu prea ai discernământul trasării de limite, tu devii omul bun la toate, angajatul-model (care muncește cât zece și nu se plânge niciodată) și prietenul omniprezent. Care, atunci când într-o zi… ce să faci, chiar NU mai poate, devine personajul negativ. Egoistul. Omul-negru. The bad guy.

 

Am o prietenă, pe care o știam de toată viața, care nu mai vorbește cu mine de vreo 5 ani, fiindcă la un moment dat eram prea obosită cronic și bolnavă (bolnavă la modul „stat-prin-spitale-la-analize-și-RMN”) ca să apuc să mă văd cu ea să vorbim… ca între prietene. Niciodată nu vorbeam lucruri fundamentale, era doar „small talk”. Când timp de vreo două luni n-am avut putere să livrez asta, a considerat că o neglijez și a rupt relațiile cu mine. Irevocabil. Multă vreme am crezut că e vina mea, că am făcut eu ceva, că n-am fost „prietena bună”. Până când m-am trezit, mi-am dat două palme și am trecut mai departe. Mai bine mai târziu decât niciodată.

 

Profesional, am făcut mereu munca a cel puțin trei oameni și am fost mândră de asta. Era „my normal”. Până când am realizat că pe răbojul meu nu se contabilizau decât minusurile, niciodată plusurile. Plusurile erau „by default”. Era normal să pot să țin 100 de farfurii în echilibru, fără să scap niciuna, devenise fișa postului. Dar când o scamă infimă se așeza pe haina universului și deranja echilibrul, atunci era dezastru. „O scamă, Diana, serios? Trebuie să vorbim despre această scamă! Nu se poate așa ceva”. Mi-a luat mult să trec și peste asta, dar când am trecut nu am mai privit niciodată înapoi.

Am multe astfel de exemple, dar articolul nu e despre plâns, e despre făcut.

 

Anul ăsta, mai mult ca oricând, simt că am ajuns în sfârșit în echilibru „eu cu mine”, eu cu ceea ce vreau. Și mai ales vara asta, m-am privit din afară și mi-a plăcut ceea ce vedeam. Și de aproape, și din avion. De la lucrurile mici, la cele mari. Și, ironic, cele mici au rămas la sfârșit. Am început cu cele mai mari și abia acum, vara asta, am intrat în grosul „mărunțișurilor” care îmi rămăseseră.

 

Ideea acestui articol mi-a venit – nu râdeți –  în timp ce plecam de la o croitorie unde lăsasem patru fuste și trei rochii, la modificat. Lucruri pe care le aveam în dulap de ani de zile, dar nu le purtam defel, fiindcă erau lungimi ușor nepotrivite, erau prea strâmte sau prea largi sau aveau diferite lucruri care mă enervau. Niciodată, până în acest moment, nu mă gândisem că aș putea să le fac să îmi fie pe plac. Le cumpărasem așa, nu fuseseră cele mai bune decizii, dar na… astea erau.

 

În timp ce contemplam această acțiune pe care nu mă gândeam că eu aș putea s-o fac vreodată, am realizat că era vârful unui iceberg. Vârful minuscul, dar revelator.

 

Dincolo de exemplul mic al hainelor modificate, la fel am scăpat de toate lucrurile care NU mă mai reprezentau. Am dus la modificat tot ce îmi plăcea dar nu era 100% perfect (iar acum sunt exact pe gustul meu și le-am purtat anul ăsta cât nu le-am purtat toată viața). Am mutat mobila prin casă, inclusiv pe cea grea, fixă, „de nemișcat”, fiindcă voiam ca spațiul exterior să se potrivească cu interiorul.

 

Am golit boxa în care depozitam chestii pentru „când mi-or trebui”. Am pus pe Vestiaire Collective lucruri pe care le consideram „investiții” prea consistente ca să mă descotorosesc vreodată de ele (guess what, nimic nu e prea scump pentru liniștea interioară).

 

Am început să trasez mai multe limite: delicat, dar ferm. Limite de timp, de viață personală, de ore între care pur și simplu nu răspund și nu „exist” public. Am înțeles că unii prieteni te însoțesc o vreme pe calea vieții, după care drumurile se bifurcă, și că e mai bine să accepți asta decât să te cramponezi de ceva care nu mai e acolo.

 

Am înțeles că pot spune NU unui proiect superb, pe care altminteri mi-aș dori să-l fac, doar pentru că nu sunt dispusă să-mi sacrific weekend-urile pentru el. Adică da, sunt antreprenor, le-aș sacrifica tot pentru mine, dar dincolo de „hainele” astea de antreprenor, freelancer, jurnalist, există nevoile mele profund umane, capriciile, plăcerile, micile răsfățuri, pe care în toți acești ani le-am pus pe ultimul loc. Pentru că erau fleacuri neimportante și pentru că na, „în viață nu pot să fie toate așa cum vrei”.

 

Confirm că nu, în viață nu pot să fie toate așa cum vrei, nu e o scenetă pe care o regizezi după bunul plac, dar poți să controlezi mult mai mult din experiența zilnică decât ai impresia. E nevoie câteodată de travaliu, de căutare, de scotocit prin ce nu merge, de aerisit nemulțumiri și frustrări mai vechi… Nu e un proces lin, de făcut în două weekend-uri. Dar merită, la finalul zilei merită.

 

Am dat eu mai demult o parabolă, extrasă dintr-o carte, cu câinele care stătea pe prispă așezat fix pe stinghia care avea un cui și refuza să se ridice de pe ea, deși din când în când cuiul îl făcea să geamă de durere. Și noi, oamenii, avem un mod tare straniu de a ne comporta cu noi înșine.

 

Deși „prispa” e mult mai lată și mai lungă și am putea să ne ducem mai departe de ceea ce nu ne face bine, de „cuiele” pe care le știm bine,  rareori o facem înainte să devină insuportabil. O facem când ajunge să ne doară suficient de tare.