Despre tot ce-i fin și fain

Ardealul cel de taină: locurile secrete ale copilăriei mele

By 13 august, 2016Chronicles, Nostalgies
read time 10 min
 
13 august, 2016

Ardealul cel de taină: locurile secrete ale copilăriei mele

E micul areal geografic în care se petrece acțiunea din ,,Ion” al lui Liviu Rebreanu, dar și o oază de liniște în care satul tradițional se luptă să trăiască. Poiana Ilvei, Maieru, Sângeorz-Băi și toate satele de pe râul Ilva ascund vestigii de pe vremea dacilor, istorii cu împărați și legende, dar mai ales ascund copilăria mea. Când sunt acolo, îmi aduc aminte cine sunt de fapt.

by

Se spune că trebuie să scrii în primul rând despre ceea ce cunoști foarte bine, fiindcă în lucrurile familiare se ascunde esența lucrurilor cu care poți fi de folos lumii. Chiar dacă timpul m-a convins de adevărul acestui principiu, simplul fapt de a povesti despre locurile în care eu mi-am petrecut o bună parte din copilărie m-a copleșit cu un sentiment de familiaritate responsabilă.

 

Deși am scris mereu cu lejeritate despre viața și trăirile mele, când vine vorba de meleagurile copilăriei, mă simt ca și cum aș invita câteva mii de oameni să facă un tur virtual al sufrageriei sufletului meu, poftindu-i în fiecare cotlon și lăsând libere toate fotoliile pentru ca ei să se poată așeza mai bine și să privească ceea ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani cu satul românesc și cu termenul generic de ,,la țară”.

 

,,Țara” mea din copilărie – una dintre cele două ,,țări” între care s-a produs devenirea mea ca om – se întindea de-a lungul acelei fâșii de sate și orășele situate între Valea Someșului și Valea Ilvelor: Ilva Mare, Ilva Mică (unde râul Ilva se varsă în Someș), Poiana Ilvei, Lunca Ilvei, Măgura Ilvei, Leșu Ilvei, Maieru și Sângeorz-Băi.

 

Bunicul meu, Nini – despre care am mai scris și aici, era născut în Poiana Ilvei, într-o casă pe vârful Dealu Mare. Într-o familie cu nouă frați, a plecat la 15 ani de acasă la Școala de Arte și Meserii, apoi a fost în prima promoție a școlii românești de zbor fără vizibilitate, ajungând în cele din urmă mecanic la Hangarul Regal. Nu s-a însurat până când nu le-a făcut zestre tuturor surorilor lui mai mici și, chiar dacă a locuit apoi toată viața în București, a murit la 92 de ani fără să fi lipsit măcar o singură vară din satul copilăriei lui.

 

La fiecare început de iulie, plecam împreună în Poiană, cel mai așteptat și dorit moment al anului pentru mine. ,,Noi doi suntem poienarii adevărați ai familiei”, îmi spunea el mereu, cu duioșie. Avea dreptate. Tatăl meu, fiul lui, iubește Poiana, dar nimeni din familie nu a iubit-o atât de deplin, de desăvârșit și de sfâșietor precum noi doi: Nini și eu. Cu pasiune, cu toată inima, cu lacrimi înnodate în bărbie. Până-n prăselele sufletului.

 

Uneori glumesc, în sinea mea, spunându-mi că prima mea mare dragoste n-a fost un bărbat, a fost acest sat, pe care l-am iubit până la disperare. Când închid ochii și îmi amintesc de copilărie, văd aievea casele așa cum erau cândva, apoi cum sunt acum, ca și cum totul s-ar fi întipărit fidel pe retina mea, asemeni unui documentar filmat pe slow-motion. Și mi se pune un nod în gât și, recunosc, de multe ori îmi vine să plâng.

DSC_0015

 

În Poiana Ilvei – și toate satele din zonă – casele au târnațuri – prispe închise cu scândură – în care sătenii se strâng duminica, după biserică, pentru un păhărel de pălincă și multe povești cu umor ardelenesc. Suprema ,,insultă” ardelenească este savuroasa ,,Miră-se lumea de tine” – un mod nespus de neaoș și altminteri delicat de a-i ura ,,vrăjmașului” să ajungă de râsul lumii.

12

 

 

Tot aici am auzit prima dată melodia care-l făcea pe Nini să lăcrimeze – ,,Săracă inima me”, în interpretarea originală (înainte ca o formație așa-zis etnică s-o transforme în manea dance). Aici am ascultat povești despre străbunica – lelea Șofronia – care mergea zilnic 40 de kilometri pe jos până în Rodna. Despre străbunicul Toma, cel mai bun ,,ceteraș” (violonist) de pe Ilve sau despre badea Foca, omul care și-a petrecut toată viața așteptând ,,să vină americanii”.

DSC_0059

 

Înainte să fie ,,țara” mea, a fost însă țara dacilor. Se știe că așezările dacice erau prevăzute cu așa-numitele ,,limesuri” – fortificații de apărare a comunităților locale. În ,,Monografia Comunei Sâniosif” (vechea titulatură pentru ,,Poiana Ilvei”), scrisă în 1910 de vicarul Ștefan Buzilă cu consultarea marelui istoric Nicolae Iorga, locul pe care se află în prezent comuna Poiana Ilvei găzduia pe vremea dacilor un astfel de ,,limes”. Încă mai aprinde imaginația câtorva istorici și arheologi, dar până în prezent nimeni n-a reușit să-l descopere.

p4

 

Cea mai faimoasă bucată de istorie legată de Poiana Ilvei îl are însă ca personaj central pe împăratul austriac Iosif al II-lea. În 1780, când acesta i-a urmat la tron Mariei Tereza, Imperiul Austriac se termina chiar în dreptul localității Lunca Ilvei, pe apa Coșnei, iar împăratul a decis să exploreze regiunea pentru a-și vizita supușii. Venit cu mare pompă și cu alai de trăsuri și supuși, monarhul a fost găsit de lăsarea serii în Poiana Ilvei și silit să-și găsească un loc sigur pentru a înnopta.

 

Aghiotanții săi i-au găsit rapid un loc: o casă ardelenească simplă, dar suficient de izolată pe o ridicătură de deal, pentru ca împăratul să se afle în siguranță. Fără a-și dezvălui adevărata identitate, Iosif al II-lea a decis să treacă drept simplu membru al unui grup de călători străini, cerându-le proprietarilor casei găzduire și masă.

Ospitalieri, poienarii l-au poftit să mănânce, fără a-i așeza, însă, și o față de masă pe blatul de lemn. Cerând un ștergar de pus sub farfurie, replica sinceră și sfătoasă primită de la ardeleni a fost cuceritoare prin sinceritatea ei: ,,Acum vrei să-ți pun și ștergar? Că doar n-oi fi vreun împărat”.

Legenda, confirmată de scrierile lui Ștefan Buzilă, a adus după sine și rebotezarea temporară a comunei (pe atunci satului) Poiana Ilvei în ,,Sâniosif”, titulatură pe care și-a păstrat-o până la primul Război Mondial.

3

 

Vizita lui Iosif al II-lea a lăsat în zonă și alte urme care se păstrează până în prezent. Salutul adresat în latină de împărat celui mai bătrân om din zonă – ,,Salve parve nepos Romuli”, în traducere ,,Te salut, sărman nepot al lui Romulus” – a determinat patru rebotezări. Până în prezent, în zonă există satele ,,Salva”, ,,Parva”, ,,Nepos” și ,,Romuli”, acesta din urmă aflat la granița cu Maramureșul.

Extraordinar de interesant este faptul că, în perioada în care zona făcea parte din imperiu, austriecii au început o campanie de măsurare pentru realizarea cadastrului și a cărții funciare. Se întâmpla pe la anul 1700, iar măsurătorile de atunci încă se păstrează în arhiva Primăriei din Poiana Ilvei.

 

Puse în oglindă cu studiile recente, rezultatele ar lăsa mut de uimire un specialist al zilelor noastre: ,,toleranța” dintre vechea măsurătoare austriacă și cea nouă nu depășește doi metri pătrați. În condițiile în care unele regiuni ale României abia au început procesul de realizare a studiilor topografice, austriecii făceau cadastru și carte funciară încă din secolul XVIII.

DSC_0111

 

Prin spatele gării din Poiana Ilvei, dealul ascunde o potecă denumită de localnici ,,Hănțoaia”. Urcând pieptiș preț de o jumătate de oră, se poate atinge vârful Hănțoaiei, de unde se vede întreaga panoramă a satului și a dealurilor din jur, ca și muntele Ineu din depărtare. Acolo se termină și urcușul, fiindcă apoi drumul coboară încet, traversând lin dealurile până în Maieru, comuna în care Liviu Rebreanu și-a petrecut copilăria.

 

Împreună cu satul Prislop, Maieru a fost sursă de inspirație pentru satul ,,Pripas” din romanul ,,Ion”. Din Maieru, Sângeorz-Băi se află la șapte kilometri de mers pe jos și e un alt decor al copilăriei mele, fiindcă acolo locuia una dintre surorile lui Nini, tanti Paraschiva.

 

Recunoscută pentru apele minerale (încă existente, sper, în mijlocul parcului din centru), stațiunea arată îngrozitor de decrepit. Ultima vizită am făcut-o acum 5 ani și, mărturisesc, mi-a frânt inima. Acum câteva luni am aflat că gara din Sângeorz – care fremăta de oameni în copilăria mea și care e unul dintre locurile pe care le am cel mai clar întipărite în minte – s-a închis. Ați auzit să se închidă o gară, să se șteargă efectiv de pe fața pământului singura legătură cu o localitate clasificată drept stațiune de izvoare termale? Nu, nici eu, din păcate.

DSC_0046

 

O bună parte dintre bisericile satelor de pe Ilva și Someș nu sunt pictate în sensul clasic, ci pereții sunt decorați cu icoane prinse în ștergare ardelenești brodate. Trebuie să recunosc, când biserica veche de o sută de ani din Poiană a fost pictată integral pe interior, m-am simțit trădată, ca și cum un simbol pur al copilăriei mele ar fi fost luat cu forța. România mai avea sute de biserici pictate, la fel sau mai frumoase, dar acele ștergare – care mai trăiesc doar în amintirea mea – erau ceva unic.

 

Nu totul poate rămâne pe loc, evident, sunt conștientă de asta, dar mi-ar plăcea să rămână măcar acele lucruri mici, prețioase și unice, care odată defuncte nu vor mai putea fi niciodată aduse înapoi. Puține nunți se mai fac acum în spirit tradițional, cu costume naționale și cu pitoreștii colăcari cu clopuri decorate cu pene de păun. Multe așa-zise costume naționale sunt acum chinezisme cumpărate din en gros-urile de la marginea Bucureștiului. Foișorul din spatele ,,Cooperativei”, unde se făceau cândva horele, a devenit discotecă la care răsună, weekend de weekend, ultimele hituri în limba engleză. Poate măcar badea Foca, în eterna lui veghe pentru americani, de acolo unde e s-ar simți răzbunat și amuzat să știe asta.

12

 

Natura, slavă Domnului, e la locul ei, inclusiv colțișorul meu preferat: Hucii. O poeniță însorită, la mijlocul dealului Bejeneu, de unde se vede tot satul, iar singurul zgomot de fond este șuieratul scos, o dată pe zi, de acceleratul care face legătura între Cluj și Iași. În rest, doar o liniște care te lasă dezgolit în fața gândurilor tale.

DSC_0108

 

De câte ori ajung în Huci sau mă gândesc la acel loc, îmi amintesc cât de norocoasă sunt și îmi vin în minte toți acei oameni care n-au avut niciun badea Foca, nicio legendă și nicio poveste frumoasă. Eu una nu-mi pot imagina cum aș fi fost fără ,,la țară”, fără acea gaură de iepure, ca în ,,Alice în Țara Minunilor”, prin care lumea se vedea mai clar, mai frumos și mai senin.

19

 

Fără Poiana în geografia vieții mele aș fi avut probabil aceleași diplome, aceleași vise și aș fi umplut la fel de multe coli de hârtie. Aș fi fost, în schimb, mult mai puțin înțeleaptă în trăirile mele, cu mai puțină prețuire pentru istorie și în mod sigur un pic mai cinică și mai blazată de micile lucruri simple ale vieții. Aș fi fost, într-un fel, un om fără ,,de țară”.

eu

 

Fotografii de Diana-Florina Cosmin

3 Comments

  • Musina Vasile spune:

    Confirm si eu spusele ca un vechi si iubitor de frumos rural. Regret ca nu va stiu. Eu am 68 ani si locuiesc in Bistrita.

  • Ce frumos ai descris, Diana, acea lume minunata pe care am luat-o cu noi in suflet si care ne face sa ne intoarcem intotdeauna cu nerabdare si cu mare drag chiar daca suntem neputinciosi in a opri transformarile „moderne” ale satelor! Cel mai dureros este cand vad ca bisericile au renuntat la vitralii si afiseaza cele mai chicioase termopane iar garile, care erau locurile unde se perindau atatia oameni si aveauparfumul lor aparte, s-au inchis sau stau gata sa se darame!!

  • pica spune:

    Toată țara este minunată dar trebuie vizitată și descoperită.Un popas în Moldova ar fi ca o poveste cu îngeri și sfinți ,Botoșani ascunde multă arhitectură veche ,tradiții care nu au dispărut,oameni calzi și primitori.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.