Există un text superb al lui Matei Vișniec, numit „Omul din cerc”, despre o lume utopică în care oamenii își pot securiza spațiul personal printr-o singură mișcare:

”Dacă vreau să fiu singur mă opresc, scot creta neagră din buzunar şi trag un cerc în jurul meu. În interiorul cercului sunt la adăpost. Când sunt în cerc, nimeni nu poate şi nici nu are dreptul să-mi vorbească. Nimeni nu poate şi nici nu are dreptul să intre în cercul meu, să mă atingă sau să mă privească prea insistent.

Nimic din ceea ce se întâmplă în jurul meu nu mă mai interesează. Cercul mă izolează perfect de lumea exterioară şi de mine însumi. Este spaţiul fericirii totale, al calmului desăvârşit”

În lumea reală, nu putem trasa cercuri care să ne izoleze unii de alții, ceea ce înseamnă că trebuie să trăim așa, unii într-alții, să ne auzim, să ne vedem, să ne mirosim, să ne privim zi de zi: pe stradă, în metrou, la teatru, la restaurant, la serviciu, la medic, în scara blocului… peste tot.

 

Tocmai acesta e farmecul vieții, faptul că NU trăim singuri, ci putem să ne intersectăm cu alte viziuni și personaje, să învățăm unii de la alții, să comunicăm, să creștem. Dar și, cum se întâmplă tot mai des, să ne agresăm și să ne enervăm reciproc.

De vreo câțiva ani încoace, odată cu avântul societății digitalizate și a teoriilor motivaționale interpretate prost în care „Totul e despre mine”, oamenii și-au pierdut bunul simț, acea abilitate subestimată de a distinge lucruri mici: cum te comporți într-un mijloc de transport, când să taci și când să vorbești într-un cadru formal, cum respecți o încăpere, cum te raportezi la cei din jur.

Bunul simț – sau common sense în engleză – nu mai e nici bun, nici „common”. E rarisim, de fapt.

Acest articol stă să vină de mult timp, dar un video care mi-a apărut ieri în feed a pecetluit nevoia de a scrie. O domnișoară care creează conținut pe beauty și makeup a făcut un video în care explică urmăritorilor cum te dai cu parfum… ca să țină, nene!

Știam că avem această obsesie națională ca parfumul să țină, să se simtă de la un kilometru și să lase o dâră de alți doi kilometri în urma noastră, dar ceea ce mi-au văzut ochii a fost într-adevăr unic.

 

Persoana respectivă s-a dat, în video, cu vreo 60 de pufuri dintr-un body spray parfumat – peste păr, haine, piele, peste tot – ca apoi să vină cu parfumul.

Abia după ce și-a făcut un „duș de body spray”, după propriile afirmații, a venit cu parfumul efectiv, dat și el cu generozitate. Foarte mândră și arătându-le urmăritorilor că „așa se face”. Ca să miroși 24 de ore dacă se poate, să fie proiecție la 5 cartiere distanță și să simtă toată lumea cu ce parfum te-ai dat.

Comentariile? În procent de 99,99% laudative, de tipul Vai da, și eu mă dau la fel, altfel nu mai simt nimic!

Nu e despre ea, postarea ei este o picătură într-un ocean, dar mi-am dat seama cu ocazia asta că probabil exact așa se dau cu parfum oamenii lângă care stau în metrou, la teatru, la film, la concerte sau chiar la medic.

Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să stau la teatru – ba chiar în sala mare de la Teatrul Național, deci o ditamai sală de 1000 de locuri, nu vreun spațiu claustrofob – și să nu pot respira fiindcă o doamnă sau un domn, la câteva rânduri bune distanță, își turnase o sticlă de oud pe corp.

Parfumul – de altfel dur, înțepător, greu de dus – se simțea de parcă persoana ar fi stat lângă mine și cu greu m-am abținut să nu tușesc.

Știu mulți oameni în zona de parfumerie de la noi și, la unison, spun că aceasta e solicitarea clientului: să miroasă cât mai tare, cu proiecție cât mai mare. Să simtă toată strada că ei s-au dat cu „ceva tare”.

Noțiunea de respect pentru spațiul celuilalt în lume se face tot mai mică pe zi ce trece, pe măsură ce totul devine despre noi.

Și, tot din cauza lumii de azi, avem o imensă nevoie să fim suprastimulați ca să mai simțim ceva: auditiv, olfactiv, vizual, din toate punctele de vedere.

Totul trebuie dat la intensitate maximă, altfel „nu mai simțim nimic”.

Tot la teatru sau operă văd zeci de indivizi care stau pe telefon în timpul spectacolelor, butonând cu luminozitatea la maximum.

Ei au lucruri de făcut, lucruri urgente, iar faptul că lumina telefonului orbește alte câteva zeci de oameni din jur și strică toată experiența sălii este irelevantă.

Dacă le atragi atenția, vor spune „Păi nici nu mi-am dat seama”. Fiindcă nici nu își dau seama, ei trăiesc în acel cerc închis în care e numai și numai despre ei.

A sunat telefonul în mijlocul unei replici? Așteptam un apel urgent, e important!

Șușotești cu soția în primul rând la teatru, ca și cum ați fi în sufragerie la voi (”Uite-o dragă și pe aia”, ”Fii atent că acum îi zice!”)? ”Păi am ieșit în oraș să ne simțim bine, vedeți-vă de treaba voastră!”

Ai ieșit la film și simți nevoia să exclami, să țipi și să te plimbi prin sala plină de oameni, deranjând proiecția? ”Suntem la film, nu la operă, dacă nu-ți convine, stai acasă!”

Mi s-a întâmplat să merg la un eveniment de beauty în care eram așezați la mese, unii lângă alții, iar în față aveam diferite produse pentru păr, proaspăt-lansate.

O domnișoară destul de cunoscută a vrut să își înece părul într-un nor de fixativ și – în loc să se ridice și să meargă oriunde altundeva în încăpere, fiind vorba de un spațiu amplu în care se desfășura totul – s-a dat cu norul de spray exact acolo, la masă, la zece centimetri de alte două persoane.

A aplicat peste zece pufuri generoase, cu mișcări circulare prin aer, după care ne-a zâmbit larg și șarmant, deși începusem deja să tușim după „baia” involuntară de spray care aterizase și pe noi.

La prezentări de modă și evenimente la care oamenii stau pe scaune la același nivel, unii în fața celorlalți, am văzut doamne venite cu pălării voluminoase care blocau 90% vederea tuturor celor din spate sau care se ridicau în picioare să filmeze și să facă live-uri, în mijlocul prezentării, deși aveau alte două rânduri în spatele lor.

Vreo străfulgerare de genul „Hei, dar poate totuși acești oameni NU văd din cauza mea? Poate deranjez?”. Nici vorbă!

Contează doar să se vadă ținuta NOASTRĂ, să simtă parfumul NOSTRU, să ascultăm muzica NOASTRĂ, să ne simțim NOI bine, să arătăm NOI bine, NOI, NOI, NOI…

Nu există niciun minim reflex de a privi în jur și de a spune: ”Hei, dar oare omul ăsta din dreapta mea, aflat la 10 centimetri de mine, nu e deranjat de ceea ce fac eu?”.

Nu e vorba despre a fi încorsetat sau cenzurat, ci de a avea respect minim pentru celălalt, fiindcă libertatea, distracția, preferințele mele se termină acolo unde începe libertatea celuilalt. E unul dintre marile adevăruri ale vieții.

 

Să vrei ca tot ce te înconjoară să fie subordonat gusturilor și capriciilor tale este mai mult decât individualism sau egoism, începe să fie o formă de alienare socială.

Un fel de „Păi m-am dat cu cel mai scump parfum, cum să nu-ți placă?”.

Sau „Ascult muzică bună, nu ar trebui să te deranjeze, fiindcă e cea mai tare trupă”.

”De ce se supără că am dat reel-ul la maximum, erau niște glume grozave!”.

Nu râdeți, chiar am auzit astfel de argumente.

În avion, am văzut cândva o doamnă care și-a scos 10 sticluțe de uleiuri esențiale și a început să se dea cu ele.

Uleiurile esențiale miros foarte, foarte tare, iar un avion e un tub de metal închis ermetic. Când cineva i-a atras atenția că miroase de trăznește, doamna a răspuns cu maximă seninătate: „Să ziceți mersi că vă miroase și dvs, că astea sunt uleiuri pure, scumpe, sunt terapie curată, o să vedeți cum vă liniștesc și vă dau o stare bună, eu de asta mă dau cu ele…”.

 

În metrou, văd zilnic zeci de oameni – nu exemple izolate, ci zeci – care vorbesc la telefon pe speaker sau urmăresc materiale video – reel-uri cu glume, stand-up, muzică tare – cu volumul la maximum, fără să aibă cea mai mică tresărire că se află printre alte sute de oameni, tot într-un tub care circulă sub pământ.

Văd frecvent postări ale unor oameni care merg cu trenul des prin țară și care se plâng de grupurile de indivizi care se urcă și pun instantaneu muzică la maximum pe telefon – nu importă de care, ideea este că răsună tot vagonul.

Comentariile sună majoritar cam așa: „Care e problema dacă oamenii se simt bine?”, ”Și Dvs ați fost tânăr!”, „Mai bine să stați în tăcere, ca triștii?”, ”Lasă că fac bună dispoziție!”.

De fapt, știți care e principala replică atunci când cineva îți invadează spațiul?

„Dacă nu-ți convine, pune-ți căști/pleacă/ignoră/treci mai departe”.

200 de călători normali trebuie să își pună căști de anulare a sunetului pentru că 2-3 zgomotoși vor să trateze spațiul ca pe discoteca lor.

900 de spectatori de teatru și 20 de actori trebuie să fie deranjați simultan fiindcă două persoane au telefoane urgente de primit în mijlocul spectacolului.

50 de persoane trebuie să suporte în nări, preț de 10 stații, parfumul turnat cu sticla de o singură persoană.

Bunul-simț trebuie să plece capul, ca să treacă, glorios, nesimțirea.

 

Când eram mică, bunica m-a învățat o vorbă fundamentală și mi-a repetat-o de atâtea ori încât mi s-a tatuat în creier: „Ce ție nu-ți place altuia nu-i face”.

Dacă ție nu ți-ar plăcea să fii deranjat, nu deranja. Nu vrei să fii jignit, nu jigni. Nu vrei să-ți urle cineva în cap, nu urla nici tu altora. Nu vrei să fii rănit, nu răni. Nu vrei să pățești ceva rău, nu face rău.

Simplu, elocvent, fără brizbrizuri.

Doar că în ziua de zi totul e despre „Cum simți tu”.

Nu mai există nuanțe, există doar „Tu ești cel mai important”, „Totul e despre tine”, „Important e să fii tu bine”, uitând că și asta e tot o extremă.

Citeam o postare zilele trecute, pe Reddit, în care o mămică se plângea că fetița ei a fost pălmuită zdravăn de un băiețel de la grădiniță, din senin.

Chemată la școală să tranșeze situația, mama băiețelului respectiv l-a luat în brațe și i-a zis, de față cu toată lumea: „Așa ai simțit tu, s-o pălmuiești? E în regulă!”.

Noua mantră a societății este că, dacă noi SIMȚIM să facem un lucru, asta e tot ce contează.

E doar despre noi.

Indiferent dacă asta înseamnă să ne turnăm în cap o sticlă de parfum, să ne ridicăm în mijlocul spectacolului și să vorbim la telefon, să jignim pe cineva fiindcă am avut o zi proastă și simțeam nevoia să ne descărcăm sau orice altceva.

În ritmul în care mergem, peste vreo 20 de ani de acum încolo vom avea cursuri de „Bun-simț social”, în care oamenilor li se va explica de către un profesor, la tablă, de ce nu e în regulă să dai telefonul la maximum într-un spațiu public.

Iar ei se vor uita nedumeriți unul la altul și vor spune, la fel ca în fața unei probleme de matematică, „Dar de ce? Chiar nu înțeleg! Dacă eu SIMT să fac asta, care e problema? E despre MINE!”

Doar că, spre deosebire de problemele de matematică, aici judecata logică nu va mai avea nicio valoare.