Acum câteva săptămâni, la un eveniment, o colegă îmi spunea, cu voce stinsă, despre boala gravă a uneia dintre prietenele ei și despre cum medicii nu i-au dat decât minime șanse de supraviețuire.

Dar că ea, colega care își deschidea sufletul cu mine, nu putea concepe că omul respectiv NU se va face bine.

”Știi”, mi-a zis ea. „Mi-am dat seama că e ceva în neregulă cu mine mai demult, când am citit o carte despre o fată bolnavă de cancer în stadiu terminal. Era chiar o poveste reală, iar când am ajuns la ultimele cinci pagini eu tot credeam că finalul va fi despre cum s-a întâmplat ceva neașteptat și ea s-a făcut bine. Îți dai seama? Era o poveste reală, dar eu în sufletul meu simțeam că o să dau pagina și o să citesc că totul a fost bine, până la urmă.”

Am înțeles-o perfect și în acest caz cred că e ceva complet în neregulă și cu mine, fiindcă exact de la acest principiu operez și eu.

E imposibil de explicat cuiva sau de exemplificat cu argumente logice, fiindcă nu există logică, există doar un sentiment de căldură în stomac și un gând care nu-ți dă pace și care zice hai că totuși, după colț, o să urmeze ceva bun. Chiar dacă sunt zero – sau sub zero – șanse ca asta să se întâmple.

 

Știți acea scenă de film în care Mary Poppins scoate din geanta ei cu imprimeu de covor tot felul de obiecte mult mai mari decât geanta? Un lampadar, o plantă de mari dimensiuni, ba chiar și o colivie cu o pasăre înăuntru?

Asta înseamnă, pentru mine, speranța: capacitatea de a crede în ceva de trei sau patru ori mai mare decât volumul realității înconjurătoare.

Am tot spus că 2025 a fost un an infect și mulți oameni din jur m-au întrebat de ce spun asta, fiindcă nu pare să mi se fi întâmplat nimic radical.

Adică sunt încă aici, sunt întreagă, oamenii dragi mie sunt bine. Ce a fost așa cumplit la 2025, până la urmă?

Și, gândindu-mă la asta mai îndeaproape, am înțeles de ce l-am simțit așa și de ce m-a izbit într-un asemenea hal: fiindcă a fost prima dată în viață când mi-am pierdut acest dar. Capacitatea mea inepuizabilă de a spera.

 

M-am trezit într-o dimineață fără darul meu.

Dispărut fără urmă, ca și cum s-ar fi golit borcanul, pentru că l-am folosit prea mult, prea repede, prea lacom.

A fost, la nivel emoțional, ca și cum te-ai trezi fără să mai poți folosi o mână sau ca și cum ai vedea viața cu un singur ochi.

Ceva se înjumătățește în tine, se cască un hău pe care nu poți să-l mai umpli cu nimic, fiindcă nu mai poți privi lumea la fel.

Magia cu care priveam viața se risipise și în locul ei rămăsese baza piramidei funcționale: să trec de încă o zi, să-mi fac proiectele pe care le-am promis, să pun un picior în fața altuia. Totul mecanic.

Normal că poți cere ajutor, există specialiști, terapeuți, nu vreau să minimalizez sub nicio formă acest aspect, dar la finalul zilei lupta pe care o dai e tu cu tine. Iar eu voiam să-mi regăsesc acel filon de speranță care mă susținuse toată viața mea adultă și pe care nu avea cum să-l intermedieze nimeni din afară.

Există o melodie care îmi plăcea mult în adolescență, a formației britanice Travis, și e acolo un vers care a descris perfect procesul prin care am trecut: „I’m seeing a tunnel at the end of all these lights”. Exact așa. Nu mai vedeam lumina de la capătul tunelului, ci fix invers: în orice moment luminos, anticipam tunelul.

Demult, o cunoștință mi-a povestit o întâmplare reală, trăită chiar de ea, din care nu mai rețin detaliile precise, doar ideea de ansamblu, care e spectaculoasă: când avea 40 de ani, doamna respectivă își descoperise o problemă la glanda pituitară, 100% inoperabilă, dar care îi afecta anumite aspecte ale vieții.

Se resemnase că nu e ceva grav și că nu-i pune viața în pericol, până într-o zi în care a avut un accident de mașină.

Un vitezoman a izbit-o din plin, iar ea s-a rostogolit de trei ori cu mașina și a scăpat, ca-n filme, fără nicio zgârietură.

La scurt timp, simptomele problematice au încetat, iar când s-a dus la medic, acesta a fost uimit să descopere că problema inoperabilă dispăruse fără urmă.

Singurul motiv logic pentru asta a fost că impactul sever suferit în accident îi rearanjase arhitectura craniană și pusese la loc (în termeni populari) ceva ce era imposibil de pus la loc în mod chirurgical.

 

M-am gândit mult vara asta la povestea acestei doamne, pe care o cunosc bine și îmi e dragă tocmai pentru tonusul ei și pofta de viață, pentru că eu am trăit aceeași situație, dar în sens invers: în urma unei „izbituri” zdravene, un șirag de rostogoliri într-un interval scurt, arhitectura mea craniană s-a alterat în sens contrar.

Și, așa cum ea a ieșit din accident văzând viața mai frumoasă, pentru mine impactul mi-a făcut lumea să devină alb-negru.

Am încercat să reiau urma pașilor mei: cum făceam să intru în acea stare, cum se simțea, cum apărea speranța, dar era ca și cum ai vrea să scoți lampadarul magic din geanta cu imprimeu de covor a lui Mary Poppins și descoperi că ea a devenit o geantă obișnuită, de adus cartofii de la piață.

În lipsa darului meu, am plâns găleți de lacrimi, am plâns cum n-am făcut-o niciodată, cu zero interes de „ce va zice lumea”.

Am plâns inclusiv la coadă la benzinărie, pe Autostrada Soarelui, când un domn amabil mi-a cedat locul lui în față, fiindcă eram cu Charlie și cățelul dădea urme de nerăbdare în mașină.

Noroc că aveam ochelarii de soare, dar în acel moment, gestul lui de amabilitate m-a făcut să izbucnesc în plâns. Asta ca să vă faceți o idee de starea mea de spirit, pe care nu mi-e rușine să o recunosc.

Și, într-o seară, după o repriză de plâns care mă obosise inclusiv la nivel fizic, m-am trezit spunând, pentru prima oară după multă vreme: „Știi ceva? Eu nu am să mă las! Nu știu cum, dar nu o să mă las!”

 

Eram obosită, plânsă, nu mai puteam scoate „lampadarul magic” din geantă, dar puteam să aprind eu lumina.

Și, dacă tot rămăsesem doar cu rațiunea brută, fără emoție și entuziasm, am decis s-o fac să lucreze pentru mine.

M-am ancorat în rațiune și am făcut-o pârghie. Am coborât din minte în corp, agățându-mă de o informație aparent banală, citită și răs-citită de-a lungul vremii, și pe care niciodată nu o pusesem la încercare.

Știți acel îndemn: „Când ești trist, încearcă să zâmbești câteva minute, fiindcă îi dai minții un semnal că ești fericit și automat ea se aliniază?”

Pare prostesc, dar pot depune mărturie că e absolut real: mintea și corpul tind spre simetrie una cu alta, de asta poți să folosești uneori corpul ca să dai un boost minții.

Nu aș fi crezut dacă nu aș fi testat pe pielea mea, în condiții vitrege.

Fiindcă da, e ușor să spui „zâmbește și va fi mai bine” când tu ești deja vesel și nu ai probleme majore. Proba reală o faci când nu ai aproape niciun motiv de zâmbit.

Concret, văzând că mintea nu mă mai ajută, am folosit corpul.

Am început să merg la sală în ritmul meu (am povestit aici), ceea ce mi-a ajutat tonusul, dar mai ales am început să fac lucruri mici: să stau mai dreaptă, să pășesc cu capul sus (când ești trist mergi cocoșat, cocârjat, pari bătut de soartă, ceea ce adâncește starea de rău) și să zâmbesc fără motiv – realmente fără motiv – câteva minute pe zi.

Să zicem că mergeam pe stradă, într-o zi groaznică mental, iar eu aveam o mimică zâmbitoare (voită), ca și cum s-ar fi întâmplat ceva frumos.

Am fost și la masaj, la saună și am făcut diferite lucruri PENTRU CORP: m-am dat cu mai multă cremă ca de obicei, am făcut măști, mi-am îngrijit părul și mai riguros.

Practic am pus accentul pe corp și l-am lăsat pe el să dea tonul, nu invers, cum făcusem toată viața mea de până atunci.

Acesta a fost singurul lucru care a funcționat cu adevărat în acea perioadă grea și, chiar dacă încă am zile în care speranța nu e chiar așa cum era cândva, cred că mi-am găsit butonul de reset.

Spatele drept, un zâmbet, coborâm în corp și… totul devine mai ușor. Și parcă, parcă, în acel moment încep să văd din nou luminițele, nu tunelul.

Nu e autosugestie, e știință și chiar funcționează.

Nu mai am – cel puțin pentru moment – geanta fără fund a lui Mary Poppins, dar tot la vorba ei am ajuns: o linguriță de zahăr chiar face orice medicament să alunece mai ușor.

Sau, în cazul acesta, ceva chiar și mai simplu și fără calorii: un zâmbet, un îndreptat de spate și… tot înainte!