Dincolo de inevitabilul glumei, primele zile după întoarcerea acasă mi-au amintit de procesul de decompresie pe care-l traversează scafandrii și personalul care lucrează sub apă, înainte de revenirea la suprafață.

 

Trebuie să înaintezi controlat, făcând pauze la anumite adâncimi, ca să permiți corpului să se reacomodeze cu presiunea atmosferică.

 

Așadar, scriu acest articol din „camera de decompresie”, din care am ieșit destul de puțin în ultima săptămână, și mai mult pentru lucruri urgente și inevitabile.

 

În rest, am stat și am decantat o experiență complet atipică pentru mine, care din afară s-a văzut mai mult prin prisma spectaculosului și a ineditului decât a muncii din spate.

 

Cam așa se întâmplă cu cele mai multe lucruri și am încetat de multă vreme să mă mai zbat să explic: „Nu, faptul că te afli, geografic, în afara orașului sau a țării în care trăiești nu face acel lucru să fie un concediu, o vacanță, o plimbare de voie, un moment de tihnă. Pentru niciuna dintre părțile implicate…”

 

Organizatorii se află într-o permanentă echilibristică a detaliului, ca atunci când trebuie să asamblezi zilnic un puzzle cu 1.000 de piese pe care seara cineva îl varsă înapoi din cutie și a doua zi trebuie făcut din nou, altfel.

Ca participant, dacă ești un profesionist responsabil presiunea ți-o impui singur și e multiplă: să reușești să transmiți informația corect și în acord cu stilul propriu, să nu ai scăpări care să creeze un efect de domino asupra echipei și să te și bucuri de experiență în același timp.

 

Turul, denumit oficial Cars & Roads by Michelin, a fost gândit de jurnalistul auto Mircea Meșter ca o reiterare contemporană a filosofiei care a născut legendarul ghid Michelin, apărut în 1900 cu intenția de a-i face pe oameni să circule mai mult și să-și pună la treabă mașinile și, implicit, anvelopele.

 

Stelele sofisticate pentru care se bat azi bucătarii de top ai lumii au reprezentat, cândva, doar o idee genială de marketing a fraților Michelin: hai să-i facem pe oameni să meargă mai mult cu mașina, oferindu-le locuri interesante, în care să mănânce bine și care să merite un ocol în traseele lor.

 

Ediția Austria a fost realizată în parteneriat cu Michelin, OMV și Visit Austria, de aceea a implicat și unele dintre cele mai frumoase locuri din Europa, precum trecătorile montane Timmelsjochpass, Großglockner Hochalpenstraße și Nockalmstrasse.

 

Am stat la celebrul Aqua Dome, am vizitat Swarovski World – un loc absolut spectaculos unde este expusă și o creație inspirată din portul popular românesc – dar și Red Bull Ring, unde subsemnata a consumat și primul Red Bull din cele 42 de primăveri.

 

Da, nu râdeți, până acum nu băusem niciodată un Red Bull.

 

Mașinile pe care le-am testat au fost Dacia Bigster Full Hybrid, Byd Atto 2 DM-I, Omoda 7 SHS-P, Renault Clio Full Hybrid, Volkswagen Tiguan Plug-In Hybrid și Volvo XC60 T8.

 

Materialele video, plus o bogăție de poze și relatări, le găsiți pe contul meu de Instagram.

 

Pe site-ul Autocritica găsiți jurnalul fiecărei zile din Cars & Roads Austria, detaliat inclusiv cu amănunte tehnice pentru cunoscători și cu părerile noastre despre fiecare mașină în parte.

 

Pentru că experiența e atât de plină și de complexă încât nu poate fi înțeleasă decât din interior, am decis să structurez acest articol de bilanț ca și cum aș răspunde la cele mai frecvent întâlnite întrebări pe această temă.

„Dar cât de greu e să fii în tur? Că din afară pare fun…”

 

Nu e deloc greu dacă ești un om disciplinat și cu respect pentru ordine și reguli, dar poate fi infernul (pentru tine și ceilalți) dacă ești tipologia boemă care crede în trezitul fără alarmă, alinierea spontană a chakrelor și în cheful de moment drept valoare supremă a vieții.

 

Eu funcționez pe bază de disciplină și în viața mea normală și am înțeles rapid de ce lucrurile sunt așa cum sunt, dar dacă ar trebui să asemuiesc Cars & Roads cu ceva, acel ceva ar fi un bootcamp, nicidecum un retreat.

 

Ne aflăm în tur cu un scop clar: cel de a testa niște mașini pe niște drumuri deosebite și de a avea și niște experiențe de lifestyle în același timp.

Fiecare dintre noi livrează niște materiale, în stilul propriu, în timp real, iar traseele au ca finalitate o înțelegere a mașinilor și a performanțelor lor.

 

Nu doar „ne plimbăm și ne distrăm”, iar atât timp cât fiecare își asumă acest lucru, e foarte bine.

 

Totul este organizat în cel mai mic detaliu în ceea ce eu numesc „Biblia după Meșter”, un document pdf foileton în care găsești răspunsul la orice întrebare, de la sensul vieții și până la procedura de alimentare în benzinării.

 

Există fișe speciale despre mașini, detalii despre destinații, informații practice despre trasee, link-uri de Google Maps predefinite, tu trebuie să-ți faci treaba și să urmezi regulile.

Practic, ca să poți fi tu creativ și plin de efervescență literar-artistică, o echipă de oameni, în speță jurnaliștii de la Autocritica, face o treaba de organizare în cel mai mic amănunt.

 

Și, din respect pentru ei, ar fi cazul să îți faci și tu treaba.

”Ce drăguț, sunteți câte doi în mașină, cred că e super-distractiv”

 

Să fii cu un alt om într-o mașină pe care o schimbi la două zile, să fiți doar voi doi, minimum opt ore pe zi, unsprezece zile la rând, făcând și diferite sarcini și calcule împreună, e la fel de distractiv cu a fi într-o căsnicie.

 

Dacă e o căsnicie fericită, e o bucurie să-ți petreci timpul cu acel om.

 

 

Dacă e o căsnicie nepotrivită, în schimb, îți vine să te arunci din mașină în mers.

 

Eu și Raluca Hagiu, partenera mea, ne-am „găsit” perfect una pe alta și ne-am înțeles de minune, dar nu vreau să pară că acest lucru este un dat universal.

 

Pur și simplu s-a nimerit ca amândouă să fim persoane empatice, care iubesc să povestească și să facă haz de necaz și care au luat acest traseu ca pe o aventură la care trebuie să te adaptezi constant.

 

Am râs în cele 11 zile cum n-am râs în tot ultimul an, am făcut karaoke, ne-am povestit viețile, am făcut poze spectaculoase și ne-am făcut și treaba pentru care am venit.

 

Ah, și ne-am rătăcit în Ungaria după ce Waze și Google Maps au avut o discordanță de traseu, dar asta nu a făcut decât să ne consolideze relația.

 

Au fost zile în care eu am condus aproape exclusiv și altele în care Raluca a preluat misiunea condusului ca să mă lase să-mi montez materialele și să-mi scriu articolele pe scaunul din dreapta.

 

Unele mașini dintre cele șase pe care le-am rotit între echipe i-au plăcut mai mult Ralucăi și le-a condus mai mult, altele au fost favoritele mele și m-am bucurat eu mai mult de ele.

 

A fost ceva absolut natural, un fel de „Hai că azi fac eu”, ”Bine, atunci mâine fac eu”, „Te las pe tine, fiindcă îți place mai mult”, „Lasă că mă ocup eu, tu fă-ți treaba” care s-a legat firesc, dintr-un respect reciproc și din spirit de echipă.

 

Nu e ceva de medaliat cu aur și acoperit cu lauri, ar trebui să fie o normalitate, dar vreau să punctez acest lucru fiindcă în lumea de azi lucrurile de bun-simț și elementare au ajuns să pară ieșite din comun.

 

Deloc întâmplător, când le-am povestit oamenilor, la întoarcere, despre această conviețuire automobilistică, am aflat povești dintre cele mai tragico-amuzante, de la oameni care și-au sudat relația într-o călătorie lungă cu mașina până la prieteni care nu s-au mai văzut niciodată la finalul a 2.000 de kilometri de coșmar, fiindcă orele petrecute împreună au scos la iveală tot ce era mai rău în fiecare dintre ei.

„Părea că sunteți tot timpul ori într-un restaurant frumos, ori într-un hotel de lux”

 

Partea de lifestyle a turului este cireașa de pe tort, pentru că fiecare oprire are povestea și sensul ei: de la mici bistrouri selecționate în ghidul Michelin și restaurante austriece fusion până la restaurante cu două stele Michelin „curate” și hoteluri boutique care au primit celebrele „chei” de ospitalitate Michelin.

Între noi fie vorba, favorita mea rămâne o cabană din penultima zi de tur, undeva pe traseul Nockalmstrasse.

 

Se numea Glockenhütte și era un loc cât se poate de simplu, tipic austriac, cu niște preparate delicioase.

 

Pentru mine, ca singura vegetariană a grupului, experiența culinară a fost un deliciu, la propriu.

 

Știu că le-am dat bătaie de cap cu meniurile mele (mulțumesc pe această cale pentru răbdare!), dar am savurat din plin fiecare loc și fiecare preparat, în felul meu.

 

Sunt mândră că m-am ținut și de stilul meu alimentar, care știți că e puțin mai ciudat (a se citi: adaptat la alergii, intoleranțe și greutatea vieții) și că m-am ținut și de regimul de sport exact cum aș fi făcut-o acasă.

 

Am spus de multe ori în articole că eu sunt omul ritualurilor, ele mă țin în formă și-mi dau echilibru, așa că încerc să le respect indiferent unde mă aflu.

 

Săritul lor mă face să mă simt de parcă mi-aș fura eu singură căciula.

 

Și, ca idee, Kitzhof Resort din Kitzbühel avea cea mai frumoasă sală de fitness în care am fost vreodată, cu cea mai frumoasă vedere – spre o pădurice privată – pe care nu aș fi vizitat-o altfel dacă nu mă țineam de ritmul meu sportiv matinal.

 

Îmi va rămâne mereu în gând și găsiți reel-urile de acolo la mine pe Instagram.

 

„De ce e greu să treci PESTE Cars & Roads?”

 

Ce înseamnă asta, Diana, că nu știi ce să mai faci cu viața? Ce e dramatismul ăsta?

 

Ei bine, departe de a fi o fire dramatică, m-am lipit foarte tare de acest grup și de oamenii din el fiindcă timp de 11 zile am constituit împreună o bulă suspendată în afara timpului, în care fiecare și-a ocupat rolul și care a generat o energie de ansamblu în care eu m-am simțit minunat.

 

Suntem tipologii diferite, domenii diferite, firi diferite, luați doi câte doi nu avem aparent nimic în comun, dar mie fiecare dintre cei cu care am călătorit mi-a oferit ceva cât se poate de concret.

Am plecat de la fiecare membru al echipei cu o poveste, cu o emoție, cu o glumă, cu un moment (chiar și fără cuvinte) care mi-a trezit ceva sau m-a făcut să înțeleg ceva despre mine și despre tur.

 

Sunt oameni care nu am schimbat mai mult de două vorbe, dar care mi-au trezit o anumită duioșie pe care o voi asocia mereu cu persoana lor.

 

Sunt persoane pe care le-am considerat inițial destul de abrupte ca discurs și care ulterior mi-au arătat o latură mai soft.

 

Sunt alții cu care doar m-am salutat dând din cap timp de 11 zile, dar care m-au făcut să râd la un moment dat cu ceva și aceea e emoția care-mi va rămâne în minte.

 

Sunt băieți care s-au oferit să ne spele mașinile fiindcă noi nu făceam treabă suficient de bună cu înlăturatul muștelor și le mulțumesc încă o dată pentru asta (Cornel, Tudor, Alin, nu uităm că ne-ați lăsat să ne simțim dive în loc să spălăm caroserii…).

 

A fost echipa foto-video care a funcționat ceas și care ne-a livrat în timp real materiale superbe, inclusiv cele care se regăsesc în acest articol, ba chiar a mai stat după noi și pentru fotografii individuale cu mașinile (da, Raluca, mă gândesc la rochia ta cu franjuri).

Bineînțeles că nu a fost doar lapte și miere: ne-am mai ciondănit, eu am avut o răbufnire în care mi s-a părut că sunt nedreptățită din cauza unei erori Google Maps, au fost și tristeți, și bucurii, au fost zile în care mă durea spatele și îmi venea să dau foc lumii, au fost seri în care nu mai vedeam bine în fața ochilor după sutele de kilometri conduși, dar per total… aș mai fi stat în tur cel puțin vreo 11 zile.

 

Copii, îmi e dor de voi și vă spun doar atât: ÖSTERREICH WERBUNG.

 

Știți voi…

Cu toată aparența lui de prinț american și de erou tragic, John Kennedy nu m-a intrigat niciodată așa cum a făcut-o soția lui.

 

Am citit toate cărțile despre Carolyn – nu foarte multe, fiindcă ea a fost o enigmă – pentru că mi-a inspirat mereu genul de femeie care știe bine cine este. Și eu pe aceste femei bine înfipte în viețile lor le colecționez ca inspirație pentru propria-mi viață.

 

Am și scris despre cum m-a inspirat Carolyn, găsiți povestea la finalul acestui articol.

 

Așadar, cu toate controversele și criticile adunate în jurul lui, ador serialul despre John și Carolyn și savurez fiecare scenă care recreează New York-ul anilor 90: atmosfera din biroul lui Calvin Klein (unde totul trebuia să fie alb, inclusiv florile, exclusiv orhidee albe), recepțiile de o eleganță desăvârșită, farmecul unei lumi incă nedigitalizate și minimalismul pe care eu una l-am descoperit la mulți ani după, când am ajuns la vârsta lui Carolyn.

 

Există două scene reprezentative pentru strălucirea și stilul vestimentar anilor 90: când Calvin își lansează colecția de obiecte de mobilier (”Am visat să creez o măsuță de cafea de când am fost suficient de înalt să ajung cu fruntea la o măsuță cafea” este citatul care m-a amuzat și m-a făcut să-l îndrăgesc și mai mult pe Calvin) și respectiv când soția lui Calvin, Kelly Klein, își lansează cartea „Pools”, despre estetica celor mai frumoase piscine din lume.

 

Aceasta din urmă este considerată în continuare o cofee-table book clasică și în acest moment mă străduiesc să găsesc un exemplar second-hand pe Amazon, pentru că sunt curioasă în legătură cu fotografiile spectaculoase din interior.

 

Și, practic, o vreau pentru propria mea măsuță de cafea.

 

Cam aici se încheie, însă, dorința mea de a reproduce ceea ce am văzut în serial, deși – trebuie să recunosc – demersul este teribil de tentant.

De când s-a lansat serialul, social media a devenit un mare moodboard despre cum să te îmbraci precum Carolyn, unde găsești ochelarii de soare ai lui Carolyn, de unde își cumpăra bentițele Carolyn, un mimetism absolut normal și justificabil, mai ales că multe dintre branduri încă există și încă produc acele modele.

 

Când un personaj ne inspiră și ne fascinează, avem dorința instinctivă și de a-l lua ca model, sperând că vom împrumuta și noi, prin acea bentiță sau pereche de pantaloni, puțin din siguranța de sine, strălucirea sau personalitatea obiectului adorației noastre.

 

Și, chiar dacă e absolut normal, în cazul lui Carolyn cred că personalitatea și stilul ei vestimentar reprezintă un model perfect de urmat despre cu totul altceva: cum să-ți cultivi stilul personal și să te scufunzi în tine însăți. Deplin, complet, ireversibil.

De câte ori văd o imagine cu Carolyn sau îmi apare în feed una dintre puținele înregistrări video care s-au păstrat, ceea ce-mi sare în ochi instantaneu este individualitatea ei.

 

Deplinătatea cu care se locuiește pe ea însăși, afundarea completă în propria persoană.

 

Simt că îmi strigă, din ecran: „Fii exact așa cum ești! Fix cum vrei tu! Fii TU, TU, TU!”.

 

Exact aceasta a fost filosofia ei de viață și asta reprezintă și „moștenirea” ei stilistică: individualitatea.

 

Să fii atât de confortabilă cu fiecare aspect al imaginii tale încât să pară că hainele sunt parte integrantă din tine, nu ceva extra.

 

Pentru că, oricât ai vrea să mimezi naturalețea și siguranța de sine, când porți ceva care nu e în stilul tău și care nu te face să te simți „tu”, se vede de la o poștă.

 

Carolyn purta un parfum numit Egyptian Musk, un ulei oriental care găsea la tarabele stradale din New York-ul anilor ’90, cumpăra obiecte vestimentare fără niciun fel de logo pe ele (iar dacă exista cumva vreun logo, solicita să fie scos), purta coliere de doi dolari din Chinatown, practic își alegea hainele și accesoriile strict în funcție de gustul personal și de estetica proprie.

Totul a culminat cu celebra rochie de mireasă din mătase albă, cu bretele, creată de Narciso Rodriguez – un tânăr designer pe atunci total necunoscut – care a scris istorie fiindcă era teribil de simplă și nu semăna deloc cu prototipul rochiei de mireasă „de prințesă”, întipărită în mentalul colectiv. Dar care, deși nu era ceea ce aștepta lumea, era 100% stilul lui Carolyn.

În același timp, însă, alegerile ei vestimentare erau foarte bine-gândite: purta haine croite perfect pe corpul ei (modificate la croitor, când era cazul) și alegea materialele cele mai bune, ceea ce face din start inutil orice demers de a-i copia obiectele pe baza unei simple poze.

 

De exemplu, celebrul palton maro, cambrat pe talie, cu care apare în multe imagini, era făcut din 100% cașmir.

 

Puloverele erau și ele cașmir sau merinos, iar rochiile erau din mătase, fiindcă în anii 90 obiectele vestimentare încă erau realizate predominant din materiale naturale.

Dincolo de culoare sau de croi, materialele făceau totul și erau parte din filosofia de stil: să porți ceva cât mai discret, perfect croit pe corpul tău și confecționat din materialele cele mai bune pe care ți le poți permite.

 

În loc să căutăm bentițe precum cele purtate de Carolyn sau ochelarii de soare care-i plăceau ei doar fiindcă vrem o părticică din strălucirea ei, cel mai bun mod de a ne inspira din Carolyn este să ne găsim stilul personal și apoi să-l declinăm în cât mai puține haine, de cea mai bună calitate.

 

Am putea începe gândindu-ne, simplu: ce haine ne fac să ne simțim frumoase?

 

În cazul meu, sacourile, cămășile, blugii și fustele în A sunt acele obiecte în care mă simt „eu”.

 

Degeaba o să-mi cumpăr o rochie cu bretele subțiri sau o maletă precum purta Carolyn, fiindcă ele nu se potrivesc defel cu spiritul meu și o să simt că interpretez un personaj.

 

Va părea că vreau „să semăn cu…”, nu să fiu eu.

 

Apoi, am putea continua alegând hainele după materiale, nu doar după model.

 

Eu una îmi cumpăr cam 90% din garderobă online, asta fiindcă îmi cunosc bine corpul și mărimile potrivite (un alt element esențial de auto-cunoaștere, dobândit în timp), dar și dintr-un motiv pragmatic: online, pot căuta exact după materialul dorit.

 

Căutările mele pe toate site-urile sunt de genul: „Silk dress”, „merino knitwear”, „cashmere sweater”, „cotton blouse”, „poplin shirt”.

 

Acestea sunt reperele, abia după aceea mă uit la culori, croiuri și alte detalii.

 

Și, contrar a ceea ce pare, dacă ai răbdare și știi să cauți poți găsi o calitate extraordinară la prețuri de fast-fashion.

 

De exemplu, o căciulă din 100% cașmir la 150 de lei, cumpărată iarna aceasta, sau o rochie din mătase 100% la 250 de lei, la reduceri.

 

Da, se poate, doar că nu mai e vorba de impuls, ci de puțină strategie, asezonată cu multă răbdare și grijă.

 

O curatoriere veritabilă de garderobă, nu un haul, că tot e la modă termenul.

 

Per total, Carolyn reprezintă o inspirație reală pentru mine și cred că poate fi un model real și util pentru multe femei, dar nu în sensul simplist, de Pinterest, în care salvăm câteva imagini și apoi căutăm să le recreem în variantă actuală.

 

Cel mai bun mod de a o lua ca model este să ne găsim propriul stil, iar dacă acest lucru ne înspăimântă sau ne face să ne gândim că habar nu avem ce ni se potrivește și de unde să începem, tocmai acesta e semnul că suntem pe drumul cel bun.

 

Faptul că ne punem întrebarea „Hei, cine sunt eu și ce mă face să mă simt frumoasă și să mă simt EU?” este cea mai bună inspirație de viață cu care putem rămâne de la Carolyn, o fată frumoasă pe care n-o vom cunoaște niciodată.

 

Iată și articolul mai vechi despre care vă spuneam:

 

https://finesociety.ro/increderea-in-sine-este-secretul-vietii-ce-am-invatat-de-la-caroline-bessette-kennedy/

Eu una ador să fac cadouri, să le caut, să le aleg, dar sunt conștientă că nu toată lumea are un dar interior sau o aplecare specială pentru asta.

 

Totuși, sunt convinsă că oricine poate face un cadou frumos și gândit, cu efort mic, dacă are în vedere câteva lucruri, la fel de mici.

 

Întâi de toate, aș vrea să scoatem din discuție un aspect, respectiv cadoul tip „obligație”.

 

Ca să scăpăm de el și să ne axăm pe celelalte.

 

Personal, nu am agreat niciodată genul acesta de cadou, prefer să nu primesc nimic decât să primesc ceva de complezență, dar știu că multe persoane încă se înscriu în instituția obligației.

 

Au impresia că e musai să ia ceva, orice, ca să bifeze, și nu voi încerca să-i abat de la drum, ci măcar să-i sfătuiesc să aleagă mai bine.

 

Așadar, dacă tot vrei doar să bifezi și să fie efortul zero, mai bine ia trei flori legate cu o fundă roșie și un card de cumpărături la un magazin de beauty, o librărie sau dintr-un loc în care persoana să-și poată alege singură ce vrea.

 

Asta evită situații jenante de tipul „Am luat primul lucru care mi-a ieșit în cale, fără nicio legătură cu tine, doar ca să fie…”

 

Dacă nu vrei, totuși, un „carton” cu un nume de magazin inscripționat pe el, ci un cadou fizic, dar care să aibă sens, cel mai elegant cadou „de obligație” mi se pare din categoria seturi cadou femei – cu varianta seturi cadou bărbați – fiindcă de obicei vin în cutii frumoase, sunt gândite să fie la un preț bun (în general conțin parfum, loțiune de corp, uneori și un săpun sau altceva din aceeași gamă, iar luate separat ar costa mai mult) și, dacă nu îi place persoanei care primește, le poate da mai departe cadou fără probleme.

Da, această re-cadorisire se întâmplă frecvent, deci măcar acel cadou circulă, nu rămâne într-un sertar sau nu ajunge la gunoi cum se întâmplă de obicei cu cadourile de obligație din alte categorii, precum decorațiuni generice, mărunțișuri fără niciun sens și alte lucruri care par alese pe întuneric, cu ochii închiși, dintr-un munte de obiecte care n-au nicio treabă cu cel sau cea care le primește.

 

Acum, că am scăpat de obligații, trecem la subiect în sine: dacă vrei să faci un cadou cuiva care înseamnă ceva pentru tine: rude, prieteni, iubită, un om pentru care cadoul nu înseamnă doar Hai că am bifat-o și pe asta, este esențial să acorzi puțină atenție și să observi detalii.

 

Care sunt detaliile: ce stil poartă, ce culori îi plac, ce ți-a spus de-a lungul vremii (sau ai observat) că folosește, discuții pe care le-ați avut, hobby-uri pe care știi că le are.

 

Inspirația pentru un cadou nu vine în ziua cumpărării lui, ci se adună pe parcursul relației cu persoana, din semne, discuții, concluzii.

 

Ce aș recomanda eu:

 

1. Cumpără ce îi place PERSOANEI CARE PRIMEȘTE, nu ție!

 

Am avut, pe la 20 de ani, un iubit care îmi dădea cadou exact ce îi plăcea lui.

 

Și ce-i plăcea mamei lui, cu care alegea cadourile.

 

Venea dintr-o familie pasionată de antichități, iar primul cadou pentru mine a fost un inel vintage care era orice, numai stilul meu nu.

 

Eu purtam inele mici, ăsta era ditamai construcția.

 

Mie îmi plăceau pietrele roz, inelul era cu pietre negre.

 

Nu mai spun că la acea vreme nu îmi plăceau defel piesele vintage, iar el știa asta.

 

Știam de unde-l cumpărase, deci chiar făcuse un efort, dar cu zero preocupare față de gusturile mele.

 

Dacă ar fi aruncat doar o privire la cum mă îmbrăcam și ce purtam, era clar că acea piesă n-avea treabă cu mine.

 

La fel, am primit de la el o jachetă scurtă, maro, de piele întoarsă, când eu nu suportam maroul (încă nu-l suport) și haina nu se potrivea cu nimic din ce aveam eu în dulap.

 

La un moment dat i-am și spus asta, iar replica a fost „Dar mamei i-au plăcut mereu acest gen de piese și a zis că sigur o să-ți placă și ție, am fost împreună să o alegem…”

Da, mamei tale! Atunci să o poarte ea. Nu i-am am spus asta atunci, dar poate ar fi trebuit!

 

Lăsând gluma, băiatul chiar avea cele mai bune intenții, dar cădea în plasa în care cad multe persoane: e tentant să vezi ceva ce ție ți se pare superb și să ai impresia că tuturor li se pare la fel.

 

Aici intervine atenția la detalii și analiza omului pentru care cumperi.

 

Înainte de a lua ceva ce tu ai adora, adresează-ți această întrebare: PERSOANEI în cauză i-ar plăcea sau doar mie îmi place?.

 

Nu cumperi pentru tine și pentru gusturile tale.

 

2. Evită cadouri de tipul „Bate șaua să priceapă iapa!”

 

Un alt iubit de demult era pasionat de schi.

 

Eu îi spusesem că știu să schiez, că am făcut cursuri cu monitor, dar că nu m-a prins și că nu e o activitate de care îmi doresc să mă apuc, practic că nu e un sport pentru mine.

 

I-am spus-o de mai multe ori, dar asta nu l-a oprit să-mi facă cadou, la un moment dat, un costum integral de schi, cu tot cu cască și clăpari.

 

De ce? Fiindcă visul LUI era să mă reapuc de schi și să schiem împreună.

 

La fel, știu oameni care fac cadou haine în stilul în care cred că AR TREBUI să se îmbrace persoana cadorisită, obiecte în stilul în care cred ei că S-AR POTRIVI MAI BINE celui care primește, în esență lucruri pentru persoana care crede cel care face cadoul că AR TREBUI SĂ FIE cel care primește.

 

E o proiecție a dorințelor pe care cel care cumpără cadoul le are pentru cel care primește, cu cele mai bune intenții, dar orb la adevăratele gusturi ale acestuia.

 

Mesajul indirect este un Ți-am luat acest cadou fiindcă îmi place de tine, dar mi-ar plăcea mai mult dacă ai face/ai mirosi/te-ai îmbrăca așa cum ți-am luat eu…

 

De exemplu, mie mi-au plăcut mereu pietrele incolore, perlele sau cuarțul roz, cerceii cu forme rotunde, iar în prima perioadă a vieții mele purtam doar argint sau aur alb.

 

La 25 de ani, mama mea, o maximalistă îndrăgostită de culori, mi-a făcut cadou o pereche de cercei din aur galben, atârnători și cu pietricele în 10 culori. Tutti frutti.

 

Fiindcă așa și-ar fi dorit ea să mă accesorizez, așa i se părea ei că e frumos, nu cum eram eu.

 

Unul dintre cercei l-am pierdut la prima purtare (făcută de dragul ei), semn că Universul conspiră când ceva chiar nu are nicio legătură cu tine.

 

Al doilea e undeva printr-un sertar și mă doare și acum că a cheltuit niște bani aiurea, pentru ceva care n-avea legătură decât cu o proiecție personală despre Ce stil aș vrea EU să aibă fiica mea, dar nu are.

 

3. Nu cumpăra castraveți grădinarului

 

Dacă ai un prieten pictor, nu-i cumperi vopseluri…

 

Dacă ai un prieten designer, nu-i cumperi un curs de făcut tipare sau un set de foarfeci de tăiat.

 

Dacă ai un prieten mare sportiv, nu-i cumperi echipament sau ceva tematic.

 

Și tot așa.

 

Pare elementar, dar am întâlnit multe situații de-a lungul vremii în care un profesionist a primit ceva pe domeniu, dar care nu avea nicio legătură cu nevoile lui sau era dintr-o categorie banală, de amatori.

 

Fiecare artă sau meserie își știe nevoile și nu ai cum să nimerești tu, outsider al domeniului, ceva potrivit pentru un profesionist.

 

Acest gen de cadouri mi se par cele care pot da cele mai mari rateuri, fiindcă vei da mulți bani pe un obiect care va ajunge, în 99% dintre cazuri, la gunoi, ba chiar are și potențialul de a-l ofensa pe omul care-l primește.

 

Un fel de Cum s-a gândit că aș putea picta cu chestiile astea de grădiniță?

 

Și, înainte să spuneți că e nerecunoscător, nu… chiar e jignitor să primești, ca profesionist, ceva cumpărat în totală necunoștință de cauză, ca și cum tu și un adolescent care și-a descoperit un hobby aveți aceleași nevoi.

 

4. Evită tot ce e voluminos, consumator de timp, complicat

 

Un cadou trebuie să aducă bucurie, nu să fie un stres sau un angajament pe termen lung pentru cel care primește.

 

De exemplu, eu ador cadourile tip experiență, dar am încercat mereu să aleg ceva ușor de utilizat, care să nu implice efort din partea celui care primește.

 

La o aniversare de 50 de ani, am făcut cadou un abonament anual de degustat vinuri: persoana primește acasă, lunar, două sticle de vin împreună cu poveștile lor, în funcție de un chestionar pe care-l completează pe site la primirea cadoului.

 

Efort zero din partea sărbătoritului, omul e și pasionat de vinuri, își alege el ce-i place, nu are cum să dea greș.

 

Dacă nu cunoaștem extrem de bine persoana și nu știm că acela e visul vieții, experiențele de genul: Trei sesiuni de cățărat într-o sală de alpinism indoor, Un salt cu parașuta, O ieșire în larg cu catamaranul sunt prea complicate și implică un efort logistic prea mare pentru a fi cadouri reușite, chiar dacă par extrem de cool și de nonconformiste.

 

De asta, cele mai multe rămân nefolosite, fiindcă nu le vine niciodată momentul.

 

La fel de riscante sunt și lucrurile care ocupă mult loc sau care sunt consumatoare de timp și nu avem garanția că acel lucru e pasiunea vieții respectivului.

 

Personal, am primit demult de tot un puzzle de 25.000 de piese, fiindcă postasem o felicitare sub formă de puzzle cu o săptămână înainte și scrisesem că mi se pare drăguță.

 

O cunoștință a crezut că gata, puzzle-urile sunt viața mea, și – de vreme ce urma ziua mea de naștere – m-am trezit cu o cutie imensă, pe care am ținut-o un an în casă tot vrând să mă apuc de ea de dragul persoanei, apoi am mutat-o în boxa apartamentului mai bine de trei ani, iar ulterior am donat-o pentru o strângere de fonduri a unui adăpost de căței.

 

A avut un sens, fiindcă acea sumă a ajutat niște suflete, dar am donat-o cu multă vinovăție și m-am simțit prost, în adâncul sufletului, față de persoana care mi-o dăruise.

 

Însă, cu toată sinceritatea, chiar NU fac puzzle-uri!

 

5. Micile observații punctuale te pot salva.

La fel și planificarea.

 

Când mă gândesc la prietenii mei, în 20 de secunde pot aduna despre ei măcar un element care îi descrie și care este esențial pentru alegerea unui cadou: o pasiune, un stil vestimentar, o particularitate.

 

Și nu trebuie să aștept până vine ziua persoanei, sau eventual cu 2 zile înainte, ca să intru în panică.

 

Dacă suntem în septembrie, ziua de naștere urmează în noiembrie, iar eu găsesc ceva care mă duce cu gândul la persoană, cumpăr atunci, pe loc.

 

Am un prieten pasionat de parfumuri, pentru care e clar că orice nouă descoperire este ceva wow, mai ales dacă știu că ultima dată mi-a povestit cât de îndrăgostit este de oud, de tămâie sau de ceva de acest gen.

 

Știu că, dacă găsesc o „ciudățenie” olfactivă suficient de mare, o va adora și va fi un cadou memorabil.

 

Am un prieten extravagant și maximalist, dar și pasionat de decorațiuni interioare.

 

Ultima dată, plimbându-mă printr-un magazin din Olanda, am văzut două sfeșnice în formă de flamingo roz cu penajul înfoiat, superb sculptate, de la un mic brand local.

 

Le-am cumpărat pe loc și, trei luni mai târziu, au fost un cadou de care încă își aduce aminte.

 

Am o prietenă cu un stil extrem de cool-nonconformist.

 

În magazinele muzeelor din afară am găsit, de-a lungul vremii, niște lucruri care i s-au potrivit mănușă, precum mici bijuterii/gablonțuri făcute de artiști și inspirate de opere de artă sau mici obiecte conceptuale…

 

Când le priveam, mă gândeam instantaneu la ea și, ca dovadă, poartă tot ce i-am cumpărat de-a lungul vremii.

Am o prietenă care, așa cum eu ador parfumul CHANEL Coco Mademoiselle, ea adoră La vie est Belle de la Lancôme.

 

E parfumul vieții ei și mereu glumește că trebuie să aibă „stocuri” din el (ca și mine cu Coco Mademoiselle).

 

Așadar, dacă spuneam că acele seturi cadou pentru femei sunt bune și de obligație, în cazul meu și al prietenei mele, un set cadou Coco Mademoiselle, respectiv un La vie este Belle, ar fi paradisul.

 

Vor fi folosite garantat și ne vom bucura sută la sută.

 

Toate cele de mai sus sunt lucruri care se încadrează într-un buget decent, deci nu vorbim de cadouri pentru care faci sacrificii, ci adesea chiar mai ieftin decât dacă ai lua ceva negândit, în ultimul minut, sau dacă ai încerca să epatezi cu cadoul tău.

 

Spor la cumpărături și, mai ales… suflet!

Da, știu că multă lume a fost dezamăgită că Albul, cum adică albul? este nuanța oficială a lui 2026, dar pentru mine alegerea Cloud Dancer a fost ca momentul în care stai la geam, afară începe să ningă cu fulgi mari, iar zgomotul orașului, claxoanele, vacarmul, sunt înecate de acea pace a zăpezii care cade.

 

Știți prea bine cum este, fiindcă am testat-o de curând, cu toții.

 

Am înțeles mai demult că acea senzație de pace nu e deloc o iluzie a creierului nostru, când am citit despre „sunetul zăpezii” și despre faptul că, atunci când se așterne, zăpada practic absoarbe sunetele înconjurătoare, datorită structurii ei poroase.

 

Astfel, ea funcționează ca un fel de burete fonoabsorbant natural, reducând zgomotul înconjurător până la 60-90%.

 

Așa m-am simțit eu în decembrie 2025, la New York, când am aflat că nuanța lui 2026 va fi „un alb aerat, impregnat cu o stare de seninătate” și se va numi Cloud Dancer.

 

Ca și cum o mantie de liniște s-ar fi aruncat peste mine, fiindcă exact așa îmi proiectam eu 2026: cu cel puțin 80% mai puțin zgomot, mai puțin chin, mai puțin zbucium. Multă liniște, seninătate, simplitate. Totul clar. Fără stridențe.

 

Un orizont alb-lăptos, liniștitor, infinit. Sună poetic, poate, dar mintea mea se delecta proiectând exact aceste imagini, în momentele de stres maxim.

 

Înțeleg dezamăgirea celor care așteptau o nuanță mai fistichie sau poate ceva șocant, nemaivăzut, dar după ultimii ani foarte grei foarte mulți dintre noi ne doream, la interior și la exterior, fix acel „alb aerat, impregnat cu seninătate”.

 

Dacă s-ar fi dat la farmacie, pe rețetă, asta aș fi cerut.

 

Practic, la acel moment am luat Cloud Dancer ca pe un semn bun: dacă asta e culoarea lui 2026, adică fix ce am eu nevoie în viața mea, înseamnă că va fi bine.

 

Tot atunci, în decembrie, la conferința de presă de la One World Trade Center, Ruben Castano, vicepreședinte Design, Brand & Consumer Experience la Motorola îmi confirma gândurile, explicând că asta înseamnă, de fapt, Lifestyle-Tech, direcția oficială a brandului.

 

Mai exact, tehnologie care nu e doar utilă, ci devine o formă de expresie personală, ceva care face parte din tine și îți exprimă direcția și valorile personale (am povestit AICI).

 

Oh da, Ruben! Exact așa.

 

La acel moment, țineam în mână în exclusivitate și Motorola edge 70 în nuanța Cloud Dancer și cu cristale Swarovski, parte din Brilliant Collection (despre care scriam AICI vara trecută).

 

Un telefon gândit ca fiind „quietly powerful”, cu camere de rezoluție înaltă 50MP, cu tehnologie next-gen de baterie (performanță ca densitate energetică, siguranță, viteza de încărcare și durată de viață), dar și superb vizual.

 

Elegant, simplu … liniștitor.

 

Fast-forward trei luni deja, ne aflăm în februarie 2026, spre final, urmează luna mea aniversară și sunt mândră că am reușit să mă țin de tot ce îmi propuneam atunci, în decembrie, pe zborul de întoarcere de la New York.

 

Dar nu un ținut de tipul „Mi-am bifat lista cu rezoluții de an nou”, ci un ținut care implică o viață nouă, mai simplă, mai clară.

 

Am pornit de la Cloud Dancer, dar nu mi-am cumpărat trei bluze albe și un carnet nou cu foi albe, ci am devenit „Cloud Dancer”.

Mi-am mai aplicat un strat de simplificare a vieții, am prioritizat, am tăiat de pe listă, am fost radicală, am ales lucruri și am respins lucruri. M-am ales pe mine.

 

Cum era, Ruben, cu „exprimatul personalității prin culoare și tehnologie”? Exact așa mă simt acum: sunt doar eu, în tot ce mă înconjoară. Fără compromisuri.

 

De fapt, mi s-a întâmplat ca două persoane diferite, care mă cunosc bine, să-mi spună în ultimele două săptămâni, același lucru: „Nu știu cum să îți spun, dar parcă ești altă persoană!”

 

Nu mai bună, nu mai rea, pur și simplu altfel. Mai calmă, mai senină, mai așezată în ea însăși.

 

E prima dată în viață când mă simt așa, în trecut am făcut schimbări radicale, dar ele se opreau mereu la un punct invizibil, parcă nu reușeau să treacă de o „membrană” a sufletului.

 

 

Acum, simt că am integrat totul și mergem împreună ca un tot unitar, ca un singur corp, nu ca Diana, cu toate ale ei.

 

Țin în mână, de data asta în București, telefonul Motorola edge 70, cu căștile moto buds loop (cu care am o relație atât de complexă încât le-am inclus într-un articol despre obiectele mele favorite, care îmi aduc cea mai mare bucurie) și mă gândesc la New York, dar mai ales la cum, uneori, trebuie să alegi cine ești.

 

Eu am ales.

 

Vreau să vă spun că acest telefon superb este acum disponibil și în România, prin eMAG, iar de astăzi, 23 februarie, și până pe 8 martie există o super-ofertă Motorola edge 70, cu căștile moto buds loop în culoarea Ice Melt (exact cea pe care o am și eu, una dintre cele două perechi pe care le dețin), și are o ofertă cu 1000 de lei discount.

 

Practic, de la 3.999, cât costă dispozitivul, plătești 2.999 lei și primești și căștile care se asortează, cadou.

 

Mi se pare un cadou minunat pentru luna martie, pentru aniversările care urmează sau pur și simplu, fără vreun motiv, pentru că merităm să ne facem singuri un cadou sau să facem un cadou oamenilor dragi.

 

Să le reamintim că merită lucruri frumoase și că sunt la o decizie distanță de o viață complet nouă.

 

Vă las aici link-ul către ofertă și vă doresc o primăvară caldă, impregnată de seninătate, exact cum e descrierea culorii anului.

 

Semnat, un Cloud Dancer.

În economia unei vieți, achiziția unui ceas mecanic, cu o inimă care bate înăuntru, este la fel de serioasă precum cumpărarea unei mașini sau achiziția unei proprietăți imobiliare.

 

Păstrând proporțiile, vorbim tot de sume consistente și de un obiect cu componentă investițională, adică exact motivul pentru care m-am ținut mereu departe de piața secundară de ceasuri.

 

Nu simțeam că aș putea recomanda ceva de la noi, pe acest domeniu, de unde și primul meu răspuns în momentul în care cei de la EraVault m-au contactat.

 

”Mulțumesc, dar nu cred că e un subiect pentru mine”.

 

Așa a început discuția noastră, iar ceea ce mi-a schimbat părerea și m-a făcut să-mi doresc să-i cunosc a fost o frază simplă, dar care spune cam totul: „Înțelegem, dar să știi că EraVault nu vinde și nu cumpără ceasuri decât cu acte. Fără excepții.”

 

Cum spuneam, e o frază simplă, dar în lumea complicată și palpitantă a ceasurilor pre-owned este o informație vitală.

 

Se vând și se cumpără atât de multe ceasuri fără acte, pe cuvânt, pe încredere și pe branding reputațional de genul „Am suficient de multă experiență încât știu dacă un ceas e original doar când îl iau în mână” încât atunci când cineva spune că e ori 100% legal, ori deloc, asta echivalează cu o veritabilă revoluție.

 

Nu e deloc întâmplător că în lumea internațională a ceasurilor pre-owned există o expresie elocventă: ”You buy the seller!”

 

Nu cumperi doar un Rolex, un Patek Philippe sau un Omega la mâna a doua, ci și reputația celui care ți l-a vândut, de care depinde tot restul relației tale cu ceasul: service post-vânzare, mentenanță, posibilitatea de a-l revinde, valoarea lui în timp. Totul.

 

Unul dintre proprietarii EraVault, cu care am stat de vorbă pentru acest material, a vrut ca totul să fie transparent, fără zone gri, tocmai pentru că s-a aflat, cândva, în postura unui client dezamăgit de piața secundară: „Când încă descopeream ceasurile și îmi construiam colecția, am cumpărat un ceas pre-owned care mi-a fost vândut ca nepurtat, dar ulterior mi-am dat seama că a fost polișat (lustruire care reduce zgârieturile și urmele de uzură, pentru a arăta „ca nou”, n. red)”, își amintește el.

 

La încheietura lui se află acum un Audemars Piguet Royal Oak cu mecanismul iconic creat în 1972 și brățara emblematică semnată de Gerald Genta (despre care am povestit în mai multe articole de pe site, de-a lungul timpului), un ceas cu poveste, pe care și l-a dorit fiindcă – pentru cunoscători – are cel mai frumos finisaj.

 

Când a renunțat la cariera în domeniul pieței de capital pentru a face business cu ceasuri, el a ales varianta lungă: să creeze o comunitate de clienți fideli, să facă totul transparent și fără să lase în urmă dezamăgiri, promisiuni încălcate și lucruri spuse doar pe jumătate.

Știți acei oameni care își încep poveștile de succes cu „Nu mă întreba cum am început?”.

 

EraVault și-a dorit să fie exact opusul, de aceea am și decis să elaborăm împreună un scurt ghid de reguli și de mituri spulberate, pentru oricine se gândește să cumpere un ceas pre-owned.

Un ceas fără acte pur și simplu NU există.

 

Un ceas fără acte este ca un om fără buletin de identitate: legal, nu există.

 

Chiar dacă pe piața secundară din România se practică masiv cumpărarea de ceasuri fără acte, compensând – în aparență – prin verificări amănunțite ale specialiștilor, absolut nimic nu poate înlocui existența actelor efective.

 

Elementul primordial în business-ul EraVault este faptul că nu există achiziție sau vânzare fără acte și fără o verificare temeinică, astfel încât documentele să corespundă întocmai cu seriile obiectelor vândute. Fără excepții.

 

Un ceas fără acte te expune la toate riscurile posibile. Poate fi un ceas fake, poate fi un ceas furat, poate fi o combinație de componente originale și de componente aftermarket, sunt nenumărate scenarii și toate cu deznodământ negativ.

 

Chiar dacă pentru multă lume este tentantă ideea de a cumpăra fără acte, dar la un preț care să compenseze acest dezavantaj, riscurile pe termen lung sunt mereu mult prea mari.

 

Doar un exemplu: inclusiv când călătorești cu un ceas peste hotare se poate întâmpla să ți se ceară să faci dovada provenienței acestuia, dacă el atrage atenția sau dacă există orice fel de suspiciuni.

 

Și nu, proveniență nu înseamnă „Am cumpărat de la un băiat în care aveam mare încredere.”

 

Se întâmplă aproape zilnic ca diverși proprietari de ceasuri să vină la EraVault pentru a-și vinde modele din colecție, croșetând povești palpitante pentru a justifica absența actelor: „Îl am de la un unchi, l-am primit cadou de la bunicul care a pierdut documentele, dar e sută la sută original. Există nenumărate scenarii pe care le auzim, dar răspunsul este mereu NU.”

 

Așadar, dacă țineți minte un singur lucru din acest articol: niciodată nu cumpărați un ceas fără acte verificate temeinic, chiar dacă ați auzit în jur că se practică sau că cineva a făcut-o și nu a pățit nimic sau că actele „sunt doar o formalitate”.

 

Actele sunt singura garanție reală că ați cumpărat exact obiectul pentru care ați plătit, restul sunt evaluări și promisiuni subiective.

 

* Ce pierzi și ce câștigi când cumperi pre-owned?

 

În esență, pierderea este emoțională, iar avantajul este financiar.

 

EMOȚIONAL, actul de a cumpăra un ceas, mai ales când este vorba despre un prim ceas serios, este strâns legat de experiență.

 

Nu e vorba doar de primirea unei cutii în schimbul unei sume de bani, ci de cum te simți din momentul în care intri în magazin și până când ai plecat cu ceasul pe mână.

 

Experiența „secundară” pierde adesea puncte la acest capitol, fiindcă sentimentul de a intra într-un boutique Rolex sau Breitling – sau orice alt brand – și a beneficia de atenția lor la detalii este greu de egalat.

 

Tocmai de aceea, cei de la EraVault au gândit spațiul lor ca pe un loc discret, tip concierge, cu programare prealabilă.

 

Se află la etajul al doilea al unei clădiri moderne, cu vedere spre lac, iar fiecare client are parte de intervalul său dedicat, în intimitate, cu un pahar de șampanie și cu atenția nemijlocită a echipei.

 

Asta transformă vizita într-un act intenționat, planificat din timp, nu în actul pur tranzacțional de a cumpăra un ceas în schimbul unei sume.

 

FINANCIAR vorbind, cu excepția câtorva branduri sau modele, cei de la EraVault pot să ofere un preț aflat sub prețul de listă din reprezentanțele oficiale.

 

 

”Aș spune că la aproape 99% la sută dintre branduri noi avem prețul sub prețul de retail al ceasului. Și nu cred că e chiar nesemnificativ să poți plăti uneori chiar și 10.000 de euro în minus, fără să ai niciun dezavantaj din asta”.

 

Deși pare a fi o afirmație de tipul Sună prea bine să fie adevărat, explicația este una matematică: ceasurile sunt achiziționate cu o marjă, iar EraVault știe să folosească matematica pentru a putea da marja mai departe, făcând totodată un profit.

 

„E o alegere: tu, ca vânzător, decizi dacă preferi să faci 100 de vânzări cu profit de 300 de euro fiecare și să aduci 100 de clienți noi, să zicem, sau să faci 2-3 vânzări, cu 1.000 de euro profit fiecare. Noi preferăm să construim o comunitate de oameni care au încredere în noi și care revin.”

 

* Uneori, piața secundară este singura variantă

 

Realist vorbind, există oameni pasionați de ceasuri care nu vor avea niciodată posibilitatea de a intra într-un boutique Rolex, Patek Philippe sau Audemars Piguet – ca să dau doar trei nume de ceasuri aproape imposibil de procurat în acest moment – și a pleca direct cu un ceas pe mână.

 

Cu atât mai puțin cu un anumit model de ceas sau cu cea mai râvnită referință a momentului.

 

Clientela acestor branduri se bazează atât de mult pe istoricul de achiziții și pe relația prealabilă cu brandul încât, realist vorbind, piața secundară este singura opțiune.

 

Tocmai de aceea, locul achiziției trebuie să fie ales cu responsabilitate, fiindcă niciun ceas, oricât de râvnit ar fi, nu trebuie obținut cu prețul liniștii și al integrității personale.

 

* Diferența dintre nou și nepurtat

 

Există o diferență între un ceas pre-owned nepurtat (dar care rămâne pre-owned, fiindcă vine de la un client care l-a deținut înainte) și un ceas nou-nouț, provenit de la reprezentanța oficială și care nu a avut alt proprietar înainte.

 

Ceasurile pre-owned din portofoliul EraVault provin atât de la vânzători individuali, cât mai ales din rețeaua imensă de reselleri internaționali certificați cu care brandul colaborează de ani de zile.

 

Totodată, există o componentă care individualizează business-ul EraVault în România: multe ceasuri din ofertă sunt noi-nouțe și provin direct de la diferite magazine orologere tip multibrand din întreaga lume, distribuitori oficiali ai respectivelor branduri.

 

„Avem în rețeaua noastră reprezentanțe internaționale ale anumitor branduri, vânzători al căror interes este să aibă rulaj mai mare, să nu țină ceasurile pe stoc, așa că prin aceste parteneriate noi putem oferi clienților noștri, de exemplu, un Cartier nou, cumpărat de noi de la un distribuitor oficial Cartier.”

 

 

* Mitul ceasului „unicat”

 

Un alt element care diferențiază EraVault pe piața românească este faptul că nu comercializează niciun fel de piesă orologeră „after-market”.

 

Deși acest domeniu este unul extrem de profitabil, el nu cadrează cu valorile companiei.

 

Denumirea de after-market desemnează acele ceasuri asupra cărora s-a intervenit după ieșirea lor din manufactură, pentru a fi făcute mai deosebite, mai scumpe sau pentru a deveni piese unicat.

 

De exemplu, există o diferență enormă între un model Patek Philippe din oțel care vine încrustat cu diamante din fabrică și un Patek Philippe din oțel, simplu, dar pe care cumpărătorul l-a dus la un bijutier specializat pentru a-i monta diamante sau alte pietre prețioase.

 

Este echivalentul „tuningului” la mașini, dar pentru ceasuri, ceva ce poate rezulta în obiecte inedite sau spectaculoase vizual, dar care sunt echivalentul unui Frankenstein orologer. De unde și denumirea de FrankenWATCH.

 

”Nu doar că acel ceas nu își crește valoarea cu valoarea diamantelor, ci în general își scade valoarea, fiindcă se consideră, la revânzare, că este un obiect asupra căruia s-a intervenit și care nu mai reprezintă o referință originală. Nu știi cum s-au montat acele diamante, cum a fost modificat ceasul și de către cine, deci nu este ceva pe care te poți baza și noi nu comercializăm asemenea piese.”

* Ce construiește reputația unui dealer de ceasuri?

 

Dincolo de rigurozitatea verificării ceasurilor și a transparenței, un dealer bun de ceasuri pre-owned este un om care înțelege suficient industria și are îndeajuns de multe conexiuni pentru a putea alimenta și pasiunile unor cunoscători și colecționari.

 

Dacă eu vin astăzi și cer un anumit model de ceas pe care mi-l doresc cu ardoare, el poate fi găsit în doar câteva zile, prin rețeaua internațională de distribuitori și dealeri la care este afiliat EraVault.

 

În cazul în care este vorba despre un model rar sau despre o referință care nu mai există în fabricație, căutarea poate dura câteva luni sau, cum s-a întâmplat cu un anumit Rolex Pearlmaster, chiar un an și jumătate.

 

Este practic o muncă de detectiv, din aproape în aproape, pe care o poate face doar cineva care înțelege piața.

 

Tot un bun dealer de ceasuri te poate ajuta să-ți creezi o colecție, făcând alegeri care să aibă sens pentru stilul personal, dar și pentru strategia ta de investiție pe termen lung.

 

”Dacă vine cineva la mine și îmi spune că vrea să înceapă o colecție care să reprezinte și o investiție, știu exact ce să îi recomand pentru a-și păstra valoarea în timp. Fiindcă, realist vorbind, cele mai multe nu își păstrează valoarea pe termen lung, trebuie să alegi cu atenție anumite branduri, colecții și referințe.”

 

* ”Ediție limitată” nu înseamnă un ceas mai scump

 

Oamenii își imaginează adesea că un ceas în ediție limitată este, automat, o piesă de colecție care se va vinde ulterior la prețuri de neegalat, practic o investiție care îți garantează, la o eventuală revânzare, un profit peste prețul plătit inițial.

 

Asta nu se întâmplă decât rareori, iar în portofoliul EraVault se află multe ediții limitate pre-owned care se vând în acest moment mult sub prețul la care au fost achiziționate.

 

Principiul cererii și al ofertei bate raritatea și hype-ul anumitor colaborări punctuale.

 

Un exemplu oferit de cei de la EraVault, care abordează tema cu pragmatism, este Hublot Big Bang Unico Nespresso Origin, o ediție limitată a prestigiosului brand Hublot realizată cu aluminiu din capsule Nespresso reciclate.

 

„Chiar dacă Nespresso e un brand frumos, nu e o colaborare care să aibă mult sens pentru iubitorii de ceasuri și e un bun exemplu de ediție limitată care nu își păstrează valoarea și cu atât mai puțin nu devine o raritate”.

* Cumperi vânzătorul, dar și comunitatea lui

 

În trei ani de existență, EraVault și-a format o comunitate formată predominant din oameni care revin pentru achiziții succesive și pentru a-și construi o colecție, nu pentru o experiență punctuală sau pentru adrenalina unei achiziții de moment.

 

Ca dovadă, în timpul întâlnirilor noastre, pe mesajul interlocutorului meu intrau mesaje la foc automat de la clienți care solicitau ceasuri sau întrebau despre cât ar costa un anumit model.

 

”Uite, chiar am revizitat acum discuția cu acest client și am văzut că a cumpărat până acum 10 ceasuri de la noi. A cumpărat un prim ceas, acum doi ani, apoi a tot revenit și chiar acum mă întreabă de un alt model despre care a citit și pe care și l-ar dori. Acesta e genul de clientelă pe care ne-o dorim pentru EraVault.”

 

* Mentenanța este esențială.

 

EraVault colaborează cu o echipă de specialiști, nu cu un singur om, fiindcă e nevoie de mai multe abilități la un loc pentru a te asigura că poți oferi, pe termen lung, condițiile optime de întreținere pentru un ceas.

 

Relația cu ceasul începe din momentul în care ieși pe ușa magazinului și, ca orice relație, ea se întreține cu grijă și cu provizioane de urgență.

 

„Înainte să am acest business, când cumpăram ceasuri pentru colecția personală, evitam mereu să fac achiziții online fiindcă aveam această idee că vreau ceva local: să știu că, în caz că vreodată am o problemă cu acel ceas sau am nevoie de ceva, există un contact, un om la care să apelez. În continuare cred foarte tare în asta și asta ne dorim să oferim.”

 

* Cumperi cu inima sau cumperi cu mintea?

 

Dacă scopul achiziției unui ceas este și unul investițional, un specialist te poate ajuta să alegi un model care să-și păstreze valoarea în timp.

 

Dacă e vorba strict despre pasiune și despre factorul „dragoste la prima vedere”, îți poți asuma că un anumit model îți face inima să bată și că vrei să-l ai la încheietură, chiar dacă nu îți poate garanta nimeni că valoarea lui în timp va rămâne aceeași.

 

Este echivalentul luptei dintre glasul iubirii și glasul rațiunii și depinde de fiecare cumpărător ce alege, atât timp cât i se oferă informația reală și corectă.

 

 

* Și, foarte important… cum vinzi?

 

Dincolo de achiziția unui ceas de pe piața secundară, vânzarea unor piese orologere care nu ne mai reprezintă sau pe care vrem să le înlocuim cu altceva trebuie făcută cu la fel de multă grijă.

 

Experiența gândită de EraVault pentru cei care vând un ceas către companie – sau care îl oferă în consignație, urmând să primească suma ulterior vânzării – este cel puțin la fel de elaborată și elegantă precum cea oferită cumpărătorilor.

 

„În cel mai bun caz, când nu e nevoie de verificări suplimentare, clientul primește banii pe loc, poate chiar și în zece minute, sau ceasul este acceptat imediat în consignație. Iar dacă avem nevoie de o analiză suplimentară, poate dura cel mult câteva zile”.

 

Chiar dacă uneori poate apărea componenta de jenă sau de stângăcie în rândul vânzătorilor – ideea de a înstrăina un bun personal nu e mereu confortabilă – în lumea ceasurilor vânzarea și cumpărarea, înlocuirea unor modele vechi cu altele care ne interesează mai mult reprezintă o normalitate.

 

Ca să facem o paralelă cu piața de capital, e și cum ai adăuga și ai scoate din portofoliul tău bursier diferite titluri, în funcție de cum evoluează piața sau de alegerile personale de la un moment dat.

 

Contează doar să o faci informat, cu integritate și să nu te lași pe mâna oricui!

 

Sper că a fost util acest ghid, iar pentru informații suplimentare îi puteți găsi pe cei de la EraVault direct pe platforma lor și pe Instagram.

Toate poveștile legendare încep de la o idee simplă și genială, iar Pantone este exemplul elocvent.

 

În anii ’60, un tânăr angajat la o imprimerie americană, exasperat de discuțiile cu clienții pe tema pigmenților (cum să explici un roșu mai aprins sau un verde mai blând, prin telefon?) are ideea revoluționară de a crea un sistem de standardizare a culorilor, astfel încât aceeași nuanță să însemne același lucru în toate colțurile lumii.

 

Așa a apărut, în 1963, sistemul de culori Pantone (PAN – TONE, adică toate nuanțele) care a ordonat curcubeul în coduri și numere clare și căruia, din 1999 încoace, i s-a adăugat un proiect iubit de public și controversat în același timp, numit „Culoarea anului”.

 

Când am fost invitată de Motorola România să particip la evenimentul de lansarea a Culorii Anului 2026 la New York, în paralel cu lansarea noului Motorola Edge 70 în culoarea respectivă, mi s-a părut o experiență extraordinară tocmai din acest motiv: să pot intra în spatele fenomenului mondial al culorilor.

Dincolo de eveniment în sine, am avut ocazia să particip la o masă rotundă în cerc restrâns, la One World Trade Center, cu Lori Pressman, vicepreședinta Institutului Pantone, și cu Ruben Castano, vicepreședinte Design, Brand & CX la Motorola Mobility.

 

Informațiile pe care le-am aflat direct de la sursă au mers mult dincolo de o poveste comercială, virând mai curând înspre psihologie și antropologie.

Despre felul în care Culoarea Anului 2026 se transpune într-un obiect funcțional, gândit în acord cu personalitatea utilizatorilor, puteți citi în povestea mea dedicată despre colaborarea Motorola și Pantone.

Cum a apărut CULOAREA ANULUI?

 

La final de 1999, specialiștii Institutului Pantone s-au gândit că ar fi interesantă alegerea unei nuanțe care să definească noul mileniu, având în vedere că toată lumea vorbea la acel moment despre un alt început pentru omenire.

 

Nuanța respectivă a fost un albastru pal, CERULEAN, Pantone 15-4020, considerat nuanța cerului într-o zi senină.

„Am trimis un comunicat de presă și asta a fost”, își amintește Lori Pressman.

 

La acea vreme, culoarea anului reprezenta o mică anecdotă interesantă, de pus într-o casetă dintr-o pagină de ziar, dar felul în care a fost receptată a dovedit că există interes din partea designerilor și a lumii întregi.

 

Așa că programul „Culoarea Pantone a anului” a fost continuat, iar în 2008 știrea a fost atât de relevantă încât a apărut pe o pagină întreagă în New York Times.

 

La acel moment nuanța era BLUE IRIS Pantone 18-3943, iar în plină criză economică titlul din ziar a fost ”A New Year. A New Color. But Are We Blue?”, aluzie la expresia americană ,,to be blue”, respectiv a fi trist.

”Am pornit înainte de social media”, își amintește Lori, ”deci toate controversele și discuțiile legate de alegerea culorilor au venit la mulți ani după ce programul nostru era deja în curs.”

 

În 2016, cei de la Pantone și-au dat seama pentru prima dată că „trebuie să vorbim mai mult, să explicăm mai mult despre proces în sine, nu doar să anunțăm culoarea. În acel an au fost două culori, era perioada în care se vorbea despre fluiditate, despre dispariția barierelor de gen, iar noi am avut Rose Quartz și Serenity, un roz și un bleu, amândouă erau relevante cultural atunci”.

În 2021, al doilea an de pandemie, au fost tot două culori, pentru că erau mai multe direcții convergente și „am realizat că o culoare nu ar putea exista fără cealaltă, în acel context”, explică Lori.

În cazul 2021, cele două culori au fost un ton de galben (culoarea optimismului, de care avea nevoie planeta) și un ton de gri care să simbolizeze fundamentul, baza tare pe care se sprijinea lumea la acel moment și din care urma să se ridice din nou.

 

De ce este relevant să avem CULOAREA ANULUI?

 

În primul rând, culoarea anului este o ocazie excelentă „de a face oamenii să aibă un dialog despre culoare”, explică Lori Pressman.

 

Când ați dezbătut ultima dată despre nuanțele de roșu, gri sau despre cât vă place sau nu vă place un galben aprins? Exact, niciodată.

 

Ei bine, Culoarea Anului este un mod de a deschide acest dialog și de a face oamenii să-și evalueze emoțiile și informația în raport cu o anumită culoare, în context cultural, dar și social sau emoțional.

 

De exemplu, eu nu am suportat defel culoarea anului 2025, acel Mocha Mousse, și a fost prima dată când am conștientizat repulsia mea față de maro, pe care mi-o asum.

În schimb, în 2016 aproape că sărbătorisem alegerea nuanței Rose Quartz și chiar am scris despre ea aici și aici.

 

Procesul de alegere a culorii anului nu este un brainstorming din care iese o nuanță învingătoare, ci un proces de documentare și de descoperire treptată care debutează în jurul lunii iunie a fiecărui an.

 

În realitate, însă, e un proces care nu se încheie niciodată.

 

Mai precis, specialiștii Pantone au ochiul format și reflexul de a observa tot ce se întâmplă în jur, arhivând automat fiecare referință și detaliu care le iese în cale și distilându-le apoi într-o formă concretă. E un proces continuu de observație, chiar dacă tema de gândire oficială începe pe la jumătatea fiecărui an.

 

O contribuție enormă o are și zona culturală, fiindcă energia coloristică se concentrează și din expoziții, coperte de reviste și de cărți, din instalații de artă și din tot ce se întâmplă, vizual, în lume, la un moment dat.

 

Tocmai de asta, culoarea anului este mereu o concluzie și nu o previziune.

 

Concret, este suma tuturor acestor observații despre lume și mersul ei, despre starea de spirit a oamenilor și direcția în care ne îndreptăm social, cultural, politic. Ca și cum ai lua temperatura lumii în momentul prezent și ai spune „Aici suntem și cam de asta avem nevoie, la nivel global”.

 

”Culoarea anului este reflexia lucrurilor de care au nevoie oamenii și la care noi încercăm să răspundem în felul nostru, pe domeniul nostru de activitate. De, asta culoarea aleasă are și o semnificație emoțională pentru un anumit moment din timp”, explică Lori.

 

 

Controversele lui CLOUD DANCER

 

În cazul culorii Cloud Dancer, Pantone 11-4201 TCX, un alb-ivoire, culoarea norilor, ea reflectă ceea ce întreaga lume pare să caute în acest moment, după un an dificil: pace, liniște, spațiu pentru a fi și a crea.

 

Un fel de respirație adâncă, din abdomen, care să ne umple plămânii.

 

„Am observat nevoia oamenilor de a avea un moment de respiro, de a încerca o nouă cale, a lua o pauză și a porni de la zero. Ca o pânză albă pe care tu poți să creezi orice”, explică Lori Pressman. „Ca și cum simți nevoia să faci liniște, după o perioadă de zgomot asurzitor.”

 

 

Sky Kelley, președinta Pantone, a punctat și ea același lucru la evenimentul de lansare:

„În tot zgomotul din jur, în toată aglomerația, haosul și presiunea la care suntem supuși, avem nevoie să ne dăm spațiu de creație. Să facem liniște, să apăsăm pe MUTE, să ne deconectăm mental și să ne reîncărcăm. Culoarea acestui an – și da, albul e o culoare – este despre a ne oferi spațiu și liniște pentru creație.”

 

Totodată, albul se potrivește cu orice, făcând mai simplă integrarea lui în stilul de viață cotidian, și este asociat și cu procesul de decluttering și de simplificare a vieții: să ne despovărăm de unele bagaje și greutăți și să găsim un punct de echilibru.

 

Și, chiar dacă multe persoane pariau pe verde sau pe o culoare mai tare, estetica blândă a lui Cloud Dancer e mai ușor de dus în acest moment.

 

Eu una m-am regăsit în explicațiile lui Lori și ale lui Sky, fiindcă anul acesta am avut, aparent inexplicabil, o întoarcere la alb.

 

Dacă până de curând doar cămășile din garderobă erau albe, din iulie încoace aproape tot ce mi-am cumpărat a fost alb, inclusiv rochia pe care am purtat-o la evenimentul de lansare de la New York și care părea a fi exact nuanța Cloud Dancer.

 

Am primit nenumărate întrebări despre ea, de la alți invitați la eveniment, ceea ce m-a amuzat: evident că nu, habar nu aveam care va fi culoarea anului, dar taman spre final de 2025 mi-am cumpărat această rochie ALBĂ care se întâmpla să arate și ca un nor. Coincidență sau tocmai semn că, într-adevăr, de asta aveam nevoie?

 

Și, că veni vorba, tot din iulie încoace mi-am cumpărat nu unul, ci trei sacouri albe și inclusiv o geacă albă de iarnă, ceva ce aș fi considerat până de curând de neconceput.

 

Am avut mereu convingerea că nimic nu se potrivește mai bine iarna decât un roșu sau un roz, ceva tare care să contrasteze cu zăpada și să contrabalanseze frigul, dar în acest moment aș cumpăra… numai alb.

 

Așadar, dacă e să analizez partea emoțională cu nevoia de respiro și de liniște, pot înțelege de ce albul este terapeutic după un an zbuciumat ca 2025.

 

 

Este culoarea anului o alegere comercială?

 

Institutul Pantone este format aproape exclusiv din oameni din zona de design, iar Lori Pressman vine din Visual Merchandising, arta de a amenaja spațiul astfel încât publicul să rezoneze emoțional în raport cu el.

 

La întrebarea noastră despre cât e marketing și cât este design în alegerea culorii, răspunsul a fost clar: alegerea culorii anului următor se face în funcție de temperatura momentului și de tendințele receptate din lumea reală, nu din considerentele culorii care ar vinde mai bine sau care ar fi mai atractivă comercial, chiar dacă acest lucru pare tentant.

 

„Nu e vorba de marketing și nu spun asta vrând să minimalizez importanța marketingului în general, dar aici este vorba de design, fiindcă despre asta e Institutul Pantone: color design”

 

Ca dovadă, culoarea lui 2026 este destul de hulită, considerată ne-comercială sau insuficient de incluzivă, fiind totodată și o alegere neașteptată.

 

După anul 2025 pe care l-am avut și despre care am scris, eu o iau ca un semn bun și ca pe o pânză nouă, imaculată, pentru 2026!