Merg periodic la teatru din clasa a noua, asta întâmplându-se în 1998, când am intrat la Colegiul Național Gheorghe Șincai din București.

 

Am, așadar, aproape 30 de ani de mers la teatru.

 

Deși eram la clasa de matematică-informatică, am avut norocul unor profesori pasionați de teatru, care făceau periodic liste cu doritorii de spectacole și se ocupau să ne cumpere celebrele bilete cu reducere de elev.

 

Diriginta mea, profesoară de chimie la bază, era soția regretatului actor Constantin Cojocaru, de la Teatrul Odeon, așa că o bună parte a adolescenței mele are ca decor balconul – fabulosul balcon – al Teatrului Odeon. În continuare, Odeon rămâne sala mea de teatru preferată.

 

Am avut ocazia să-i văd jucând pe actorii despre care acum se vorbește ca despre veritabile legende: Marin Moraru, Mitică Popescu, Gheorghe Dinică, Radu Beligan, Ștefan Iordache, Valeria Seciu, ceea ce a fost o formă de educație în sine.

 

L-am văzut și pe Victor Rebengiuc în roluri care nu erau de bunic și pe toți actorii celebri din prezent pe vremea când erau „tinere speranțe”, de exemplu debutul lui Marius Manole în „Inimă de câine”, fantasticele spectacole de dans ale lui Răzvan Mazilu sau cele de pantomimă ale lui Dan Puric (cu mult înainte ca el să înceapă să vorbească în emisiuni TV).

 

Practic am avut o viață de spectator de teatru cu mult înainte ca social media să descopere că teatrul e ceva cool și la modă, cu mult înainte să existe FOMO legat de un anumit spectacol și înainte ca biletele să se pună online în vânzare cu trei luni în avans și să se vândă în 20 de secunde.

 

Stăteam și atunci la cozi, dar fizice, la casa de bilete.

 

Îmi amintesc de acea perioadă ca de vremea în care alegeai spectacolele după gustul personal și după ce îți recomandau prietenii sau puținii cronicari culturali existenți.

 

Prin urmare, pot spune cu mâna pe inimă că orice frenezie creată în jurul unui spectacol este doar un balon de săpun, o invenție a vremurilor noastre, în care nimic nu se mai mestecă încet, ci se devorează dintr-o înghițitură.

 

Din experiența mea de simplu spectator, dar și de om care scrie despre teatru din această perspectivă, acestea sunt lucrurile pe care aș vrea să le știe cineva care nu are un istoric cu teatrul și care este timorat sau speriat de tot acest tăvălug al teatrului ca modă și hype.

 

1. Ascultă-ți gusturile mai mult decât trendurile

 

Nu există niciun spectacol OBLIGATORIU de văzut.

 

De fapt, nimic nu e obligatoriu pe lumea asta în afară de principiile de bază ale umanității, legate de a nu face rău altor ființe și de a trăi cât mai frumos cu putință. În rest, totul e negociabil și ține de gustul personal.

 

Există spectacole extraordinare care se joacă acum în România, dar niciunul nu este OBLIGATORIU pentru tine dacă nu te simți atras de temă, dacă simți că nu ești pregătit emoțional sau dacă îți dă o stare de neliniște.

 

Da, teatrul este catharsis, dar nu trebuie să fie o siluire a instinctelor și a emoțiilor noastre.

 

Dau un exemplu concret, al unui spectacol apărut de curând în care este vorba, aproape trei ore, despre moarte.

 

Moartea analizată subtil, metaforic, profund, virtuos, dar totuși un spectacol în care moartea are rolul principal.

 

În acest moment al vieții, în care am văzut foarte multe spectacole răvășitoare emoțional în stagiunea trecută, NU îmi doresc să văd acest spectacol, deși toți iubitorii de teatru din jur îmi explică, pe puncte, cât de fenomenal este. 

 

Poate peste trei luni voi avea altă părere, dar în acest moment, în ciuda hype-ului, este un spectacol pe care eu nu simt să-l văd și nu mă atrage. Așa cum cunosc oameni care preferă să nu meargă la spectacole în care este vorba despre cancer și boală, fiind un subiect extrem de delicat în acest moment al vieții, sau persoane care nu pot „duce” spectacole foarte sângeroase și dure ca tematică. 

 

E perfect în regulă să spui „Nu mă interesează acest subiect MOMENTAN, sunt alte spectacole mult mai potrivite gusturilor mele”, fără să te simți vinovat de nimic.

 

Chiar dacă gusturile tale înseamnă să mergi, într-o anumită perioadă, doar la comedii lejere, nu da voie nimănui să te rușineze pentru asta.

 

O mențiune importantă: se întâmplă adesea ca oamenii să meargă la un spectacol fără să aibă habar despre ce e vorba, doar fiindcă au auzit că e de neratat sau obligatoriu de văzut, iar apoi să decreteze pe rețelele sociale că a fost timp pierdut, un rateu sau ceva de neprivit.

Deși, dacă ar citit simpla prezentare de pe site-ul teatrului, s-ar fi lămurit că nu e o temă de interes pentru ei și s-ar fi salvat de o experiență proastă.

 

Este ca și cum, folosind exemplul de mai sus, eu aș citi despre un spectacol că este „despre doliu si moarte”, aș lua bilet să-l văd, iar la ieșirea din sală aș spune că a fost o porcărie, „pentru că a fost despre moarte și eu nu voiam să mă uit două ore la așa ceva”.

 

Aici nu mai e vorba despre gusturi, ci despre o alegere neinformată și deconectată de propriile gusturi.

 

Înainte de a cumpăra bilet la ORICE, citește cele două fraze de pe site.

2.E în regulă să nu îți placă, important e să știi de ce

 

Să zicem că mergi la un spectacol despre care ai auzit numai păreri la superlativ.

 

De fapt, aproape că nu știi pe nimeni care să nu fi plecat de acolo răvășit, dărâmat, strivit de substanța și profunzimea întâmplărilor de pe scenă. 

 

Tu, în schimb, abia ai așteptat să se termine și fiecare secundă ți-a părut un supliciu.

 

În loc să te rușinezi că ești un neinițiat fără habar de arta adevărată, adresează-ți câteva întrebări:

 

De ce nu ți-a plăcut?

Concret, cu cuvintele tale, fără cenzură, e un exercițiu pe care ți-l faci în minte, tu cu tine.

 

Ai înțeles despre ce e vorba sau mesajul a trecut pe lângă?

De multe ori spunem că nu ne place ceva ce nu am înțeles pe deplin, indiferent a cui este vina. E bine să acceptăm și să verbalizăm acest lucru.

 

E posibil ca povestea să te fi sensibilizat într-un fel anume și asta să-ți provoace disconfort?

De exemplu, eu pățesc asta când sunt descrise acte de cruzime, detalii scabroase sau violență împotriva animalelor ori copiilor.

 

Dacă poți spune, într-o frază coerentă: „Nu mi-a plăcut fiindcă a fost prea zgomotos, nu am putut urmări povestea fiindcă era agitație constantă pe scenă și mesajul mi s-a părut insuficient de clar”, asta înseamnă că nu a fost o seară irosită. Ai învățat ceva despre tine și gusturile tale.

 

3.E în regulă să nu-ți placă ceva făcut de un mare regizor

 

În caz că nu a fost clar de la punctul 2, nu lăsa pe nimeni să te convingă că un spectacol care nu ți-a plăcut ar fi trebuit să-ți placă PENTRU CĂ E FĂCUT de un mare regizor.

 

Gusturile nu se discută și, atât timp cât știi de ce nu îți place, nu permite nimănui să-ți facă shaming cultural doar pentru că „Nu se poate să nu îți placă un spectacol făcut de X.”

 

Ba da, se poate.

 

De fapt, cel mai simplu mod prin care un cronicar cultural îmi poate pierde încrederea este începând un text în stilul: „De cum m-am așezat pe scaun, eram sigur că va fi un spectacol extraordinar, fiind vorba despre regia domnului X…”

 

Când pleci de la premisa că o anumită persoană, care e tot un om în carne și oase, nu poate greși cu nimic vreodată și nici nu poate face un spectacol care, Doamne ferește, să nu placă la public, nu am cum să mai am încredere în raționamentul tău.

4. Nu te lua după părerile nimănui

 

Am spus la primul punct că e esențial să îți asculți intuiția și propriile gusturi, dar să fie PROPRIILE gusturi și intuiția reală, nu faptul că „Prietenul meu a fost și a zis că e îngrozitor de prost, așa că nu mă mai duc…”.

 

Dacă intuiția ta oricum înclina spre NU, iar părerea prietenului doar îți confirmă, asta e altceva.

 

Dar dacă tu erai chitit să mergi la un anumit spectacol și părerea altcuiva te întoarce din drum cu totul… mai bine ascultă intuiția inițială.

 

Mi s-a întâmplat de zeci de ori să ajung să iubesc cărți, filme sau spectacole pe care alte persoane din jur, inclusiv oameni în ale căror păreri am încredere, le-au detestat pasional.

 

Putem avea păreri asemănătoare, dar asta nu înseamnă că suntem identici.

 

Experiența teatrală e ceva foarte intim, așa că alege cu mintea și intuiția ta, nu cu a altuia.

 

5. Teatrul nu e sport și nici competiție

 

Nu am numărat niciodată spectacolele văzute într-o lună sau într-un an, chiar dacă într-o vreme mergeam foarte des la teatru și m-aș fi putut lăuda cu niște numere impresionante.

 

Doar că, la fel ca la cărți, teatrul nu e un sport de anduranță.

 

Cu riscul de a părea dură, tocmai social media a transformat teatrul într-o activitate performativă și pentru public: „Am văzut 50 de spectacole stagiunea asta”, ”Ba eu 61!”, „Eu am aproape 70…”

 

Chiar dacă pare o competiție inofensivă, când începi să numeri ai tendința să continui să numeri, iar în scurt timp devine o formă de adrenalină de care e greu să te mai dezici.

 

Și, brusc, ți se pare nepotrivit că tu ai văzut doar 10 spectacole într-o stagiune, chit că le-ai ales pe sprânceană, când alții au văzut TOT ce a apărut nou.

 

Sau îți e rușine să spui că mergi la un singur spectacol pe lună, când alții au văzut 20.

 

Sau te jenezi că nu ai văzut niciodată un spectacol al regizorului cutare sau cutare.

 

O să mă repet: teatrul e ceva intim și tu alegi cum gestionezi relația cu el.

 

Și, la fel ca o relație de iubire cu un partener, nu e treaba nimănui.

 

6. Teatrul nu îți cere doctorat prealabil

 

Am auzit de multe ori afirmațiile de mai jos:

 

„Spectacolul a fost bun, dar dacă nu ați citit cartea pe care se bazează, nu aveați cum să înțelegeți unele nuanțe…”

 

„A fost prea avangardist, prea modern pentru nivelul de înțelegere al publicului. De fapt, regizorul a încercat să facă ceva nemaiîntâlnit, acele detalii sunt o metaforă pentru bla bla…”

 

„Era nevoie să vă faceți înainte o documentare temeinică despre subiect și despre biografia dramaturgului ca să înțelegeți ce a vrut să spună…”

 

Să ne înțelegem: sunt un șoarece de bibliotecă și, în 90% dintre cazuri, am făcut și documentare, am citit și cartea pe care se bazează spectacolul, iar dacă nu am citit-o înainte, sigur am făcut-o după. Dar nu sunt de acord cu absolut niciunul dintre puncte, din simplul motiv că o seară la teatru nu e un examen de Bacalaureat.

 

Nu ai bibliografie obligatorie de studiat înainte doar ca să poți înțelege ce se întâmplă pe scenă, iar dacă povestea este un rateu pentru public doar fiindcă acesta dintâi nu și-a făcut temele, acolo e o problemă la poveste, nu la public.

 

Firește, dacă microbul teatrului te prinde, e chiar recomandat să începi să te documentezi tot mai mult, să înveți, să înțelegi tot mai multe nuanțe și straturi subtile despre lumea teatrului. Dar niciodată acest lucru nu ar trebui să devină o obligativitate pentru a te bucura, pur și simplu, de o poveste spusă bine.

 

Un spectacol de teatru este un produs cultural COMPLET, iar dacă cineva îți spune că ai fost tu de vină fiindcă nu ai parcurs niște pași imaginari înainte… ignoră și treci mai departe.

 

7. Compune-ți propriul stil

 

Merg la teatru de aproape 30 de ani și mărturisesc deschis că sunt regizori, actori sau tipuri de spectacole pe care le evit fiindcă știu că nu rezonăm. Și asta e perfect în regulă.

 

Am dat îndeajuns de multe șanse și am experimentat suficient de mult încât să știu ce îmi place și ce nu.

 

Chiar dacă mă provoc constant să ies din zona de confort și să explorez tot ce nou, asta nu înseamnă că trebuie să bat constant la o ușă pe care o știu deja închisă.

 

E o mare diferență între a merge la un spectacol care te scoate din zona de confort și a merge „fiindcă dă bine” sau fiindcă există presiune socială, la spectacolele unui actor sau regizor care nu ți-a plăcut niciodată (și, ca să revin la punctul 1, știi și DE CE nu îți place, adică nu e doar o prejudecată) 

 

Primul scenariu înseamnă să te păstrezi deschis la minte, al doilea mi se pare strict încăpățânare și neîncredere în propriile gusturi, în ideea că „sigur am ratat eu ceva, toată lumea zice că e bun, deci trebuie să-mi placă…”

 

Un exemplu: de curând, am fost la un spectacol sută la sută interactiv, deși nu este deloc pe gustul meu acest tip de teatru. Totuși, mă interesa tema, îmi plăcea actrița din rolul principal și nu voiam să am prejudecăți. A meritat și nu regret câtuși de puțin.

 

Pe de altă parte, există regizori cu care nu rezonez și pe care îi evit elegant, fiindcă știu că stilul lor nu mi se potrivește și fiindcă au anumite manierisme sau tipare pe care deja le recunosc în toate spectacolele și care nu sunt pe gustul meu.

 

Nu e nimic rău să-ți formezi o listă de „Așa da” și ”Așa nu” în raport cu ceea ce cauți sau nu de la un spectacol, păstrându-ți în același timp mintea deschisă și curiozitatea de a fi provocat(ă) intelectual.

 

Și, un lucru subtil, dar foarte important: oricât de mult ți-ar fi displăcut un spectacol, gândește-te că acolo, pe scenă, sunt niște oameni la fel ca tine, cu sensibilitățile și temerile lor.

 

Este perfect în regulă să spui „Nu mi-a plăcut pentru că…”, dar e foarte urât când ajungi să citești păreri de genul „O mizerie de spectacol” sau „Cea mai mare porcărie văzută vreodată.”

 

Mai ales că, în cele mai multe cazuri, superlativele – fie ele pozitive sau negative – nu trădează decât niște emoții exacerbate, din diferite motive.

 

8. Rămâi mereu curios!

 

Am vorbit despre gusturi, preferințe și stiluri, dar dacă după tot ce ai citit întrebarea ta este „Okay, dar eu nu prea îmi cunosc gusturile…”, asta e perfect în regulă.

 

Să fii curios este unul dintre elementele esențiale în teatru, la fel și dorința de a vedea și experimenta stiluri total diferite.

 

Când pornești de la zero, ai tendința să vezi doar dezavantajele, faptul că nu știi, nu te pricepi, nu ai habar. În realitate, când pornești de la zero orizontul de posibilități este nelimitat.

 

Dacă nu te cunoști suficient cât să-ți știi butoanele și preferințele, cel mai bun lucru pe care-l poți face este să testezi.

 

Începe cu teme care îți plac, cu actori pe care-i simpatizezi, cu titluri care te atrag. Începe instinctiv.

 

Folosește-ți intuiția, dar fără să-ți pui singur opreliști sau bariere de tipul „Eu niciodată nu…”.

 

Știu oameni care spun că ei merg doar la comedii, fiindcă nu le place să vadă ceva trist pe scenă. Sau oameni care nu merg la spectacole cu un singur actor, fiindcă sigur se vor plictisi. Oameni care știu ei sigur că un spectacol mai lung de două ore o să-i adoarmă.

 

Aici nu e vorba despre gust, ci despre clișee, evitarea unor emoții sau promovarea unor prejudecăți, ori asta nu poate fi niciodată ceva bun.

 

Mai ales dacă nu ai încercat niciodată, dar știi tu sigur că...

 

E o mare diferență între „Nu-mi plac spectacolele despre boală sau despre violență, îmi dau o stare rea…” și „Nu merg la nimic care nu mă face să râd cu gura până la urechi…”.

 

La fel și între „Îmi plac spectacolele unde e multă acțiune pe scenă, fiindcă mă țin în priză…” și „Dacă nu are decor și costume spectaculoase, sigur e un spectacol slab…”

 

O vei învăța în timp, la fel cum îți vei regla și gusturile în timp, dar până atunci trăiește, privește și bucură-te, fără cenzura ta sau a altcuiva.

 

Și, mai ales, nu uita: niciodată nu e prea târziu să iubești… orice. Teatrul, cărțile, filmul, săritul cu parașuta, absolut orice activitate care te atrage, dar la care lumea îți spune că ai ratat startul.

 

Nu e adevărat. Lumea asta vrea doar să te sperie.

Cele mai bune lucruri mărunte din viața mea le-am descoperit cu mult timp în urmă.

 

Apoi m-am dezis de unele dintre ele sau le-am uitat și m-am reîntors, la un moment dat, cu coada între picioare.

 

Mă refer aici la gusturi punctuale, alegeri utile, expresii mărunte ale stilului de viață care mi se potriveau foarte bine.

 

Le-am găsit cu intuiția, dar și cu mult trial & error, iar uneori erau fix de-a-ndoaselea față de gusturile și preferințele celorlalți. Sau, cel mai des, nu erau la modă… încă.

 

Asta a făcut situația și mai grea și de multe ori m-a făcut să mă îndoiesc de validitatea instinctelor mele, mai ales când aveam doar 20 de ani.

 

Invariabil însă, lucrurile care mi-au plăcut au revenit în viața mea periodic și m-au urmărit, ca legate de o ață invizibilă, semn că le găsisem bine de prima dată. 

 

De exemplu, pe la 25 de ani, țineam regimul ketogenic ca să-mi țin în frâu niște probleme de sănătate.

 

Citisem de el pe niște forumuri de internet, îmi comandasem cărți și urmăream un medic care vorbea despre asta.

 

Ca să fie mai clar: dacă acum toată lumea știe de keto, există rețete, conturi de social media, restaurante care livrează keto, medici specializați, în 2010 ideea de keto era ceva absolut… exotic. 

 

Mă simțeam bine mâncând keto și mă ajuta enorm în activitatea sportivă, dar medicul meu mi-a spus atunci că „nu e ce trebuie”.

 

Prea multe grăsimi, e nevoie de o dietă echilibrată, hormonal nu va fi în regulă și tot felul de alte argumente.

 

Aproape 15 de ani mai târziu, același medic, proaspăt întors de la un curs internațional pe tema dietei ketogenice la femei, îmi dădea un plan alimentar revoluționar pentru gestionarea intoleranțelor mele care era… fix ce făceam eu în 2010.

 

Nu exagerez cu nimic, era exact ceea ce îi povestisem eu la prima noastră consultație, cu ani în urmă, când „nu fusese ce trebuie”.

 

Am vrut să-mi dau singură două palme pentru că am avut nevoie de mai bine de un deceniu ca să mă întorc fix de unde plecasem și unde intuiția mea mă purtase de la sine.

 

Apoi, cele mai bune fonduri de ten încercate de mine au fost unele care nu aveau absolut deloc hype în jurul lor.

 

Pentru tenul meu, mixt spre gras, aproape toate „celebrele” pe care le-am testat au fost un eșec, în timp ce revelațiile au fost câte un no-name sau ceva care se găsea pe raftul cel mai de jos din magazin. 

 

Nu se aflau acolo fiindcă nu ar fi fost bune, ci pentru că nu erau „cel mai nou produs” sau „cel mai revoluționar”, erau niște clasice care se vând de la sine, într-un fel sau altul. 

 

Când le spun oamenilor că folosesc un fond de ten Max Factor care costă 60 de lei sau că mi-a priit mai mult un fond de ten Essence decât ceva „viral” de la brandul lui Lady Gaga sau al lui Hailey Bieber, văd uimirea, amestecată cu „Oare zice în glumă sau ca să dea bine?”. 

 

Nu, pur și simplu am înțeles că un produs adorat de toată lumea poate fi complet nepotrivit pentru mine și că altul, cel mai obscur și nepopular, poate fi exact ce îi trebuie tenului meu.

 

De asta e nevoie de discernământ și auto-cunoaștere, dar astea se dobândesc cu timpul.

 

Ca să vă fac să râdeți până la capăt, eu mi-am comandat pudră de matcha pe internet prin 2011, pentru că mă interesa efectul ei asupra retenției de apă și citisem niște lucruri în acest sens.

 

Gustul de matcha nu mi-a plăcut niciodată per se, dar tot pentru sănătate m-am documentat și am comandat.

 

Am consumat o vreme, cine mă auzea vorbind mă credea o excentrică, iar 12 ani mai târziu… bum, revoluția Matcha în România.

 

Știți acele plăci vibrante pe care le vedem acum peste tot, în reclame, la influenceri, chiar și pe paginile de social media ale medicilor?

Am și eu una care-mi place foarte tare, însă… povestea mea cu plăcile vibrante datează din 2009.

 

Da, din 2009. 

 

Pe atunci citeam pe forumuri străine despre Power Plate, tehnologia folosită de astronauți în spațiu și care ajută la tonifierea musculară și la relaxare, iar toată lumea, mai ales antrenorii de fitness, îmi spunea că e inutilă sau „doar pentru leneși”. 

 

Mi se părea un adjuvant extraordinar pentru antrenamentele clasice și apăruseră și la noi câteva locuri unde te puteai antrena pe Power Plate, dar m-am lăsat rapid fiindcă presiunea pe „trebuie să fie greu, orice nu e greu nu merită” era prea mare.

 

Acum, la 40 de ani, una din două femei din jurul meu are o placă vibrantă acasă și povestește despre asta cu entuziasm.

 

Mai departe.

 

Dețin două mașini Mini, una electrică, din 2021, și una clasică, pe benzină, din 2008.

 

Cea din 2008 este, practic, una dintre cele mai lungi relații din viața mea.

O iubesc ca-n prima zi și în continuare când mă urc într-un Mini simt că am ajuns acasă.

 

Ce am auzit eu cel mai des despre Mini, încă dinainte de a-l cumpăra?

 

Că este „ca un kart”, că e rigid și că nu este deloc o alegere înțeleaptă pentru o mașină de zi cu zi.

 

Peste 10 persoane diferite, toți pasionați auto, au rostit exact aceste cuvinte. ”Ca un kart”. În continuare le aud, periodic. 

 

Ei bine, în aproape 20 de ani de când conduc zilnic Mini, nu am simțit-o niciodată, dar absolut niciodată, nici rigidă, nici ca un kart.

 

E mașina perfectă pentru mine, suntem un tot unitar, dar dacă aș fi plecat urechea la lume, probabil mașina mea ar fi fost o alegere mai „cuminte” și mai „clasică”.

 

Un fel de „ceva să placă la toată lumea”.

Am revenit la părul meu creț natural după ani de zile în care cel drept mi se păruse mai elegant, mai frumos, mai „ordonat”.

 

Și asta doar fiindcă părul drept reprezintă, moda și norma de frumusețe convențională.

 

În continuare sunt oameni care îmi spun ce frumoasă eram cu păr drept, le mulțumesc și merg mai departe, fiindcă nu aceea e direcția spre care mă îndrept.

 

Ce am învățat eu din toate astea și din multe altele?

 

Că singurul filtru relevant pentru viața mea sunt EU cu gusturile și nevoile mele, nimeni altcineva.

Dar și că lucrul cel mai bun pe care aș putea să-l fac pentru propria persoană este să mă cunosc pe mine până aproape de perfecțiune. 

 

Atât de bine așezată să fiu în propriile gusturi și alegeri încât și dacă mâine descinde direct Anna Wintour în viața mea și mă măsoară din cap până-n picioare spunându-mi că mă îmbrac oribil și că arăt oribil, eu să bufnesc în râs și să-i răspund: „Poate pentru tine sunt urâtă, dar pentru mine sunt cea mai frumoasă!”

 

Într-atât de împăcată și fericită să fiu cu hainele, stilul, alegerile mele. 

 

Am observat această tendință a „specialiștilor” de a intra cu bocancii în viața ta, de dragul viralizării: tot felul de doamne și de domni care ne explică cât de greșiți suntem, din toate punctele de vedere, și că doar calea lor este cea corectă.

 

Sfatul meu dezinteresat: dați-le ignore!

 

În loc să-i urmăriți pe ei, urmăriți oameni care vă învață cum să vă descoperiți pe sine, acceptați îndrumări constructive și adresați-vă constant întrebarea „Ce îmi place și de ce?”

 

Asta nu înseamnă că nu trebuie să încetăm să ne perfecționăm, să ne îmbunătățim, să aflăm lucruri noi despre lume și despre noi.

 

Poate peste un an o să descopăr ceva absolut fantastic și care o să-mi schimbe viața, făcându-mă să renunț la un produs care acum este Sfântul Graal. 

 

Dacă voi face asta, însă, va fi pentru că într-adevăr acel produs îmi place, mi se potrivește și are un impact pozitiv asupra vieții mele, nu pentru că e la modă sau pentru că presiunea socială e prea mare.

 

Dacă eu simt că e pentru mine, tot restul lumii se poate pune de-a curmezișul, nu mă mai interesează.

 

Repetă după mine: „Important e să-mi placă mie!”. „Important e să-mi facă mie bine”

 

Asta e suficient.

Dincolo de inevitabilul glumei, primele zile după întoarcerea acasă mi-au amintit de procesul de decompresie pe care-l traversează scafandrii și personalul care lucrează sub apă, înainte de revenirea la suprafață.

 

Trebuie să înaintezi controlat, făcând pauze la anumite adâncimi, ca să permiți corpului să se reacomodeze cu presiunea atmosferică.

 

Așadar, scriu acest articol din „camera de decompresie”, din care am ieșit destul de puțin în ultima săptămână, și mai mult pentru lucruri urgente și inevitabile.

 

În rest, am stat și am decantat o experiență complet atipică pentru mine, care din afară s-a văzut mai mult prin prisma spectaculosului și a ineditului decât a muncii din spate.

 

Cam așa se întâmplă cu cele mai multe lucruri și am încetat de multă vreme să mă mai zbat să explic: „Nu, faptul că te afli, geografic, în afara orașului sau a țării în care trăiești nu face acel lucru să fie un concediu, o vacanță, o plimbare de voie, un moment de tihnă. Pentru niciuna dintre părțile implicate…”

 

Organizatorii se află într-o permanentă echilibristică a detaliului, ca atunci când trebuie să asamblezi zilnic un puzzle cu 1.000 de piese pe care seara cineva îl varsă înapoi din cutie și a doua zi trebuie făcut din nou, altfel.

Ca participant, dacă ești un profesionist responsabil presiunea ți-o impui singur și e multiplă: să reușești să transmiți informația corect și în acord cu stilul propriu, să nu ai scăpări care să creeze un efect de domino asupra echipei și să te și bucuri de experiență în același timp.

 

Turul, denumit oficial Cars & Roads by Michelin, a fost gândit de jurnalistul auto Mircea Meșter ca o reiterare contemporană a filosofiei care a născut legendarul ghid Michelin, apărut în 1900 cu intenția de a-i face pe oameni să circule mai mult și să-și pună la treabă mașinile și, implicit, anvelopele.

 

Stelele sofisticate pentru care se bat azi bucătarii de top ai lumii au reprezentat, cândva, doar o idee genială de marketing a fraților Michelin: hai să-i facem pe oameni să meargă mai mult cu mașina, oferindu-le locuri interesante, în care să mănânce bine și care să merite un ocol în traseele lor.

 

Ediția Austria a fost realizată în parteneriat cu Michelin, OMV și Visit Austria, de aceea a implicat și unele dintre cele mai frumoase locuri din Europa, precum trecătorile montane Timmelsjochpass, Großglockner Hochalpenstraße și Nockalmstrasse.

 

Am stat la celebrul Aqua Dome, am vizitat Swarovski World – un loc absolut spectaculos unde este expusă și o creație inspirată din portul popular românesc – dar și Red Bull Ring, unde subsemnata a consumat și primul Red Bull din cele 42 de primăveri.

 

Da, nu râdeți, până acum nu băusem niciodată un Red Bull.

 

Mașinile pe care le-am testat au fost Dacia Bigster Full Hybrid, Byd Atto 2 DM-I, Omoda 7 SHS-P, Renault Clio Full Hybrid, Volkswagen Tiguan Plug-In Hybrid și Volvo XC60 T8.

 

Materialele video, plus o bogăție de poze și relatări, le găsiți pe contul meu de Instagram.

 

Pe site-ul Autocritica găsiți jurnalul fiecărei zile din Cars & Roads Austria, detaliat inclusiv cu amănunte tehnice pentru cunoscători și cu părerile noastre despre fiecare mașină în parte.

 

Pentru că experiența e atât de plină și de complexă încât nu poate fi înțeleasă decât din interior, am decis să structurez acest articol de bilanț ca și cum aș răspunde la cele mai frecvent întâlnite întrebări pe această temă.

„Dar cât de greu e să fii în tur? Că din afară pare fun…”

 

Nu e deloc greu dacă ești un om disciplinat și cu respect pentru ordine și reguli, dar poate fi infernul (pentru tine și ceilalți) dacă ești tipologia boemă care crede în trezitul fără alarmă, alinierea spontană a chakrelor și în cheful de moment drept valoare supremă a vieții.

 

Eu funcționez pe bază de disciplină și în viața mea normală și am înțeles rapid de ce lucrurile sunt așa cum sunt, dar dacă ar trebui să asemuiesc Cars & Roads cu ceva, acel ceva ar fi un bootcamp, nicidecum un retreat.

 

Ne aflăm în tur cu un scop clar: cel de a testa niște mașini pe niște drumuri deosebite și de a avea și niște experiențe de lifestyle în același timp.

Fiecare dintre noi livrează niște materiale, în stilul propriu, în timp real, iar traseele au ca finalitate o înțelegere a mașinilor și a performanțelor lor.

 

Nu doar „ne plimbăm și ne distrăm”, iar atât timp cât fiecare își asumă acest lucru, e foarte bine.

 

Totul este organizat în cel mai mic detaliu în ceea ce eu numesc „Biblia după Meșter”, un document pdf foileton în care găsești răspunsul la orice întrebare, de la sensul vieții și până la procedura de alimentare în benzinării.

 

Există fișe speciale despre mașini, detalii despre destinații, informații practice despre trasee, link-uri de Google Maps predefinite, tu trebuie să-ți faci treaba și să urmezi regulile.

Practic, ca să poți fi tu creativ și plin de efervescență literar-artistică, o echipă de oameni, în speță jurnaliștii de la Autocritica, face o treaba de organizare în cel mai mic amănunt.

 

Și, din respect pentru ei, ar fi cazul să îți faci și tu treaba.

”Ce drăguț, sunteți câte doi în mașină, cred că e super-distractiv”

 

Să fii cu un alt om într-o mașină pe care o schimbi la două zile, să fiți doar voi doi, minimum opt ore pe zi, unsprezece zile la rând, făcând și diferite sarcini și calcule împreună, e la fel de distractiv cu a fi într-o căsnicie.

 

Dacă e o căsnicie fericită, e o bucurie să-ți petreci timpul cu acel om.

 

 

Dacă e o căsnicie nepotrivită, în schimb, îți vine să te arunci din mașină în mers.

 

Eu și Raluca Hagiu, partenera mea, ne-am „găsit” perfect una pe alta și ne-am înțeles de minune, dar nu vreau să pară că acest lucru este un dat universal.

 

Pur și simplu s-a nimerit ca amândouă să fim persoane empatice, care iubesc să povestească și să facă haz de necaz și care au luat acest traseu ca pe o aventură la care trebuie să te adaptezi constant.

 

Am râs în cele 11 zile cum n-am râs în tot ultimul an, am făcut karaoke, ne-am povestit viețile, am făcut poze spectaculoase și ne-am făcut și treaba pentru care am venit.

 

Ah, și ne-am rătăcit în Ungaria după ce Waze și Google Maps au avut o discordanță de traseu, dar asta nu a făcut decât să ne consolideze relația.

 

Au fost zile în care eu am condus aproape exclusiv și altele în care Raluca a preluat misiunea condusului ca să mă lase să-mi montez materialele și să-mi scriu articolele pe scaunul din dreapta.

 

Unele mașini dintre cele șase pe care le-am rotit între echipe i-au plăcut mai mult Ralucăi și le-a condus mai mult, altele au fost favoritele mele și m-am bucurat eu mai mult de ele.

 

A fost ceva absolut natural, un fel de „Hai că azi fac eu”, ”Bine, atunci mâine fac eu”, „Te las pe tine, fiindcă îți place mai mult”, „Lasă că mă ocup eu, tu fă-ți treaba” care s-a legat firesc, dintr-un respect reciproc și din spirit de echipă.

 

Nu e ceva de medaliat cu aur și acoperit cu lauri, ar trebui să fie o normalitate, dar vreau să punctez acest lucru fiindcă în lumea de azi lucrurile de bun-simț și elementare au ajuns să pară ieșite din comun.

 

Deloc întâmplător, când le-am povestit oamenilor, la întoarcere, despre această conviețuire automobilistică, am aflat povești dintre cele mai tragico-amuzante, de la oameni care și-au sudat relația într-o călătorie lungă cu mașina până la prieteni care nu s-au mai văzut niciodată la finalul a 2.000 de kilometri de coșmar, fiindcă orele petrecute împreună au scos la iveală tot ce era mai rău în fiecare dintre ei.

„Părea că sunteți tot timpul ori într-un restaurant frumos, ori într-un hotel de lux”

 

Partea de lifestyle a turului este cireașa de pe tort, pentru că fiecare oprire are povestea și sensul ei: de la mici bistrouri selecționate în ghidul Michelin și restaurante austriece fusion până la restaurante cu două stele Michelin „curate” și hoteluri boutique care au primit celebrele „chei” de ospitalitate Michelin.

Între noi fie vorba, favorita mea rămâne o cabană din penultima zi de tur, undeva pe traseul Nockalmstrasse.

 

Se numea Glockenhütte și era un loc cât se poate de simplu, tipic austriac, cu niște preparate delicioase.

 

Pentru mine, ca singura vegetariană a grupului, experiența culinară a fost un deliciu, la propriu.

 

Știu că le-am dat bătaie de cap cu meniurile mele (mulțumesc pe această cale pentru răbdare!), dar am savurat din plin fiecare loc și fiecare preparat, în felul meu.

 

Sunt mândră că m-am ținut și de stilul meu alimentar, care știți că e puțin mai ciudat (a se citi: adaptat la alergii, intoleranțe și greutatea vieții) și că m-am ținut și de regimul de sport exact cum aș fi făcut-o acasă.

 

Am spus de multe ori în articole că eu sunt omul ritualurilor, ele mă țin în formă și-mi dau echilibru, așa că încerc să le respect indiferent unde mă aflu.

 

Săritul lor mă face să mă simt de parcă mi-aș fura eu singură căciula.

 

Și, ca idee, Kitzhof Resort din Kitzbühel avea cea mai frumoasă sală de fitness în care am fost vreodată, cu cea mai frumoasă vedere – spre o pădurice privată – pe care nu aș fi vizitat-o altfel dacă nu mă țineam de ritmul meu sportiv matinal.

 

Îmi va rămâne mereu în gând și găsiți reel-urile de acolo la mine pe Instagram.

 

„De ce e greu să treci PESTE Cars & Roads?”

 

Ce înseamnă asta, Diana, că nu știi ce să mai faci cu viața? Ce e dramatismul ăsta?

 

Ei bine, departe de a fi o fire dramatică, m-am lipit foarte tare de acest grup și de oamenii din el fiindcă timp de 11 zile am constituit împreună o bulă suspendată în afara timpului, în care fiecare și-a ocupat rolul și care a generat o energie de ansamblu în care eu m-am simțit minunat.

 

Suntem tipologii diferite, domenii diferite, firi diferite, luați doi câte doi nu avem aparent nimic în comun, dar mie fiecare dintre cei cu care am călătorit mi-a oferit ceva cât se poate de concret.

Am plecat de la fiecare membru al echipei cu o poveste, cu o emoție, cu o glumă, cu un moment (chiar și fără cuvinte) care mi-a trezit ceva sau m-a făcut să înțeleg ceva despre mine și despre tur.

 

Sunt oameni care nu am schimbat mai mult de două vorbe, dar care mi-au trezit o anumită duioșie pe care o voi asocia mereu cu persoana lor.

 

Sunt persoane pe care le-am considerat inițial destul de abrupte ca discurs și care ulterior mi-au arătat o latură mai soft.

 

Sunt alții cu care doar m-am salutat dând din cap timp de 11 zile, dar care m-au făcut să râd la un moment dat cu ceva și aceea e emoția care-mi va rămâne în minte.

 

Sunt băieți care s-au oferit să ne spele mașinile fiindcă noi nu făceam treabă suficient de bună cu înlăturatul muștelor și le mulțumesc încă o dată pentru asta (Cornel, Tudor, Alin, nu uităm că ne-ați lăsat să ne simțim dive în loc să spălăm caroserii…).

 

A fost echipa foto-video care a funcționat ceas și care ne-a livrat în timp real materiale superbe, inclusiv cele care se regăsesc în acest articol, ba chiar a mai stat după noi și pentru fotografii individuale cu mașinile (da, Raluca, mă gândesc la rochia ta cu franjuri).

Bineînțeles că nu a fost doar lapte și miere: ne-am mai ciondănit, eu am avut o răbufnire în care mi s-a părut că sunt nedreptățită din cauza unei erori Google Maps, au fost și tristeți, și bucurii, au fost zile în care mă durea spatele și îmi venea să dau foc lumii, au fost seri în care nu mai vedeam bine în fața ochilor după sutele de kilometri conduși, dar per total… aș mai fi stat în tur cel puțin vreo 11 zile.

 

Copii, îmi e dor de voi și vă spun doar atât: ÖSTERREICH WERBUNG.

 

Știți voi…

Cu toată aparența lui de prinț american și de erou tragic, John Kennedy nu m-a intrigat niciodată așa cum a făcut-o soția lui.

 

Am citit toate cărțile despre Carolyn – nu foarte multe, fiindcă ea a fost o enigmă – pentru că mi-a inspirat mereu genul de femeie care știe bine cine este. Și eu pe aceste femei bine înfipte în viețile lor le colecționez ca inspirație pentru propria-mi viață.

 

Am și scris despre cum m-a inspirat Carolyn, găsiți povestea la finalul acestui articol.

 

Așadar, cu toate controversele și criticile adunate în jurul lui, ador serialul despre John și Carolyn și savurez fiecare scenă care recreează New York-ul anilor 90: atmosfera din biroul lui Calvin Klein (unde totul trebuia să fie alb, inclusiv florile, exclusiv orhidee albe), recepțiile de o eleganță desăvârșită, farmecul unei lumi incă nedigitalizate și minimalismul pe care eu una l-am descoperit la mulți ani după, când am ajuns la vârsta lui Carolyn.

 

Există două scene reprezentative pentru strălucirea și stilul vestimentar anilor 90: când Calvin își lansează colecția de obiecte de mobilier (”Am visat să creez o măsuță de cafea de când am fost suficient de înalt să ajung cu fruntea la o măsuță cafea” este citatul care m-a amuzat și m-a făcut să-l îndrăgesc și mai mult pe Calvin) și respectiv când soția lui Calvin, Kelly Klein, își lansează cartea „Pools”, despre estetica celor mai frumoase piscine din lume.

 

Aceasta din urmă este considerată în continuare o cofee-table book clasică și în acest moment mă străduiesc să găsesc un exemplar second-hand pe Amazon, pentru că sunt curioasă în legătură cu fotografiile spectaculoase din interior.

 

Și, practic, o vreau pentru propria mea măsuță de cafea.

 

Cam aici se încheie, însă, dorința mea de a reproduce ceea ce am văzut în serial, deși – trebuie să recunosc – demersul este teribil de tentant.

De când s-a lansat serialul, social media a devenit un mare moodboard despre cum să te îmbraci precum Carolyn, unde găsești ochelarii de soare ai lui Carolyn, de unde își cumpăra bentițele Carolyn, un mimetism absolut normal și justificabil, mai ales că multe dintre branduri încă există și încă produc acele modele.

 

Când un personaj ne inspiră și ne fascinează, avem dorința instinctivă și de a-l lua ca model, sperând că vom împrumuta și noi, prin acea bentiță sau pereche de pantaloni, puțin din siguranța de sine, strălucirea sau personalitatea obiectului adorației noastre.

 

Și, chiar dacă e absolut normal, în cazul lui Carolyn cred că personalitatea și stilul ei vestimentar reprezintă un model perfect de urmat despre cu totul altceva: cum să-ți cultivi stilul personal și să te scufunzi în tine însăți. Deplin, complet, ireversibil.

De câte ori văd o imagine cu Carolyn sau îmi apare în feed una dintre puținele înregistrări video care s-au păstrat, ceea ce-mi sare în ochi instantaneu este individualitatea ei.

 

Deplinătatea cu care se locuiește pe ea însăși, afundarea completă în propria persoană.

 

Simt că îmi strigă, din ecran: „Fii exact așa cum ești! Fix cum vrei tu! Fii TU, TU, TU!”.

 

Exact aceasta a fost filosofia ei de viață și asta reprezintă și „moștenirea” ei stilistică: individualitatea.

 

Să fii atât de confortabilă cu fiecare aspect al imaginii tale încât să pară că hainele sunt parte integrantă din tine, nu ceva extra.

 

Pentru că, oricât ai vrea să mimezi naturalețea și siguranța de sine, când porți ceva care nu e în stilul tău și care nu te face să te simți „tu”, se vede de la o poștă.

 

Carolyn purta un parfum numit Egyptian Musk, un ulei oriental care găsea la tarabele stradale din New York-ul anilor ’90, cumpăra obiecte vestimentare fără niciun fel de logo pe ele (iar dacă exista cumva vreun logo, solicita să fie scos), purta coliere de doi dolari din Chinatown, practic își alegea hainele și accesoriile strict în funcție de gustul personal și de estetica proprie.

Totul a culminat cu celebra rochie de mireasă din mătase albă, cu bretele, creată de Narciso Rodriguez – un tânăr designer pe atunci total necunoscut – care a scris istorie fiindcă era teribil de simplă și nu semăna deloc cu prototipul rochiei de mireasă „de prințesă”, întipărită în mentalul colectiv. Dar care, deși nu era ceea ce aștepta lumea, era 100% stilul lui Carolyn.

În același timp, însă, alegerile ei vestimentare erau foarte bine-gândite: purta haine croite perfect pe corpul ei (modificate la croitor, când era cazul) și alegea materialele cele mai bune, ceea ce face din start inutil orice demers de a-i copia obiectele pe baza unei simple poze.

 

De exemplu, celebrul palton maro, cambrat pe talie, cu care apare în multe imagini, era făcut din 100% cașmir.

 

Puloverele erau și ele cașmir sau merinos, iar rochiile erau din mătase, fiindcă în anii 90 obiectele vestimentare încă erau realizate predominant din materiale naturale.

Dincolo de culoare sau de croi, materialele făceau totul și erau parte din filosofia de stil: să porți ceva cât mai discret, perfect croit pe corpul tău și confecționat din materialele cele mai bune pe care ți le poți permite.

 

În loc să căutăm bentițe precum cele purtate de Carolyn sau ochelarii de soare care-i plăceau ei doar fiindcă vrem o părticică din strălucirea ei, cel mai bun mod de a ne inspira din Carolyn este să ne găsim stilul personal și apoi să-l declinăm în cât mai puține haine, de cea mai bună calitate.

 

Am putea începe gândindu-ne, simplu: ce haine ne fac să ne simțim frumoase?

 

În cazul meu, sacourile, cămășile, blugii și fustele în A sunt acele obiecte în care mă simt „eu”.

 

Degeaba o să-mi cumpăr o rochie cu bretele subțiri sau o maletă precum purta Carolyn, fiindcă ele nu se potrivesc defel cu spiritul meu și o să simt că interpretez un personaj.

 

Va părea că vreau „să semăn cu…”, nu să fiu eu.

 

Apoi, am putea continua alegând hainele după materiale, nu doar după model.

 

Eu una îmi cumpăr cam 90% din garderobă online, asta fiindcă îmi cunosc bine corpul și mărimile potrivite (un alt element esențial de auto-cunoaștere, dobândit în timp), dar și dintr-un motiv pragmatic: online, pot căuta exact după materialul dorit.

 

Căutările mele pe toate site-urile sunt de genul: „Silk dress”, „merino knitwear”, „cashmere sweater”, „cotton blouse”, „poplin shirt”.

 

Acestea sunt reperele, abia după aceea mă uit la culori, croiuri și alte detalii.

 

Și, contrar a ceea ce pare, dacă ai răbdare și știi să cauți poți găsi o calitate extraordinară la prețuri de fast-fashion.

 

De exemplu, o căciulă din 100% cașmir la 150 de lei, cumpărată iarna aceasta, sau o rochie din mătase 100% la 250 de lei, la reduceri.

 

Da, se poate, doar că nu mai e vorba de impuls, ci de puțină strategie, asezonată cu multă răbdare și grijă.

 

O curatoriere veritabilă de garderobă, nu un haul, că tot e la modă termenul.

 

Per total, Carolyn reprezintă o inspirație reală pentru mine și cred că poate fi un model real și util pentru multe femei, dar nu în sensul simplist, de Pinterest, în care salvăm câteva imagini și apoi căutăm să le recreem în variantă actuală.

 

Cel mai bun mod de a o lua ca model este să ne găsim propriul stil, iar dacă acest lucru ne înspăimântă sau ne face să ne gândim că habar nu avem ce ni se potrivește și de unde să începem, tocmai acesta e semnul că suntem pe drumul cel bun.

 

Faptul că ne punem întrebarea „Hei, cine sunt eu și ce mă face să mă simt frumoasă și să mă simt EU?” este cea mai bună inspirație de viață cu care putem rămâne de la Carolyn, o fată frumoasă pe care n-o vom cunoaște niciodată.

 

Iată și articolul mai vechi despre care vă spuneam:

 

https://finesociety.ro/increderea-in-sine-este-secretul-vietii-ce-am-invatat-de-la-caroline-bessette-kennedy/

Eu una ador să fac cadouri, să le caut, să le aleg, dar sunt conștientă că nu toată lumea are un dar interior sau o aplecare specială pentru asta.

 

Totuși, sunt convinsă că oricine poate face un cadou frumos și gândit, cu efort mic, dacă are în vedere câteva lucruri, la fel de mici.

 

Întâi de toate, aș vrea să scoatem din discuție un aspect, respectiv cadoul tip „obligație”.

 

Ca să scăpăm de el și să ne axăm pe celelalte.

 

Personal, nu am agreat niciodată genul acesta de cadou, prefer să nu primesc nimic decât să primesc ceva de complezență, dar știu că multe persoane încă se înscriu în instituția obligației.

 

Au impresia că e musai să ia ceva, orice, ca să bifeze, și nu voi încerca să-i abat de la drum, ci măcar să-i sfătuiesc să aleagă mai bine.

 

Așadar, dacă tot vrei doar să bifezi și să fie efortul zero, mai bine ia trei flori legate cu o fundă roșie și un card de cumpărături la un magazin de beauty, o librărie sau dintr-un loc în care persoana să-și poată alege singură ce vrea.

 

Asta evită situații jenante de tipul „Am luat primul lucru care mi-a ieșit în cale, fără nicio legătură cu tine, doar ca să fie…”

 

Dacă nu vrei, totuși, un „carton” cu un nume de magazin inscripționat pe el, ci un cadou fizic, dar care să aibă sens, cel mai elegant cadou „de obligație” mi se pare din categoria seturi cadou femei – cu varianta seturi cadou bărbați – fiindcă de obicei vin în cutii frumoase, sunt gândite să fie la un preț bun (în general conțin parfum, loțiune de corp, uneori și un săpun sau altceva din aceeași gamă, iar luate separat ar costa mai mult) și, dacă nu îi place persoanei care primește, le poate da mai departe cadou fără probleme.

Da, această re-cadorisire se întâmplă frecvent, deci măcar acel cadou circulă, nu rămâne într-un sertar sau nu ajunge la gunoi cum se întâmplă de obicei cu cadourile de obligație din alte categorii, precum decorațiuni generice, mărunțișuri fără niciun sens și alte lucruri care par alese pe întuneric, cu ochii închiși, dintr-un munte de obiecte care n-au nicio treabă cu cel sau cea care le primește.

 

Acum, că am scăpat de obligații, trecem la subiect în sine: dacă vrei să faci un cadou cuiva care înseamnă ceva pentru tine: rude, prieteni, iubită, un om pentru care cadoul nu înseamnă doar Hai că am bifat-o și pe asta, este esențial să acorzi puțină atenție și să observi detalii.

 

Care sunt detaliile: ce stil poartă, ce culori îi plac, ce ți-a spus de-a lungul vremii (sau ai observat) că folosește, discuții pe care le-ați avut, hobby-uri pe care știi că le are.

 

Inspirația pentru un cadou nu vine în ziua cumpărării lui, ci se adună pe parcursul relației cu persoana, din semne, discuții, concluzii.

 

Ce aș recomanda eu:

 

1. Cumpără ce îi place PERSOANEI CARE PRIMEȘTE, nu ție!

 

Am avut, pe la 20 de ani, un iubit care îmi dădea cadou exact ce îi plăcea lui.

 

Și ce-i plăcea mamei lui, cu care alegea cadourile.

 

Venea dintr-o familie pasionată de antichități, iar primul cadou pentru mine a fost un inel vintage care era orice, numai stilul meu nu.

 

Eu purtam inele mici, ăsta era ditamai construcția.

 

Mie îmi plăceau pietrele roz, inelul era cu pietre negre.

 

Nu mai spun că la acea vreme nu îmi plăceau defel piesele vintage, iar el știa asta.

 

Știam de unde-l cumpărase, deci chiar făcuse un efort, dar cu zero preocupare față de gusturile mele.

 

Dacă ar fi aruncat doar o privire la cum mă îmbrăcam și ce purtam, era clar că acea piesă n-avea treabă cu mine.

 

La fel, am primit de la el o jachetă scurtă, maro, de piele întoarsă, când eu nu suportam maroul (încă nu-l suport) și haina nu se potrivea cu nimic din ce aveam eu în dulap.

 

La un moment dat i-am și spus asta, iar replica a fost „Dar mamei i-au plăcut mereu acest gen de piese și a zis că sigur o să-ți placă și ție, am fost împreună să o alegem…”

Da, mamei tale! Atunci să o poarte ea. Nu i-am am spus asta atunci, dar poate ar fi trebuit!

 

Lăsând gluma, băiatul chiar avea cele mai bune intenții, dar cădea în plasa în care cad multe persoane: e tentant să vezi ceva ce ție ți se pare superb și să ai impresia că tuturor li se pare la fel.

 

Aici intervine atenția la detalii și analiza omului pentru care cumperi.

 

Înainte de a lua ceva ce tu ai adora, adresează-ți această întrebare: PERSOANEI în cauză i-ar plăcea sau doar mie îmi place?.

 

Nu cumperi pentru tine și pentru gusturile tale.

 

2. Evită cadouri de tipul „Bate șaua să priceapă iapa!”

 

Un alt iubit de demult era pasionat de schi.

 

Eu îi spusesem că știu să schiez, că am făcut cursuri cu monitor, dar că nu m-a prins și că nu e o activitate de care îmi doresc să mă apuc, practic că nu e un sport pentru mine.

 

I-am spus-o de mai multe ori, dar asta nu l-a oprit să-mi facă cadou, la un moment dat, un costum integral de schi, cu tot cu cască și clăpari.

 

De ce? Fiindcă visul LUI era să mă reapuc de schi și să schiem împreună.

 

La fel, știu oameni care fac cadou haine în stilul în care cred că AR TREBUI să se îmbrace persoana cadorisită, obiecte în stilul în care cred ei că S-AR POTRIVI MAI BINE celui care primește, în esență lucruri pentru persoana care crede cel care face cadoul că AR TREBUI SĂ FIE cel care primește.

 

E o proiecție a dorințelor pe care cel care cumpără cadoul le are pentru cel care primește, cu cele mai bune intenții, dar orb la adevăratele gusturi ale acestuia.

 

Mesajul indirect este un Ți-am luat acest cadou fiindcă îmi place de tine, dar mi-ar plăcea mai mult dacă ai face/ai mirosi/te-ai îmbrăca așa cum ți-am luat eu…

 

De exemplu, mie mi-au plăcut mereu pietrele incolore, perlele sau cuarțul roz, cerceii cu forme rotunde, iar în prima perioadă a vieții mele purtam doar argint sau aur alb.

 

La 25 de ani, mama mea, o maximalistă îndrăgostită de culori, mi-a făcut cadou o pereche de cercei din aur galben, atârnători și cu pietricele în 10 culori. Tutti frutti.

 

Fiindcă așa și-ar fi dorit ea să mă accesorizez, așa i se părea ei că e frumos, nu cum eram eu.

 

Unul dintre cercei l-am pierdut la prima purtare (făcută de dragul ei), semn că Universul conspiră când ceva chiar nu are nicio legătură cu tine.

 

Al doilea e undeva printr-un sertar și mă doare și acum că a cheltuit niște bani aiurea, pentru ceva care n-avea legătură decât cu o proiecție personală despre Ce stil aș vrea EU să aibă fiica mea, dar nu are.

 

3. Nu cumpăra castraveți grădinarului

 

Dacă ai un prieten pictor, nu-i cumperi vopseluri…

 

Dacă ai un prieten designer, nu-i cumperi un curs de făcut tipare sau un set de foarfeci de tăiat.

 

Dacă ai un prieten mare sportiv, nu-i cumperi echipament sau ceva tematic.

 

Și tot așa.

 

Pare elementar, dar am întâlnit multe situații de-a lungul vremii în care un profesionist a primit ceva pe domeniu, dar care nu avea nicio legătură cu nevoile lui sau era dintr-o categorie banală, de amatori.

 

Fiecare artă sau meserie își știe nevoile și nu ai cum să nimerești tu, outsider al domeniului, ceva potrivit pentru un profesionist.

 

Acest gen de cadouri mi se par cele care pot da cele mai mari rateuri, fiindcă vei da mulți bani pe un obiect care va ajunge, în 99% dintre cazuri, la gunoi, ba chiar are și potențialul de a-l ofensa pe omul care-l primește.

 

Un fel de Cum s-a gândit că aș putea picta cu chestiile astea de grădiniță?

 

Și, înainte să spuneți că e nerecunoscător, nu… chiar e jignitor să primești, ca profesionist, ceva cumpărat în totală necunoștință de cauză, ca și cum tu și un adolescent care și-a descoperit un hobby aveți aceleași nevoi.

 

4. Evită tot ce e voluminos, consumator de timp, complicat

 

Un cadou trebuie să aducă bucurie, nu să fie un stres sau un angajament pe termen lung pentru cel care primește.

 

De exemplu, eu ador cadourile tip experiență, dar am încercat mereu să aleg ceva ușor de utilizat, care să nu implice efort din partea celui care primește.

 

La o aniversare de 50 de ani, am făcut cadou un abonament anual de degustat vinuri: persoana primește acasă, lunar, două sticle de vin împreună cu poveștile lor, în funcție de un chestionar pe care-l completează pe site la primirea cadoului.

 

Efort zero din partea sărbătoritului, omul e și pasionat de vinuri, își alege el ce-i place, nu are cum să dea greș.

 

Dacă nu cunoaștem extrem de bine persoana și nu știm că acela e visul vieții, experiențele de genul: Trei sesiuni de cățărat într-o sală de alpinism indoor, Un salt cu parașuta, O ieșire în larg cu catamaranul sunt prea complicate și implică un efort logistic prea mare pentru a fi cadouri reușite, chiar dacă par extrem de cool și de nonconformiste.

 

De asta, cele mai multe rămân nefolosite, fiindcă nu le vine niciodată momentul.

 

La fel de riscante sunt și lucrurile care ocupă mult loc sau care sunt consumatoare de timp și nu avem garanția că acel lucru e pasiunea vieții respectivului.

 

Personal, am primit demult de tot un puzzle de 25.000 de piese, fiindcă postasem o felicitare sub formă de puzzle cu o săptămână înainte și scrisesem că mi se pare drăguță.

 

O cunoștință a crezut că gata, puzzle-urile sunt viața mea, și – de vreme ce urma ziua mea de naștere – m-am trezit cu o cutie imensă, pe care am ținut-o un an în casă tot vrând să mă apuc de ea de dragul persoanei, apoi am mutat-o în boxa apartamentului mai bine de trei ani, iar ulterior am donat-o pentru o strângere de fonduri a unui adăpost de căței.

 

A avut un sens, fiindcă acea sumă a ajutat niște suflete, dar am donat-o cu multă vinovăție și m-am simțit prost, în adâncul sufletului, față de persoana care mi-o dăruise.

 

Însă, cu toată sinceritatea, chiar NU fac puzzle-uri!

 

5. Micile observații punctuale te pot salva.

La fel și planificarea.

 

Când mă gândesc la prietenii mei, în 20 de secunde pot aduna despre ei măcar un element care îi descrie și care este esențial pentru alegerea unui cadou: o pasiune, un stil vestimentar, o particularitate.

 

Și nu trebuie să aștept până vine ziua persoanei, sau eventual cu 2 zile înainte, ca să intru în panică.

 

Dacă suntem în septembrie, ziua de naștere urmează în noiembrie, iar eu găsesc ceva care mă duce cu gândul la persoană, cumpăr atunci, pe loc.

 

Am un prieten pasionat de parfumuri, pentru care e clar că orice nouă descoperire este ceva wow, mai ales dacă știu că ultima dată mi-a povestit cât de îndrăgostit este de oud, de tămâie sau de ceva de acest gen.

 

Știu că, dacă găsesc o „ciudățenie” olfactivă suficient de mare, o va adora și va fi un cadou memorabil.

 

Am un prieten extravagant și maximalist, dar și pasionat de decorațiuni interioare.

 

Ultima dată, plimbându-mă printr-un magazin din Olanda, am văzut două sfeșnice în formă de flamingo roz cu penajul înfoiat, superb sculptate, de la un mic brand local.

 

Le-am cumpărat pe loc și, trei luni mai târziu, au fost un cadou de care încă își aduce aminte.

 

Am o prietenă cu un stil extrem de cool-nonconformist.

 

În magazinele muzeelor din afară am găsit, de-a lungul vremii, niște lucruri care i s-au potrivit mănușă, precum mici bijuterii/gablonțuri făcute de artiști și inspirate de opere de artă sau mici obiecte conceptuale…

 

Când le priveam, mă gândeam instantaneu la ea și, ca dovadă, poartă tot ce i-am cumpărat de-a lungul vremii.

Am o prietenă care, așa cum eu ador parfumul CHANEL Coco Mademoiselle, ea adoră La vie est Belle de la Lancôme.

 

E parfumul vieții ei și mereu glumește că trebuie să aibă „stocuri” din el (ca și mine cu Coco Mademoiselle).

 

Așadar, dacă spuneam că acele seturi cadou pentru femei sunt bune și de obligație, în cazul meu și al prietenei mele, un set cadou Coco Mademoiselle, respectiv un La vie este Belle, ar fi paradisul.

 

Vor fi folosite garantat și ne vom bucura sută la sută.

 

Toate cele de mai sus sunt lucruri care se încadrează într-un buget decent, deci nu vorbim de cadouri pentru care faci sacrificii, ci adesea chiar mai ieftin decât dacă ai lua ceva negândit, în ultimul minut, sau dacă ai încerca să epatezi cu cadoul tău.

 

Spor la cumpărături și, mai ales… suflet!

Da, știu că multă lume a fost dezamăgită că Albul, cum adică albul? este nuanța oficială a lui 2026, dar pentru mine alegerea Cloud Dancer a fost ca momentul în care stai la geam, afară începe să ningă cu fulgi mari, iar zgomotul orașului, claxoanele, vacarmul, sunt înecate de acea pace a zăpezii care cade.

 

Știți prea bine cum este, fiindcă am testat-o de curând, cu toții.

 

Am înțeles mai demult că acea senzație de pace nu e deloc o iluzie a creierului nostru, când am citit despre „sunetul zăpezii” și despre faptul că, atunci când se așterne, zăpada practic absoarbe sunetele înconjurătoare, datorită structurii ei poroase.

 

Astfel, ea funcționează ca un fel de burete fonoabsorbant natural, reducând zgomotul înconjurător până la 60-90%.

 

Așa m-am simțit eu în decembrie 2025, la New York, când am aflat că nuanța lui 2026 va fi „un alb aerat, impregnat cu o stare de seninătate” și se va numi Cloud Dancer.

 

Ca și cum o mantie de liniște s-ar fi aruncat peste mine, fiindcă exact așa îmi proiectam eu 2026: cu cel puțin 80% mai puțin zgomot, mai puțin chin, mai puțin zbucium. Multă liniște, seninătate, simplitate. Totul clar. Fără stridențe.

 

Un orizont alb-lăptos, liniștitor, infinit. Sună poetic, poate, dar mintea mea se delecta proiectând exact aceste imagini, în momentele de stres maxim.

 

Înțeleg dezamăgirea celor care așteptau o nuanță mai fistichie sau poate ceva șocant, nemaivăzut, dar după ultimii ani foarte grei foarte mulți dintre noi ne doream, la interior și la exterior, fix acel „alb aerat, impregnat cu seninătate”.

 

Dacă s-ar fi dat la farmacie, pe rețetă, asta aș fi cerut.

 

Practic, la acel moment am luat Cloud Dancer ca pe un semn bun: dacă asta e culoarea lui 2026, adică fix ce am eu nevoie în viața mea, înseamnă că va fi bine.

 

Tot atunci, în decembrie, la conferința de presă de la One World Trade Center, Ruben Castano, vicepreședinte Design, Brand & Consumer Experience la Motorola îmi confirma gândurile, explicând că asta înseamnă, de fapt, Lifestyle-Tech, direcția oficială a brandului.

 

Mai exact, tehnologie care nu e doar utilă, ci devine o formă de expresie personală, ceva care face parte din tine și îți exprimă direcția și valorile personale (am povestit AICI).

 

Oh da, Ruben! Exact așa.

 

La acel moment, țineam în mână în exclusivitate și Motorola edge 70 în nuanța Cloud Dancer și cu cristale Swarovski, parte din Brilliant Collection (despre care scriam AICI vara trecută).

 

Un telefon gândit ca fiind „quietly powerful”, cu camere de rezoluție înaltă 50MP, cu tehnologie next-gen de baterie (performanță ca densitate energetică, siguranță, viteza de încărcare și durată de viață), dar și superb vizual.

 

Elegant, simplu … liniștitor.

 

Fast-forward trei luni deja, ne aflăm în februarie 2026, spre final, urmează luna mea aniversară și sunt mândră că am reușit să mă țin de tot ce îmi propuneam atunci, în decembrie, pe zborul de întoarcere de la New York.

 

Dar nu un ținut de tipul „Mi-am bifat lista cu rezoluții de an nou”, ci un ținut care implică o viață nouă, mai simplă, mai clară.

 

Am pornit de la Cloud Dancer, dar nu mi-am cumpărat trei bluze albe și un carnet nou cu foi albe, ci am devenit „Cloud Dancer”.

Mi-am mai aplicat un strat de simplificare a vieții, am prioritizat, am tăiat de pe listă, am fost radicală, am ales lucruri și am respins lucruri. M-am ales pe mine.

 

Cum era, Ruben, cu „exprimatul personalității prin culoare și tehnologie”? Exact așa mă simt acum: sunt doar eu, în tot ce mă înconjoară. Fără compromisuri.

 

De fapt, mi s-a întâmplat ca două persoane diferite, care mă cunosc bine, să-mi spună în ultimele două săptămâni, același lucru: „Nu știu cum să îți spun, dar parcă ești altă persoană!”

 

Nu mai bună, nu mai rea, pur și simplu altfel. Mai calmă, mai senină, mai așezată în ea însăși.

 

E prima dată în viață când mă simt așa, în trecut am făcut schimbări radicale, dar ele se opreau mereu la un punct invizibil, parcă nu reușeau să treacă de o „membrană” a sufletului.

 

 

Acum, simt că am integrat totul și mergem împreună ca un tot unitar, ca un singur corp, nu ca Diana, cu toate ale ei.

 

Țin în mână, de data asta în București, telefonul Motorola edge 70, cu căștile moto buds loop (cu care am o relație atât de complexă încât le-am inclus într-un articol despre obiectele mele favorite, care îmi aduc cea mai mare bucurie) și mă gândesc la New York, dar mai ales la cum, uneori, trebuie să alegi cine ești.

 

Eu am ales.

 

Vreau să vă spun că acest telefon superb este acum disponibil și în România, prin eMAG, iar de astăzi, 23 februarie, și până pe 8 martie există o super-ofertă Motorola edge 70, cu căștile moto buds loop în culoarea Ice Melt (exact cea pe care o am și eu, una dintre cele două perechi pe care le dețin), și are o ofertă cu 1000 de lei discount.

 

Practic, de la 3.999, cât costă dispozitivul, plătești 2.999 lei și primești și căștile care se asortează, cadou.

 

Mi se pare un cadou minunat pentru luna martie, pentru aniversările care urmează sau pur și simplu, fără vreun motiv, pentru că merităm să ne facem singuri un cadou sau să facem un cadou oamenilor dragi.

 

Să le reamintim că merită lucruri frumoase și că sunt la o decizie distanță de o viață complet nouă.

 

Vă las aici link-ul către ofertă și vă doresc o primăvară caldă, impregnată de seninătate, exact cum e descrierea culorii anului.

 

Semnat, un Cloud Dancer.