Merg periodic la teatru din clasa a noua, asta întâmplându-se în 1998, când am intrat la Colegiul Național Gheorghe Șincai din București.

 

Am, așadar, aproape 30 de ani de mers la teatru.

 

Deși eram la clasa de matematică-informatică, am avut norocul unor profesori pasionați de teatru, care făceau periodic liste cu doritorii de spectacole și se ocupau să ne cumpere celebrele bilete cu reducere de elev.

 

Diriginta mea, profesoară de chimie la bază, era soția regretatului actor Constantin Cojocaru, de la Teatrul Odeon, așa că o bună parte a adolescenței mele are ca decor balconul – fabulosul balcon – al Teatrului Odeon. În continuare, Odeon rămâne sala mea de teatru preferată.

 

Am avut ocazia să-i văd jucând pe actorii despre care acum se vorbește ca despre veritabile legende: Marin Moraru, Mitică Popescu, Gheorghe Dinică, Radu Beligan, Ștefan Iordache, Valeria Seciu, ceea ce a fost o formă de educație în sine.

 

L-am văzut și pe Victor Rebengiuc în roluri care nu erau de bunic și pe toți actorii celebri din prezent pe vremea când erau „tinere speranțe”, de exemplu debutul lui Marius Manole în „Inimă de câine”, fantasticele spectacole de dans ale lui Răzvan Mazilu sau cele de pantomimă ale lui Dan Puric (cu mult înainte ca el să înceapă să vorbească în emisiuni TV).

 

Practic am avut o viață de spectator de teatru cu mult înainte ca social media să descopere că teatrul e ceva cool și la modă, cu mult înainte să existe FOMO legat de un anumit spectacol și înainte ca biletele să se pună online în vânzare cu trei luni în avans și să se vândă în 20 de secunde.

 

Stăteam și atunci la cozi, dar fizice, la casa de bilete.

 

Îmi amintesc de acea perioadă ca de vremea în care alegeai spectacolele după gustul personal și după ce îți recomandau prietenii sau puținii cronicari culturali existenți.

 

Prin urmare, pot spune cu mâna pe inimă că orice frenezie creată în jurul unui spectacol este doar un balon de săpun, o invenție a vremurilor noastre, în care nimic nu se mai mestecă încet, ci se devorează dintr-o înghițitură.

 

Din experiența mea de simplu spectator, dar și de om care scrie despre teatru din această perspectivă, acestea sunt lucrurile pe care aș vrea să le știe cineva care nu are un istoric cu teatrul și care este timorat sau speriat de tot acest tăvălug al teatrului ca modă și hype.

 

1. Ascultă-ți gusturile mai mult decât trendurile

 

Nu există niciun spectacol OBLIGATORIU de văzut.

 

De fapt, nimic nu e obligatoriu pe lumea asta în afară de principiile de bază ale umanității, legate de a nu face rău altor ființe și de a trăi cât mai frumos cu putință. În rest, totul e negociabil și ține de gustul personal.

 

Există spectacole extraordinare care se joacă acum în România, dar niciunul nu este OBLIGATORIU pentru tine dacă nu te simți atras de temă, dacă simți că nu ești pregătit emoțional sau dacă îți dă o stare de neliniște.

 

Da, teatrul este catharsis, dar nu trebuie să fie o siluire a instinctelor și a emoțiilor noastre.

 

Dau un exemplu concret, al unui spectacol apărut de curând în care este vorba, aproape trei ore, despre moarte.

 

Moartea analizată subtil, metaforic, profund, virtuos, dar totuși un spectacol în care moartea are rolul principal.

 

În acest moment al vieții, în care am văzut foarte multe spectacole răvășitoare emoțional în stagiunea trecută, NU îmi doresc să văd acest spectacol, deși toți iubitorii de teatru din jur îmi explică, pe puncte, cât de fenomenal este. 

 

Poate peste trei luni voi avea altă părere, dar în acest moment, în ciuda hype-ului, este un spectacol pe care eu nu simt să-l văd și nu mă atrage. Așa cum cunosc oameni care preferă să nu meargă la spectacole în care este vorba despre cancer și boală, fiind un subiect extrem de delicat în acest moment al vieții, sau persoane care nu pot „duce” spectacole foarte sângeroase și dure ca tematică. 

 

E perfect în regulă să spui „Nu mă interesează acest subiect MOMENTAN, sunt alte spectacole mult mai potrivite gusturilor mele”, fără să te simți vinovat de nimic.

 

Chiar dacă gusturile tale înseamnă să mergi, într-o anumită perioadă, doar la comedii lejere, nu da voie nimănui să te rușineze pentru asta.

 

O mențiune importantă: se întâmplă adesea ca oamenii să meargă la un spectacol fără să aibă habar despre ce e vorba, doar fiindcă au auzit că e de neratat sau obligatoriu de văzut, iar apoi să decreteze pe rețelele sociale că a fost timp pierdut, un rateu sau ceva de neprivit.

Deși, dacă ar citit simpla prezentare de pe site-ul teatrului, s-ar fi lămurit că nu e o temă de interes pentru ei și s-ar fi salvat de o experiență proastă.

 

Este ca și cum, folosind exemplul de mai sus, eu aș citi despre un spectacol că este „despre doliu si moarte”, aș lua bilet să-l văd, iar la ieșirea din sală aș spune că a fost o porcărie, „pentru că a fost despre moarte și eu nu voiam să mă uit două ore la așa ceva”.

 

Aici nu mai e vorba despre gusturi, ci despre o alegere neinformată și deconectată de propriile gusturi.

 

Înainte de a cumpăra bilet la ORICE, citește cele două fraze de pe site.

2.E în regulă să nu îți placă, important e să știi de ce

 

Să zicem că mergi la un spectacol despre care ai auzit numai păreri la superlativ.

 

De fapt, aproape că nu știi pe nimeni care să nu fi plecat de acolo răvășit, dărâmat, strivit de substanța și profunzimea întâmplărilor de pe scenă. 

 

Tu, în schimb, abia ai așteptat să se termine și fiecare secundă ți-a părut un supliciu.

 

În loc să te rușinezi că ești un neinițiat fără habar de arta adevărată, adresează-ți câteva întrebări:

 

De ce nu ți-a plăcut?

Concret, cu cuvintele tale, fără cenzură, e un exercițiu pe care ți-l faci în minte, tu cu tine.

 

Ai înțeles despre ce e vorba sau mesajul a trecut pe lângă?

De multe ori spunem că nu ne place ceva ce nu am înțeles pe deplin, indiferent a cui este vina. E bine să acceptăm și să verbalizăm acest lucru.

 

E posibil ca povestea să te fi sensibilizat într-un fel anume și asta să-ți provoace disconfort?

De exemplu, eu pățesc asta când sunt descrise acte de cruzime, detalii scabroase sau violență împotriva animalelor ori copiilor.

 

Dacă poți spune, într-o frază coerentă: „Nu mi-a plăcut fiindcă a fost prea zgomotos, nu am putut urmări povestea fiindcă era agitație constantă pe scenă și mesajul mi s-a părut insuficient de clar”, asta înseamnă că nu a fost o seară irosită. Ai învățat ceva despre tine și gusturile tale.

 

3.E în regulă să nu-ți placă ceva făcut de un mare regizor

 

În caz că nu a fost clar de la punctul 2, nu lăsa pe nimeni să te convingă că un spectacol care nu ți-a plăcut ar fi trebuit să-ți placă PENTRU CĂ E FĂCUT de un mare regizor.

 

Gusturile nu se discută și, atât timp cât știi de ce nu îți place, nu permite nimănui să-ți facă shaming cultural doar pentru că „Nu se poate să nu îți placă un spectacol făcut de X.”

 

Ba da, se poate.

 

De fapt, cel mai simplu mod prin care un cronicar cultural îmi poate pierde încrederea este începând un text în stilul: „De cum m-am așezat pe scaun, eram sigur că va fi un spectacol extraordinar, fiind vorba despre regia domnului X…”

 

Când pleci de la premisa că o anumită persoană, care e tot un om în carne și oase, nu poate greși cu nimic vreodată și nici nu poate face un spectacol care, Doamne ferește, să nu placă la public, nu am cum să mai am încredere în raționamentul tău.

4. Nu te lua după părerile nimănui

 

Am spus la primul punct că e esențial să îți asculți intuiția și propriile gusturi, dar să fie PROPRIILE gusturi și intuiția reală, nu faptul că „Prietenul meu a fost și a zis că e îngrozitor de prost, așa că nu mă mai duc…”.

 

Dacă intuiția ta oricum înclina spre NU, iar părerea prietenului doar îți confirmă, asta e altceva.

 

Dar dacă tu erai chitit să mergi la un anumit spectacol și părerea altcuiva te întoarce din drum cu totul… mai bine ascultă intuiția inițială.

 

Mi s-a întâmplat de zeci de ori să ajung să iubesc cărți, filme sau spectacole pe care alte persoane din jur, inclusiv oameni în ale căror păreri am încredere, le-au detestat pasional.

 

Putem avea păreri asemănătoare, dar asta nu înseamnă că suntem identici.

 

Experiența teatrală e ceva foarte intim, așa că alege cu mintea și intuiția ta, nu cu a altuia.

 

5. Teatrul nu e sport și nici competiție

 

Nu am numărat niciodată spectacolele văzute într-o lună sau într-un an, chiar dacă într-o vreme mergeam foarte des la teatru și m-aș fi putut lăuda cu niște numere impresionante.

 

Doar că, la fel ca la cărți, teatrul nu e un sport de anduranță.

 

Cu riscul de a părea dură, tocmai social media a transformat teatrul într-o activitate performativă și pentru public: „Am văzut 50 de spectacole stagiunea asta”, ”Ba eu 61!”, „Eu am aproape 70…”

 

Chiar dacă pare o competiție inofensivă, când începi să numeri ai tendința să continui să numeri, iar în scurt timp devine o formă de adrenalină de care e greu să te mai dezici.

 

Și, brusc, ți se pare nepotrivit că tu ai văzut doar 10 spectacole într-o stagiune, chit că le-ai ales pe sprânceană, când alții au văzut TOT ce a apărut nou.

 

Sau îți e rușine să spui că mergi la un singur spectacol pe lună, când alții au văzut 20.

 

Sau te jenezi că nu ai văzut niciodată un spectacol al regizorului cutare sau cutare.

 

O să mă repet: teatrul e ceva intim și tu alegi cum gestionezi relația cu el.

 

Și, la fel ca o relație de iubire cu un partener, nu e treaba nimănui.

 

6. Teatrul nu îți cere doctorat prealabil

 

Am auzit de multe ori afirmațiile de mai jos:

 

„Spectacolul a fost bun, dar dacă nu ați citit cartea pe care se bazează, nu aveați cum să înțelegeți unele nuanțe…”

 

„A fost prea avangardist, prea modern pentru nivelul de înțelegere al publicului. De fapt, regizorul a încercat să facă ceva nemaiîntâlnit, acele detalii sunt o metaforă pentru bla bla…”

 

„Era nevoie să vă faceți înainte o documentare temeinică despre subiect și despre biografia dramaturgului ca să înțelegeți ce a vrut să spună…”

 

Să ne înțelegem: sunt un șoarece de bibliotecă și, în 90% dintre cazuri, am făcut și documentare, am citit și cartea pe care se bazează spectacolul, iar dacă nu am citit-o înainte, sigur am făcut-o după. Dar nu sunt de acord cu absolut niciunul dintre puncte, din simplul motiv că o seară la teatru nu e un examen de Bacalaureat.

 

Nu ai bibliografie obligatorie de studiat înainte doar ca să poți înțelege ce se întâmplă pe scenă, iar dacă povestea este un rateu pentru public doar fiindcă acesta dintâi nu și-a făcut temele, acolo e o problemă la poveste, nu la public.

 

Firește, dacă microbul teatrului te prinde, e chiar recomandat să începi să te documentezi tot mai mult, să înveți, să înțelegi tot mai multe nuanțe și straturi subtile despre lumea teatrului. Dar niciodată acest lucru nu ar trebui să devină o obligativitate pentru a te bucura, pur și simplu, de o poveste spusă bine.

 

Un spectacol de teatru este un produs cultural COMPLET, iar dacă cineva îți spune că ai fost tu de vină fiindcă nu ai parcurs niște pași imaginari înainte… ignoră și treci mai departe.

 

7. Compune-ți propriul stil

 

Merg la teatru de aproape 30 de ani și mărturisesc deschis că sunt regizori, actori sau tipuri de spectacole pe care le evit fiindcă știu că nu rezonăm. Și asta e perfect în regulă.

 

Am dat îndeajuns de multe șanse și am experimentat suficient de mult încât să știu ce îmi place și ce nu.

 

Chiar dacă mă provoc constant să ies din zona de confort și să explorez tot ce nou, asta nu înseamnă că trebuie să bat constant la o ușă pe care o știu deja închisă.

 

E o mare diferență între a merge la un spectacol care te scoate din zona de confort și a merge „fiindcă dă bine” sau fiindcă există presiune socială, la spectacolele unui actor sau regizor care nu ți-a plăcut niciodată (și, ca să revin la punctul 1, știi și DE CE nu îți place, adică nu e doar o prejudecată) 

 

Primul scenariu înseamnă să te păstrezi deschis la minte, al doilea mi se pare strict încăpățânare și neîncredere în propriile gusturi, în ideea că „sigur am ratat eu ceva, toată lumea zice că e bun, deci trebuie să-mi placă…”

 

Un exemplu: de curând, am fost la un spectacol sută la sută interactiv, deși nu este deloc pe gustul meu acest tip de teatru. Totuși, mă interesa tema, îmi plăcea actrița din rolul principal și nu voiam să am prejudecăți. A meritat și nu regret câtuși de puțin.

 

Pe de altă parte, există regizori cu care nu rezonez și pe care îi evit elegant, fiindcă știu că stilul lor nu mi se potrivește și fiindcă au anumite manierisme sau tipare pe care deja le recunosc în toate spectacolele și care nu sunt pe gustul meu.

 

Nu e nimic rău să-ți formezi o listă de „Așa da” și ”Așa nu” în raport cu ceea ce cauți sau nu de la un spectacol, păstrându-ți în același timp mintea deschisă și curiozitatea de a fi provocat(ă) intelectual.

 

Și, un lucru subtil, dar foarte important: oricât de mult ți-ar fi displăcut un spectacol, gândește-te că acolo, pe scenă, sunt niște oameni la fel ca tine, cu sensibilitățile și temerile lor.

 

Este perfect în regulă să spui „Nu mi-a plăcut pentru că…”, dar e foarte urât când ajungi să citești păreri de genul „O mizerie de spectacol” sau „Cea mai mare porcărie văzută vreodată.”

 

Mai ales că, în cele mai multe cazuri, superlativele – fie ele pozitive sau negative – nu trădează decât niște emoții exacerbate, din diferite motive.

 

8. Rămâi mereu curios!

 

Am vorbit despre gusturi, preferințe și stiluri, dar dacă după tot ce ai citit întrebarea ta este „Okay, dar eu nu prea îmi cunosc gusturile…”, asta e perfect în regulă.

 

Să fii curios este unul dintre elementele esențiale în teatru, la fel și dorința de a vedea și experimenta stiluri total diferite.

 

Când pornești de la zero, ai tendința să vezi doar dezavantajele, faptul că nu știi, nu te pricepi, nu ai habar. În realitate, când pornești de la zero orizontul de posibilități este nelimitat.

 

Dacă nu te cunoști suficient cât să-ți știi butoanele și preferințele, cel mai bun lucru pe care-l poți face este să testezi.

 

Începe cu teme care îți plac, cu actori pe care-i simpatizezi, cu titluri care te atrag. Începe instinctiv.

 

Folosește-ți intuiția, dar fără să-ți pui singur opreliști sau bariere de tipul „Eu niciodată nu…”.

 

Știu oameni care spun că ei merg doar la comedii, fiindcă nu le place să vadă ceva trist pe scenă. Sau oameni care nu merg la spectacole cu un singur actor, fiindcă sigur se vor plictisi. Oameni care știu ei sigur că un spectacol mai lung de două ore o să-i adoarmă.

 

Aici nu e vorba despre gust, ci despre clișee, evitarea unor emoții sau promovarea unor prejudecăți, ori asta nu poate fi niciodată ceva bun.

 

Mai ales dacă nu ai încercat niciodată, dar știi tu sigur că...

 

E o mare diferență între „Nu-mi plac spectacolele despre boală sau despre violență, îmi dau o stare rea…” și „Nu merg la nimic care nu mă face să râd cu gura până la urechi…”.

 

La fel și între „Îmi plac spectacolele unde e multă acțiune pe scenă, fiindcă mă țin în priză…” și „Dacă nu are decor și costume spectaculoase, sigur e un spectacol slab…”

 

O vei învăța în timp, la fel cum îți vei regla și gusturile în timp, dar până atunci trăiește, privește și bucură-te, fără cenzura ta sau a altcuiva.

 

Și, mai ales, nu uita: niciodată nu e prea târziu să iubești… orice. Teatrul, cărțile, filmul, săritul cu parașuta, absolut orice activitate care te atrage, dar la care lumea îți spune că ai ratat startul.

 

Nu e adevărat. Lumea asta vrea doar să te sperie.