Cele mai bune lucruri mărunte din viața mea le-am descoperit cu mult timp în urmă.

 

Apoi m-am dezis de unele dintre ele sau le-am uitat și m-am reîntors, la un moment dat, cu coada între picioare.

 

Mă refer aici la gusturi punctuale, alegeri utile, expresii mărunte ale stilului de viață care mi se potriveau foarte bine.

 

Le-am găsit cu intuiția, dar și cu mult trial & error, iar uneori erau fix de-a-ndoaselea față de gusturile și preferințele celorlalți. Sau, cel mai des, nu erau la modă… încă.

 

Asta a făcut situația și mai grea și de multe ori m-a făcut să mă îndoiesc de validitatea instinctelor mele, mai ales când aveam doar 20 de ani.

 

Invariabil însă, lucrurile care mi-au plăcut au revenit în viața mea periodic și m-au urmărit, ca legate de o ață invizibilă, semn că le găsisem bine de prima dată. 

 

De exemplu, pe la 25 de ani, țineam regimul ketogenic ca să-mi țin în frâu niște probleme de sănătate.

 

Citisem de el pe niște forumuri de internet, îmi comandasem cărți și urmăream un medic care vorbea despre asta.

 

Ca să fie mai clar: dacă acum toată lumea știe de keto, există rețete, conturi de social media, restaurante care livrează keto, medici specializați, în 2010 ideea de keto era ceva absolut… exotic. 

 

Mă simțeam bine mâncând keto și mă ajuta enorm în activitatea sportivă, dar medicul meu mi-a spus atunci că „nu e ce trebuie”.

 

Prea multe grăsimi, e nevoie de o dietă echilibrată, hormonal nu va fi în regulă și tot felul de alte argumente.

 

Aproape 15 de ani mai târziu, același medic, proaspăt întors de la un curs internațional pe tema dietei ketogenice la femei, îmi dădea un plan alimentar revoluționar pentru gestionarea intoleranțelor mele care era… fix ce făceam eu în 2010.

 

Nu exagerez cu nimic, era exact ceea ce îi povestisem eu la prima noastră consultație, cu ani în urmă, când „nu fusese ce trebuie”.

 

Am vrut să-mi dau singură două palme pentru că am avut nevoie de mai bine de un deceniu ca să mă întorc fix de unde plecasem și unde intuiția mea mă purtase de la sine.

 

Apoi, cele mai bune fonduri de ten încercate de mine au fost unele care nu aveau absolut deloc hype în jurul lor.

 

Pentru tenul meu, mixt spre gras, aproape toate „celebrele” pe care le-am testat au fost un eșec, în timp ce revelațiile au fost câte un no-name sau ceva care se găsea pe raftul cel mai de jos din magazin. 

 

Nu se aflau acolo fiindcă nu ar fi fost bune, ci pentru că nu erau „cel mai nou produs” sau „cel mai revoluționar”, erau niște clasice care se vând de la sine, într-un fel sau altul. 

 

Când le spun oamenilor că folosesc un fond de ten Max Factor care costă 60 de lei sau că mi-a priit mai mult un fond de ten Essence decât ceva „viral” de la brandul lui Lady Gaga sau al lui Hailey Bieber, văd uimirea, amestecată cu „Oare zice în glumă sau ca să dea bine?”. 

 

Nu, pur și simplu am înțeles că un produs adorat de toată lumea poate fi complet nepotrivit pentru mine și că altul, cel mai obscur și nepopular, poate fi exact ce îi trebuie tenului meu.

 

De asta e nevoie de discernământ și auto-cunoaștere, dar astea se dobândesc cu timpul.

 

Ca să vă fac să râdeți până la capăt, eu mi-am comandat pudră de matcha pe internet prin 2011, pentru că mă interesa efectul ei asupra retenției de apă și citisem niște lucruri în acest sens.

 

Gustul de matcha nu mi-a plăcut niciodată per se, dar tot pentru sănătate m-am documentat și am comandat.

 

Am consumat o vreme, cine mă auzea vorbind mă credea o excentrică, iar 12 ani mai târziu… bum, revoluția Matcha în România.

 

Știți acele plăci vibrante pe care le vedem acum peste tot, în reclame, la influenceri, chiar și pe paginile de social media ale medicilor?

Am și eu una care-mi place foarte tare, însă… povestea mea cu plăcile vibrante datează din 2009.

 

Da, din 2009. 

 

Pe atunci citeam pe forumuri străine despre Power Plate, tehnologia folosită de astronauți în spațiu și care ajută la tonifierea musculară și la relaxare, iar toată lumea, mai ales antrenorii de fitness, îmi spunea că e inutilă sau „doar pentru leneși”. 

 

Mi se părea un adjuvant extraordinar pentru antrenamentele clasice și apăruseră și la noi câteva locuri unde te puteai antrena pe Power Plate, dar m-am lăsat rapid fiindcă presiunea pe „trebuie să fie greu, orice nu e greu nu merită” era prea mare.

 

Acum, la 40 de ani, una din două femei din jurul meu are o placă vibrantă acasă și povestește despre asta cu entuziasm.

 

Mai departe.

 

Dețin două mașini Mini, una electrică, din 2021, și una clasică, pe benzină, din 2008.

 

Cea din 2008 este, practic, una dintre cele mai lungi relații din viața mea.

O iubesc ca-n prima zi și în continuare când mă urc într-un Mini simt că am ajuns acasă.

 

Ce am auzit eu cel mai des despre Mini, încă dinainte de a-l cumpăra?

 

Că este „ca un kart”, că e rigid și că nu este deloc o alegere înțeleaptă pentru o mașină de zi cu zi.

 

Peste 10 persoane diferite, toți pasionați auto, au rostit exact aceste cuvinte. ”Ca un kart”. În continuare le aud, periodic. 

 

Ei bine, în aproape 20 de ani de când conduc zilnic Mini, nu am simțit-o niciodată, dar absolut niciodată, nici rigidă, nici ca un kart.

 

E mașina perfectă pentru mine, suntem un tot unitar, dar dacă aș fi plecat urechea la lume, probabil mașina mea ar fi fost o alegere mai „cuminte” și mai „clasică”.

 

Un fel de „ceva să placă la toată lumea”.

Am revenit la părul meu creț natural după ani de zile în care cel drept mi se păruse mai elegant, mai frumos, mai „ordonat”.

 

Și asta doar fiindcă părul drept reprezintă, moda și norma de frumusețe convențională.

 

În continuare sunt oameni care îmi spun ce frumoasă eram cu păr drept, le mulțumesc și merg mai departe, fiindcă nu aceea e direcția spre care mă îndrept.

 

Ce am învățat eu din toate astea și din multe altele?

 

Că singurul filtru relevant pentru viața mea sunt EU cu gusturile și nevoile mele, nimeni altcineva.

Dar și că lucrul cel mai bun pe care aș putea să-l fac pentru propria persoană este să mă cunosc pe mine până aproape de perfecțiune. 

 

Atât de bine așezată să fiu în propriile gusturi și alegeri încât și dacă mâine descinde direct Anna Wintour în viața mea și mă măsoară din cap până-n picioare spunându-mi că mă îmbrac oribil și că arăt oribil, eu să bufnesc în râs și să-i răspund: „Poate pentru tine sunt urâtă, dar pentru mine sunt cea mai frumoasă!”

 

Într-atât de împăcată și fericită să fiu cu hainele, stilul, alegerile mele. 

 

Am observat această tendință a „specialiștilor” de a intra cu bocancii în viața ta, de dragul viralizării: tot felul de doamne și de domni care ne explică cât de greșiți suntem, din toate punctele de vedere, și că doar calea lor este cea corectă.

 

Sfatul meu dezinteresat: dați-le ignore!

 

În loc să-i urmăriți pe ei, urmăriți oameni care vă învață cum să vă descoperiți pe sine, acceptați îndrumări constructive și adresați-vă constant întrebarea „Ce îmi place și de ce?”

 

Asta nu înseamnă că nu trebuie să încetăm să ne perfecționăm, să ne îmbunătățim, să aflăm lucruri noi despre lume și despre noi.

 

Poate peste un an o să descopăr ceva absolut fantastic și care o să-mi schimbe viața, făcându-mă să renunț la un produs care acum este Sfântul Graal. 

 

Dacă voi face asta, însă, va fi pentru că într-adevăr acel produs îmi place, mi se potrivește și are un impact pozitiv asupra vieții mele, nu pentru că e la modă sau pentru că presiunea socială e prea mare.

 

Dacă eu simt că e pentru mine, tot restul lumii se poate pune de-a curmezișul, nu mă mai interesează.

 

Repetă după mine: „Important e să-mi placă mie!”. „Important e să-mi facă mie bine”

 

Asta e suficient.