Ferice de oamenii care încă mai au bunici pe acest pământ. Ai mei s-au dus repede. Bunica mea Gaga, cu care semăn leit, a murit când aveam 4 ani, în același an cu tataie, tatăl mamei, omul cel mai blând și cald pe care am avut ocazia să-l iubesc vreodată.

La 11 ani, s-a dus și mamaie, cea care m-a crescut în tandem cu ai mei, cea care m-a plimbat în parc când eram mică și care m-a iubit așa cum numai bunicii știu să iubească. Cea care-mi spunea „puiuț”, care m-a învățat să tricotez, cu care mă uitam la televizor la seriale și cu care stăteam la geam, inventând povești.

 

Practic, la începutul adolescenței îmi mai rămăsese un singur bunic, cel cu care semăn și cel mai bine. Nu fizic, dar ca fire, ca disciplină și rigoare interioară, ca ambiție. Până și la gusturile la mâncare ne asemănăm în mod uluitor.

Bunicul Iacob – Nini, cum îi spunea bunica și cum i-am zis și eu – a fost aviator, mecanicul de bord al Regelui Mihai și un ardelean neaoș, patriot și puțin ”neamț” ca fire. 

Nini a fost ceea ce s-ar numi „un om de onoare”. Nu s-a însurat și nu și-a văzut de viața lui până nu le-a făcut case și zestre surorilor mai mici, fiindcă așa era mersul lucrurilor și voia să le știe „așezate”.

În 1940, când s-a cedat Ardealul, s-a dus la Cojna prin pădure, peste noua graniță, ca s-o ia pe sora lui cea mică, Ana, care era încă elevă și rămăsese în partea maghiară. Putea oricând să fie împușcat de soldații care patrulau prin pădure: și de români, și de maghiari.

Nini a fost în prima promoție a școlii românești de zbor fără vizibilitate și a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, în flotila 1 de bombardament (conform livretului militar pe care-l am acasă și-l păstrez cu sfințenie). Povestea adesea de bombardamentul de la Stalingrad, când trasoarele rușilor treceau pe lângă aripile avionului lui.

Povestea, de asemenea, și de toți aviatorii care muriseră în accidente, colegii și prietenii lui.

Cu unul dintre ei trebuia să fie în avion, într-o iarnă geroasă, dar n-a ajuns la timp și colegul n-a vrut să-l mai aștepte, așa că a decolat fără el și fără să mai degivreze avionul. S-a prăbușit.

Nini era omul care venea mereu cu 3 ore înainte la tren și care nu întârzia nicio secundă la serviciu sau la întâlniri. În acea zi a întârziat pentru că a prins bariera de cale ferată. Probabil de asta Nini a făcut mereu glume despre viață și moarte și nu s-a temut nici de una și nici de cealaltă. Când treci de atâtea ori pe lângă moarte, familiaritatea prezenței ei te face s-o iei în râs.

Nini a murit la 91 de ani, cel mai lucid și plin de viață om pe care vi-l puteți imagina.

M-am gândit în ultimii ani ce am învățat de la Nini. S-a dus exact în anul în care eu am terminat facultatea și mult timp asta m-a durut. Am simțit că a pierdut prea mult, că a ratat prea multe lucruri importante din viața mea. Că tocmai el, omul care iubea presa, n-a apucat să-mi citească cele mai bune articole. Că n-a trăit lucruri cu mine, că nu ne-am sfătuit, că n-am râs de multe lucruri care erau de râs și că n-am apucat să-i spun multe dileme ale mele. Și totuși, în cei 22 de ani în care mi-a fost alături, mi-a lăsat lucruri pe care abia acum le conștientizez cu adevărat.

De la Nini am învățat:

Nini era genul de om care se ridica în picioare când o doamnă intra în încăpere, chiar dacă el avea o problemă la picior și mergea greu. La Crăciun și Paști venea în vizită la noi cu cămașă și cravată. Purta trenci cu cordon și pălărie. A iubit mereu accesoriile de pus pe cap, iar în ultimii ani purta bască.

Și acum când trec pe lângă un magazin de pălării și văd băști, mă gândesc la Nini. Și încă am impulsul să întind mâna și să aleg una pentru el.

Nini nu și-a folosit niciodată vârsta sau problemele de sănătate pentru a abdica de la cochetărie și îngrijire personală. Era un om simplu, născut în vârful unui deal din Ardeal, doar că unele lucruri nu se învață în școli de bune-maniere, ci se însușesc, se „fură”. Depinde doar dacă vrei să evoluezi sau nu.

Nini era cel mai gurmand om posibil și devora cu poftă preparatele care-i plăceau. Dar niciodată nu sărea la a doua porție de supă de fasole sau sarmale, la al doilea păhărel de țuică, la a doua prăjitură. „Halt”, obișnuia să spună, oricând cineva îl ispitea cu mai mult. Erau de-ajuns o bucățică, un pahar, o porție. Niciodată două. Totul cu moderație. 

Nini nu doar că n-a fost niciodată gras, dar la 91 de ani avea silueta și ținuta de la 20. Toată viața a mers kilometri întregi pe jos, iar tata râde și acum când îi spun că vin pe jos din Unirii până în Dorobanți fiindcă e „aproape”. La fel făcea și bunicul, pentru el distanțe de kilometri erau floare la ureche, iar asta l-a ținut în formă, activ, fericit, tânăr.

Problema de la picior, care l-a adus în cârje spre finalul vieții, a fost o artroză pe care n-a vrut el s-o trateze (era și încăpățânat, tot ca mine), dar în rest a fost mereu tonic, sănătos, activ.

A fost singurul om pe care-l știu care a murit… de bătrânețe. Nu știu voi, dar eu nu mai cunosc pe nimeni care să fi murit de bătrânețe în zilele noastre, când lumea moare de boli fulgerătoare sau cronice, de accidente, de lucruri care se întâmplă peste noapte. Nu de bătrânețe.

Dacă mă vedea cu pletele-n vânt, nearanjate, sau cu o rochie mai „de stat prin casă” când veneam la el la curte, îmi spunea mereu să mă aranjez. „Ce e cu pletele astea? Pari nepieptănată, iar o domnișoară trebuie să fie mereu aranjată”, mi-a zis prima dată când m-am dus la el cu o coafură „sauvage” care se purta prin 2000. 

Nu era rigid, doar îmi explica un adevăr pe care aveam să-l înțeleg mai târziu: că trebuie să te îmbraci cum îți stă bine, nu cum dictează moda. Că bunul-simț și bunul-gust nu se demodează. Și că orice ar fi, trebuie să fii mereu îngrijit și aranjat. Nu există ocazii pentru care nu merită să te obosești sau zile în care „n-ai chef” să ai grijă de tine. 

Nini avea cea mai tonică viziune despre viață, asemănătoare cumva cu a dacilor: trăiește demn și mori zâmbind. Atât cât a trăit, Nini s-a bucurat de viață, fără temeri, întrebări, frici și tot felul de angoase. Nu i-a fost teamă de bătrânețe, nici de moarte, nu s-a jelit, nu s-a temut de nimic. A luat fiecare zi pe rând, trăind-o cu bucurie și sperând întotdeauna la ceva bun. Niciodată la rău, nici chiar în momentele cele mai grele.

În fiecare vară îl duceam în Ardeal, în satul copilăriei lui de pe Ilva, pentru a petrece câteva săptămâni în Poiana Ilvei (am scris AICI despre sat și despre istoria ardelenească a familiei). Acolo începea „pelerinajul”: toți oamenii din Poiană veneau la „Domnul Iacob” pentru reparat ceasuri și pentru sfaturi. Mai ales pentru sfaturi. 

De la probleme de familie până la chestiuni de suflet, Nini împărțea dreptatea, ca un judecător echilibrat și bun. Asculta, își spunea părerea și îi tempera pe oameni. Cei care veneau îndârjiți plecau calmi. Cei care veneau triști și amărâți plecau cu un zâmbet. Împăca familii, le explica părinților să nu mai fie așa duri cu copiii, ba cred că a dat și ceva sfaturi sentimentale unor soacre nemulțumite de „partida” făcută de fiii lor. Acum îmi dau seama că avea un dar. Și multă, enorm de multă răbdare de a asculta.

Cel mai simpatic episod s-a întâmplat tot în Ardeal, în ultimii lui ani, când i-a venit în vizită colega de bancă din școala generală. Da, imaginați-vă, colega din clasa întâi. O bătrânică mică de tot, gârbovită după o viață de muncă și cu o capacitate inepuizabilă de a se jeli de orice. La momentul respectiv Nini se mișca foarte greu, în cârje, și avea în permanență nevoie de ajutor pentru mișcare, deci nu e ca și cum el era vreun tinerel sprinten. 

Pentru că amândoi erau „tari de urechi” și vorbeau la un volum al decibelilor considerabil, eu mă aflam în camera alăturată dar am auzit discuția ca și cum aș fi fost lângă ei.

”Iacobe, de ce nu ne ia pe noi Dumnezeu”, se jelea bătrânica. „Avem aproape 90 de ani, de ce să ne mai lase așa bătrâni, să ne chinuim degeaba? Nu mai bine ne ia și pe noi de pe lumea asta?”. 

La care Nini, cu calmul lui impasibil de neamț, a dat o replică la care și acum îmi vine să râd, când îmi amintesc: „Eh na! De ce să ne ia dragă? Lasă că viața e frumoasă și mie mi-e foarte bine așa!”.

Da, doamnelor și domnilor, acesta era Nini.

La 91 de ani, Nini asculta muzică clasică, operă și, din când în când, cântecele lui din tinerețe, pe care eu i le pusesem pe un CD. Citea absolut toate ziarele care apăreau (și pe atunci mai rămăseseră destule publicații bune!), citea ”Magazin Istoric” și o revistă de aviație pe care i-o găsise tata și pe care i-o aducea periodic. 

Era la curent cu tot ce se întâmplă în lume, iar subiectele lui de discuție nu erau niciodată despre ce a făcut X sau Y, despre trivialități sau bârfe. Dezbătea probleme din lume, comenta fotbal și combătea chestiuni politice. În ziua de azi, câți dintre noi ne întâlnim pentru altceva decât „small talk” de tipul „Și tu ce ai mai făcut?”, „Dar tu?”.

Avea câțiva butași de vie și își făcea propriul vin (ieșeau doar câteva sticle, dar era un ritual la care ținea enorm), își îngrijea grădina de trandafiri și mereu aranja ceva prin curticica lui. Nu stătea nicio clipă: repara ceasuri, citea ziare și cărți, asculta muzică, trebăluia prin curte, mergea pe la vecini să discute politică sau fotbal, avea mereu o activitate. 

Nu l-am auzit niciodată cu placa aceea păguboasă de tipul „Am atâția ani, ce să-mi mai doresc de la viață?”. Din contră, dacă pleca din București împreună cu noi, ne punea în vedere că trebuie să fie înapoi până la data cutare: „Că eu am gospodărie de ținut”. Nini n-a considerat niciodată că viața lui s-a sfârșit odată cu pensia, cu bătrânețea sau cu alte borne kilometrice pe care oamenii le impun vieții în mod artificial.

Nini s-a pensionat din aviație, dar niciodată nu și-a pensionat pasiunile. A muncit până în ultimile luni de viață, reparând ceasuri. Oameni din tot Bucureștiul veneau la el cu pendule, ceasuri cu cuc, ceasuri de mână, tot ce-ți trece prin cap a trecut prin sufrageria lui, unde lucra cu instrumentele lui miniaturale și cu lupa pusă pe ochi.

La 86 de ani, își pusese în cap să repare ceasul din turla unei biserici de pe Calea Griviței, pe lângă care trecea des și care observase că nu mai mergea de ani de zile. Analizase problema și vorbise deja la biserică, să-l lase să-și facă treaba. Numai pinioanele de la ceas – roțile dințate care fac să se învârtă mecanismul – erau cât o roată de mașină, iar Nini căuta un strungar care să-i facă pe comandă niște pinioane speciale.

N-a mai apucat să-și termine proiectul, dar făcuse deja o schemă clară și era înflăcărat la gândul că ar putea reda viață acelui mecanism mort. Era o provocare, iar el a avut, până în ultima clipă a vieții, lucruri care l-au provocat.

Povestea de dragoste a bunicilor mei e una frumoasă, dar cu un final pe care niciunul nu l-ar fi bănuit. Bunica Marga, Gaga cum îi spuneam eu, era cu 8 ani mai mică decât Nini și avea un simț al umorului aparte. Prin „aparte” înțelegându-se chiar ușor macabru. L-am moștenit de la ea, așa că o înțeleg perfect: poți lua în râs orice, chiar și moartea.

Ea și Nini glumeau adesea despre viață și moarte și vorbeau cu lejeritate despre momentul – considerat de ei ca fiind inevitabil – în care Nini va muri și ea va rămâne singură. Având în vedere diferența de vârstă, li se părea absolut plauzibil.

Nini s-a străduit toată viața să strângă bani pentru ca Gaga să aibă o bătrânețe îndestulată (ea fiind casnică) și niciun protest de-al tatălui meu, fiul lor, n-a funcționat vreodată. Chiar dacă știa că tata va avea grijă de mama lui ca de ochii din cap, Nini considera că este datoria lui de soț să-i lase o situație financiară bună când el nu va mai fi. Ba chiar Gaga glumea, în stilul amintit mai sus, că „după ce Nini moare, o să tai și cireșul mare din curte, că doar n-o să mă urc eu pe scară să-l culeg”.

Îmi aduc aminte și acum acel cireș imens, care mi se părea pe-atunci că urcă până la cer, pe care Nini îl culegea urcat pe o scară de trei metri. Kilograme de cireșe ieșeau din coroana lui, iar copiii din vecini săreau adesea gardul, de poftă. Era cel mai frumos cireș pe care l-am văzut și pe care probabil o să-l văd vreodată. Tocmai pentru că era un copac extraordinar, asta era gluma lor preferată. Hazul de necaz. „După ce Nini moare, tai cireșul”. 

Gaga s-a îmbolnăvit și a murit fulgerător în 1988, pe când eu aveam patru ani și ea 65. Nini a mai trăit încă 18 ani fără ea și a murit la 91 de ani, de bătrânețe. La nici trei luni după moartea bunicii, cireșul din curte – acea imensitate de cireș care-și revărsa crengile până-n grădina vecinilor – s-a uscat de la rădăcină, iar Nini a fost nevoit să-l taie.

Nini n-a fost zgârcit, dar a fost cumpătat. Parțial, l-am moștenit și sunt recunoscătoare pentru asta, mai ales că această trăsătură s-a activat mai mult odată cu trecerea timpului. Nu investesc în orice, nu-mi pierd timpul cu orice, prefer să strâng pentru ceea ce merită.

Nini credea în economisire înainte să apară cursuri de planning financiar. Strângea o parte din bani lunar, întâi pentru Gaga, apoi pentru singura lui nepoată: eu. Cu toate protestele părinților mei, care îi aminteau de fiecare dată că n-am nevoie de nimic, pentru el era o chestiune de principiu: un mod de a investi în ceea ce merita pentru el, adică în educația mea și în viitoarele școli. 

Știa că nu sunt sume enorme, nu avea o pensie fantastică, dar pentru el era o formă de disciplină fără de care nu concepea viața: cum să trăiești fără un plan, fără să îți dorești să lași ceva în urmă, fără o minimă organizare a scopurilor, a ceea ce ai, a ceea ce te înconjoară? Bunicul meu aviator a fost omul care a trăit cel mai puțin pe „pilot automat” dintre toți oamenii pe care-i știu: a trăit deliberat, asumat, a luat decizii conștient și n-a irosit nicio clipă.

Când mă gândesc că noi, oamenii de azi, facem cursuri de mindfulness, mă gândesc la el și îmi vine să râd.

Tata și Nini împart pasiunea pentru cărți, filme și muzică. Nini obișnuia să citeze replici din cărți și filme, iar tata face la fel. Unul dintre filmele preferate ale tatălui meu este „Bridge of Spies” (Podul Mincinoșilor), un film din 2015, cu Tom Hanks în rolul principal.

Este povestea adevărată a unui avocat american  din anii ’60, James Donovan, (interpretat de Hanks) care negociază eliberarea unui pilot american în schimbul unui spion KGB deținut de SUA, Rudolph Abel. În film, Hanks este avocatul lui Abel și cei doi ajung să forjeze o relație improbabilă de camaraderie, fiecare povestindu-și viziunea despre viață și lume.

La un moment dat, Abel îi spune lui Donovan povestea unui compatriot de-al lui din URSS.

Rudolph Abel: Știi, îmi amintești de un bărbat care venea la noi acasă, când eram eu mic. Tata îi spunea „urmărește-l pe omul ăsta, privește-l”. Și eu asta făceam, de câte ori venea, îl observam cu atenție. Doar că nici măcar o singură dată n-a făcut ceva remarcabil.

James Donovan: Și eu îți amintesc de el?

Rudolph Abel: O singură dată, pe când eram de vârsta fiului tău, casa noastră a fost atacată de grănicerii partizani care păzeau frontiera. Erau câteva zeci. Tata a fost omorât în bătaie, mama la fel, iar acest bărbat, prietenul tatei, a fost și el bătut cumplit. Și l-am urmărit atunci. L-am privit. De câte ori îl loveau, el se ridica în picioare. Soldații dădeau în el cu sete, el tot se ridica în picioare. Din nou și din nou și din nou. Cred că tocmai de asta la un moment dat s-au oprit din bătaie și l-au lăsat să trăiască. Mă gândesc mereu la el. Stoikiy muzhik. (:: pronunțat Stoiki Mujic :: )  Asta înseamnă om care rămâne mereu în picioare. Un om stoic.

Așa cum tata și Nini aveau „acoladele” lor, citatele familiare și glumițele lor pe care doar ei le înțelegeam, și eu și tata le avem pe ale noastre. Și sunt legate în general tot de cărți, filme, situații de viață pe care le-am trăit amândoi.

De câte ori ne amintim de Nini și mai evocăm câte un episod trăit de el sau vreo poveste care-l conține, eu nu mă pot abține să nu constat mereu ce om de ispravă a fost. Ce om tare și  dârz. E o constatare pe care o fac mereu cu voce tare, fiindcă știu că el aude de acolo, de undeva.

Iar tata, de fiecare dată, spune același lucru, zâmbindu-mi complice:

„Așa este. Stoikiy muzhik”.