Un brand care trece de o sută de ani de existență nu e aproape niciodată doar despre performanță și strategie.

 

Brandurile care scriu istorie pe domeniile lor sunt cele care reușesc să își dezvolte un întreg sistem de gândire, bazat pe valori și principii cu care oamenii să rezoneze la interior și la exterior: atât cei din cadrul companiei, cât și cei care se regăsesc în brand și îi cumpără produsele.

 

Bang&Olufsen (B&O) este unul dintre brandurile iubite din interior și din afară, unde tehnologia de top este doar o parte a poveștii.

 

Vizita la sediul central din Struer, Danemarca, unde a început povestea acum fix 100 de ani, în 1925, mi-a reconfirmat jurnalistic, cu argumente obiective, ceea ce simțeam deja în postura de client al brandului.

Când mi-am cumpărat primele dispozitive B&O pentru casă, în 2009, ceea ce m-a atras nu a fost performanța tehnică – incontestabilă – ci faptul că se potriveau cu stilul și cu valorile mele: căutam niște obiecte high-tech pe care să îmi facă plăcere să le văd zilnic în casă în următorii 20+ ani și care să se regăsească în peisaj indiferent ce schimbări estetice ar mai suferi locul în acest interval.

 

Aceasta este, de fapt, chintesența stilului B&O, așa cum am înțeles-o în Danemarca, din interacțiunea directă cu designerii și inginerii brandului: performanța tehnică este miezul filosofiei de brand, dar straturile din jurul ei sunt la fel de importante: funcționalitate, eleganță în design, versatilitate și, unul esențial, durabilitate.

 

Povestea B&O a început cu Peter Bang and Svend Olufsen, doi danezi ambițioși dintr-un orășel mic care visau la un aparat de radio conectat direct la rețeaua electrică, fără baterii.

 

Ambițiile lor tehnice, împreună cu gustul estetic scandinav, au născut un brand legendar, căruia i-au împrumutat și din filosofia lor de viață și de performanță.

Deloc întâmplător, Peter și Svend sunt omniprezenți în sediu, prin mai multe fotografii alb-negru, iar ghida noastră prin sediul și fabrica B&O, Jette, a folosit o expresie care mi-a rămas în minte.

 

A spus că Peter și Svend ”ne stau pe umeri tuturor, le simțim greutatea zilnic”, o reamintire că acest brand trebuie să respecte spiritul și viziunea celor doi fondatori, nu să devină un brand impersonal, generic.

 

Știam că Bang&Olufsen are inclusiv propriul muzeu în Struer, localitatea în care a început povestea, dar și că există o comunitate de colecționari pasionați care vânează piese vintage, fiindcă obiectele brandului sunt considerate atemporale, „fără moarte”.

Când am ajuns în muzeul Struer, la 15 ani distanță, aparatele mele de acasă se aflau deja expuse, fiindcă din 2009 încoace unele au fost scoase din producție și sunt acum obiecte vintage cu poveste.

 

În același timp, se regăsesc și în programul Recreated Classics, prin care brandul B&O își răscumpără obiecte vintage de la proprietari, le recondiționează cu materiale moderne și le revinde colecționarilor pasionați.

 

Prin urmare, vizita la Struer a închis un cerc, pentru mine.

 

Ce m-a impresionat cel mai tare în cele trei zile de vizită în care am trecut prin toate departamentele, inclusiv prin fabrica în care sunt produse toate echipamentele, a fost însă exact acel sistem de valori despre care vorbeam mai sus.

 

Da, B&O are o secție ultra-high-tech de anodizare a aluminiului unde se fac performanțe tehnice extraordinare  și mă va urmări multă vreme procesul migălos prin care se fac găuri microscopice unei carcase de boxă pentru ca logo-ul B&O să se aprindă atunci când proprietarul se apropie de senzorul de proximitate.

La fel și modul în care produsele bespoke sunt gândite pentru clienții care își doresc ceva unicat, de exemplu o boxă într-o anumită nuanță de auriu sau poate un pick-up integral din aur.

 

Cel mai mult m-au impresionat, însă, atmosfera de lucru, cultura organizației și modul în care B&O lucrează cu oamenii.

1.B&O e despre oameni, nu doar despre tehnologie

 

Oamenii chiar sunt totul în povestea unui brand, dar puține sunt companiile care înțeleg acest lucru la nivel real, nu doar declarativ.

La intrarea în cartierul general B&O, un perete interminabil cu fotografii este primul lucru care atrage atenția: sunt fotografiile angajaților care au lucrat minimum 25 de ani în companie, însoțite de perioada în care au activat.

 

Nu apare nicăieri funcția, nu există nicio ierarhie, fiindcă toți angajații sunt considerați la fel de importanți: și directorul general, și doamna de la curățenie care a lucrat toată viața în companie.

 

Deși pare îndelungată perioada, 25 de ani nu este nicidecum un record: la vizita noastră în open-space-ul unde se află echipa B&O am fost întâmpinați de un ecran mare pe care, printre altele, se derulau și aniversările din acea săptămână, împreună cu numele angajaților aniversați.

 

Mi-au atras atenția patru evenimente festive: celebrarea a doi angajați care împlineau 25 de ani în companie și alte două celebrări, pentru doi angajați care bifau câte… 40 de ani la B&O.

 

Ca o anecdotă: co-fondatorul B&O, Svend Olufsen, nu se regăsește pe panoul imens de fotografii de la intrare, pentru că a murit subit înainte să împlinească 25 de ani în companie.

 

Mai exact a murit când avea doar 24 de ani în B&O și, tocmai în spiritul de egalitate pe care îl promovează brandul, nu s-a făcut o excepție nici măcar pentru el.

 

Foarte multe dintre inovațiile brandului au pornit tot de la ambiția unor oameni din echipă de a găsi soluții creative.

 

M-a impresionat discuția cu un inginer din zona de cercetare-dezvoltare care ne-a arătat un aparat improvizat de el, o riglă de mari dimensiuni, gradată prin mai multe crestături paralele, prin care a reușit să creeze un degradé coloristic pe suprafața de aluminiu, precum cel din colecția Beosound 2 Gradient Collection.

După mai bine de 100 de încercări, a găsit cea mai bună variantă de a temporiza procesul, iar la momentul vizitei noastre se amenaja o anexă a departamentului care să acomodeze un aparat în toată regula bazat pe improvizația inițială.

2. B&O e despre longevitate de design și tehnologie, simultan

 

Longevitatea este una dintre valorile B&O, pe care am regăsit-o în toate felurile în cadrul vizitei.

 

De la zona de arhivă și muzeu în care se află piesele vintage care au scris istorie până la zona de design și cercetare sau cea de Recreated Classics.

 

Concret, fiecare produs B&O e gândit să fie durabil și memorabil în același timp.

 

În procesul de naștere a unui produs nou, designerii, inginerii și acusticienii lucrează împreună de la început, în ceea ce ne-a fost descris ca un friendly fight: designerii își apără ideile estetice, inginerii găsesc moduri de a acomoda partea tehnică, iar acusticienii militează pentru acuratețea sunetului.

Așa cum ni s-a explicat, în acest fel nicio parte nu poate da vina pe cealaltă: ”În multe companii există acest tipar de lucru în care un designer vine cu o idee nebunească și toate departamentele dau apoi vina pe el pentru dificultățile lor de a acomoda designul cu partea tehnică. La noi, toți lucrează împreună din start și responsabilitatea e comună. Nu poți să-i spui designerului că a avut o idee prea îndrăzneață, fiindcă ai fost lângă el când a propus-o și ai fost de acord că e fezabilă tehnic.”

Acuratețea sunetului este esențială în produsele B&O, iar Geoff Martin, Tonmeister B&O, ne-a exemplificat acest lucru în celebra Listening Room din sediul B&O: cutia de 25 de tone închisă într-o altă cutie de 25 de tone, pe arcuri, unde el evaluează performanțele acustice ale tuturor produselor B&O.

 

În stilul lui savuros, caracterizat de un umor sec care a făcut deliciul vizitei, Geoff – canadian de origine – ne-a relatat perfect acuratețea sunetului B&O față de cel dintr-o sală de concert: ”Dacă urăști din tot sufletul vioara, vrem s-o urăști cel puțin la fel de tare când o auzi în boxele noastre”.

 

O parte esențială a designului – care ridică provocări inginerilor dar face parte din ADN-ul brandului – este capacitatea dispozitivelor de a fi menținute pe o perioadă lungă de timp, inclusiv cele de mici dimensiuni, precum boxele portabile.

 

Pentru asta, partea de circuite este gândită – în arhitectura produsului – ca al doilea „strat” astfel încât atunci când apare o nouă tehnologie sau e nevoie de mentenanța unui produs, accesul să fie rapid și să nu necesite demontarea întregului aparat.

 

Longevitatea tehnică este completată de longevitatea designului: stilul B&O este atemporal și, chiar dacă unele obiecte sunt scoase din producție și înlocuite de altele, ele nu sunt niciodată „depășite”.

 

Devin vintage și obiecte de colecție.

 

Un exemplu este sistemul Beosound 9000, pe care îl am și eu, și care a fost gândit în anii ’90 pentru a pune în valoare CD-ul, un element până atunci ignorat și „ascuns” în interiorul combinelor muzicale.

 

Chiar dacă, în epoca streaming-ului, modelul a fost scos din producție, designul lui este la fel de actual, iar cererea din partea colecționarilor a dus la resuscitarea lui contemporană sub forma unor piese vintage recondiționate, în cadrul Recreated Classics.

 

3. Sustenabilitate high-tech

 

Recreated Classics a fost modul B&O de a aniversa 95 de ani, în 2020: în locul lansării unor produse noi, compania s-a gândit să cumpere 95 de pick-up-uri B&O vintage și să le recondiționeze sub forma unor piese unicat, tocmai pentru a celebra longevitatea și durabilitatea brandului.

 

Cele 95 de pick-up-uri recondițonate s-au vândut, la momentul respectiv, în doar câteva secunde, semn că designul B&O chiar nu cunoaște granițe temporale.

 

Datorită succesului acestui proiect ce se dorea a fi punctual, Bang&Olufsen decis să-l continue, exclusiv la cerere, pentru colecționarii pasionați: brandul cumpără în continuare obiecte vintage cu semnătura B&O, le recondiționează cu migală și le vinde colecționarilor pasionați.

 

Ca o acoladă care unește partea umană și longevitatea produselor, pe parcursul vizitei noastre am întâlnit un tehnician senior care recondiționa un pick-up vintage, solicitat de un colecționar, în continuarea programului Recreated Classics.

 

Domnul respectiv ne-a povestit cum s-a angajat la B&O chiar în perioada în care acel model era lansat, în anii 70, și cum a fost primul proiect la care a lucrat, în calitate de ucenic.

 

Acum, la peste 40 de ani distanță, a ajuns să lucreze la recondiționarea acelui model de pick-up, ca piesă vintage și colecționabilă.

4. Spirit danez

 

Spiritul danez se regăsește în fiecare element din povestea și procesul de producție B&O, de la simțul estetic minimalist-atemporal până la aplecarea spre funcționalitate.

 

”Nu vrem să le spunem noi oamenilor cum ar trebui să se raporteze la tehnologie, vrem să vedem cum au ei nevoie să o folosească și să pornim de acolo”, a punctat un designer B&O, sintetizând exact ceea ce am simțit eu din prima clipă, în postura de client: că nu e un design care să mă copleșească și care să devină plictisitor sau anacronic, ci sunt piese care să-și găsească locul în viața mea indiferent cum se va schimba ea pe parcurs.

 

Brandul nu este doar „Made in Denmark”, ci este adânc înrădăcinat în comunitatea din Struer, încă de la începuturile lui.

 

În 1945, când fabrica din Struer a fost aruncată în aer într-o noapte de ocupația germană (printre altele și fiindcă B&O realiza dispozitive care să ajute Rezistența), toți locuitorii din Struer au venit să ajute la curățarea spațiului și la reconstrucție, iar activitatea s-a reluat după numai o lună.

 

E o solidaritate care a rămas esențială în istoria companiei și care se regăsește și în prezent în mândria cu care danezii din Struer se raportează la moștenirea lor.

 

În plus, pasiunea oamenilor aflați în câmpul gravitațional al B&O este atât de mare încât devine un veritabil lifestyle.

 

Un exemplu: am vizitat reprezentanța Bang&Olufsen deschisă de Kenneth Lauridsen, un partener al brandului care a început în postura de angajat, acum 30 de ani.

 

În 2014, Lauridsen și-a deschis, ca partener B&O, propriul showroom Bang&Olufsen, pe care l-a conceput și l-a construit de la zero… sub forma unei boxe B&O Beolit 15, după cum se vede în imaginile de mai jos.

Și două anecdote

Sunt multe povești frumoase în istoria B&O, dar cele care mi-au rămas în minte, ca o lecție de creativitate, sunt legate de esența designului atemporal.

 

Logo-ul iconic B&O folosit și în zilele noastre a fost creat, în 1932, de un băiat danez de 16 ani și a costat 10 coroane daneze, echivalentul a 1,34 euro în banii din zilele noastre.

 

Câțiva ani mai târziu, în 1937, Holger Krogh crea deschizătorul de sticle B&O, contra sumei de 50 de coroane daneze, echivalentul a aproape 7 euro în banii de astăzi.

 

Deschizătorul de sticle B&O, care transpune practic logo-ul brandului sub forma unui obiect funcțional, nu este doar un obiect de design iubit în întreaga lume, ci este, oficial, cel mai furat obiect din categoria lui, în Danemarca.

Mi-a plăcut mereu termenul androgin.

 

Și cuvântul, și semnificația.

 

Mitul androginului este strâns legat de ideea de iubire: Platon a scris despre ființele mitologice compuse dintr-un bărbat și o femeie în același trup și care, pentru că au fost separați de către zei, se caută neîncetat pentru a reveni ființa perfectă de odinioară.

 

În modă, termenul de androgin desemnează, poetic, acele obiecte vestimentare, accesorii sau produse care pot fi purtate ori folosite unisex.

 

Pentru mine, înseamnă piese sau obiecte gândite pentru bărbați, dar pe care pot să le combin și eu cu obiectele din garderobă.

 

Ador jachetele, sacourile și blazerele, dar am anumite branduri la care căutările mele online nu sunt niciodată „Jachete” ci „Jachete bărbați” sau „Men’s Jackets”.

 

O jachetă de piele „de la bărbați”, la o mărime mai mică, are mai multă personalitate decât una feminină, pe care producătorii simt nevoia invariabil s-o înfrumusețeze cu ceva: un buzunărel în plus, o inimioară, ceva care să strige „Sunt fată”, de parcă asta nu ar fi evident.

 

Jacheta de piele în sine ar trebui să fie ceva simplu, neutru, corect, atemporal, care să ne completeze feminitatea deja evidentă.

La fel și o pereche de blugi drepți sau o cămași albă.

 

Deloc întâmplător, cele mai frumoase cămăși pe care le am (eu având o pasiune pentru ele) sunt ori bărbătești, ori modele inspirate de croitoria bărbătească.

 

De exemplu, favoritele mele în acest moment sunt un model pe care brandul respectiv l-a numit „Tomboy”. Asta spune totul.

 

Acum câteva săptămâni, am admirat pe TikTok ținuta unei influencerițe, complimentându-i mai ales sacoul, un bleumarin cu dungulițe extrem de fin, pe care ea îl combinase cu blugi și o pereche de pantofi cu personalitate.

 

”Mulțumesc, e un blazer cumpărat de la secțiunea de bărbați”, a venit răspunsul și m-am simțit foarte bine că suntem tot mai multe care credem în această teorie cu „ceva feminin, ceva masculin”.

 

Jachete de bărbați, cămăși, parfumuri, pe toate le-am încercat de-a lungul vremii și, chiar dacă n-am probabil mai mult de câteva piese „de la bărbați” în toată garderoba, mi se pare că ele potențează perfect stilul meu feminin.

 

Având mereu o feminitate destul de pronunțată, o siluetă de clepsidră și un stil eminamente feminin, am încercat să îmi conturez o personalitate stilistică echilibrată, nefiind atrasă de ideea „femininului absolut”.

 

Altfel spus, mi s-a părut mereu mai senzuală o combinație între ceva feminin și ceva masculin decât o înșiruire de clișee feminine: funde, volane, perle, miros floral.

 

Ca să mă simt bine, aveam nevoie și de ceva din registrul diametral opus.

 

Instinctiv, am început să-mi caut echilibrul stilistic, ceea ce a însemnat, în cazul meu:

 

Pantofi fini, prețioși, de Cenușăreasă, purtați cu blazere drepte, în stil masculin;

 

Rochițe feminine de zi, cu o jachetă de costum bărbătesc pe deasupra sau cu geacă de piele;

 

Un blazer supradimensionat sau o jachetă cu croi masculin pe care pun o broșă sub forma unei flori supradimensionate din mătase sau ceva ultra-feminin;

 

Rochii de seară elegante la care asortez un parfum cu note de tabac sau piele, esențe pentru care am avut mereu o pasiune.

 

Favoritele mele au fost mereu parfumurile pe bază de ambră, tabac sau piele, despre care mi se spunea adesea în parfumerii că sunt „gândite pentru domni”. Și ce dacă?

 

O cămașă bărbătească din poplin, purtată cu buclele-n vânt și o pălărie canotier sau asortată cu ceva eminamente feminin, de exemplu o fustă cu paiete.

 

În acest registru, rămâne emblematică Sharon Stone, care a mers la o ediție a premiilor Oscar cu cămașa soțului ei băgată într-o fustă lungă din tafta de culoarea lavandei.

 

Un smoking feminin: o ținută inspirată de croitoria masculină și adaptată la silueta feminină.

 

Eu am purtat așa ceva la un eveniment la Londra, iar modelul absolut în domeniu rămâne Julia Roberts, care a îmbrăcat un costum bărbătesc Armani la o ceremonie de decernare a Oscarurilor.

 

Chiar de curând am urmărit un material despre ținutele emblematice ale Juliei, pe canalul de Instagram al revistei Vogue America, în care însăși actrița povestea cum acel costum Armani, personalizat pe măsurile ei de croitorii din magazin, rămâne ținuta ei cea mai recognoscibilă și cea mai discutată dintre toate cele pe care le-a purtat vreodată la evenimente publice.

Dacă ar trebui să-mi fac o listă – deloc exhaustivă, dar entuziastă – a micilor bucurii zilnice, razele de soare care intră singure pe geam sunt favoritele.

 

Apoi, ar fi așa:

 

Librăriile cu locuri de citit, unde poți sta să frunzărești cărți în miros de hârtie și cerneală.

 

Biscuiți înmuiați în cafea fierbinte.

 

Serile petrecute la teatru și momentul în care găsești bilet la ceva ce ți-ai dorit.

 

Mirosul de zambile într-o dimineață din luna martie.

 

Filmele anilor ’90, cu cromatica, atmosfera și firescul lumii de atunci, care pare acum apropiat de căldura nostalgică a desenelor animate.

 

Seara de Moș Nicolae.

 

Ciocolata cu cafea de la Merci.

 

Salamul de biscuiți făcut în casă.

 

Să comand online cărți și să mă bucur de două ori: când le comand și când le primesc.

 

Atmosfera dintr-un muzeu, într-o zi ploioasă.

 

Tot ce e cu imprimeu sau model de Lună, stele și Soare.

 

Mersul cu metroul și tot ce ține de istoria metrourilor din lumea asta.

 

Cărțile de memorii ale unor personaje dragi mie.

 

Atmosfera de gară și de aeroport, unde în aer plutesc nenumărate visuri, posibilități și emoții.

 

Trivia despre locurile în care s-au turnat filme și seriale: să găsesc și să țin minte detalii care altora li se par neglijabile e sportul meu preferat

 

Melodiile lui Katie Melua.

 

Să trimit și să primesc vederi prin poșta clasică.

 

Atmosfera de Afternoon Tea din marile hoteluri, când te simți ca un personaj de film.

 

Clătitele cu lichior de ouă de la clătătăria olandeză din orășelul meu studențesc, neschimbate din 2007.

 

Mirosul de COCO Mademoiselle, parfumul meu de la 17 ani și până acum și faptul că tresar în continuare de plăcere de câte ori deschid o sticlă nouă.

 

Mirosul de pește proaspăt pe care mulți îl urăsc, dar care mie îmi aduce aminte de bucătăria bunicii, de la Botoșani.

 

Imaginea satului Poiana Ilvei, văzută din Huci, dealul înverzit al copilăriei mele.

 

Vacanța de vară și cărțile citite „pe grădină”, în livada de meri a mătușii Mia.

 

Îndrăznesc să cred că fiecare dintre noi ar trebui să aibă o listă de astfel de fericiri sau de My Favourite Things, cum cânta Julie Andrews în filmul Sunetul Muzicii, ca o busolă de firesc și bucurie care să ne țină sănătoși la minte și la suflet.

Cum e viața ta de cumpărător?

 

Înainte să-ți vină să mă contrazici, toți suntem cumpărători, e o parte din existența noastră zilnică, un rol social pe care-l jucăm.

 

Și, la fel ca în toate celelalte roluri, trebuie să înțelegi care îți sunt butoanele, manetele, luminițele care merg ON și OFF.

 

Tuturor ne place să cumpărăm lucruri, chiar și celor mai minimaliști dintre noi, chiar și celor mai fervenți adepți ai sustenabilității, fiindcă e un mecanism care ne aduce satisfacție imediată.

 

Sau, cum citisem într-o carte în copilărie: „Dacă toți am putea avea haine noi în fiecare zi, nu ar mai exista nefericire în lume”.

Ei bine… chiar dacă sună drăgălaș și luminos, cu ritmul în care evoluează industria de modă „fast”, acum chiar putem să avem haine noi zilnic, dar asta nu ne-a făcut câtuși de puțin mai fericiți. Din contră.

 

Dacă fericirea e direct legată de shopping sau nu pot spune doar psihologii, dar am constatat singură că fericirea e direct legată de un lucru: SENTIMENTUL CĂ AI DESTUL.

 

Orice ar însemna asta pentru tine.

 

Mi-am dat seama acum aproximativ opt ani că viziunea mea asupra „destul”-ului este mai redusă decât a majorității: pentru mine, fericirea înseamnă să am relativ puține lucruri, dar pe care să le iubesc și să fie alese fiecare pe sprânceană.

 

Un echivalent de viață curatoriată, cum am scris aici: CUM SĂ FII CURATORUL UNEI VIEȚI FRUMOASE.

 

DESTUL-ul meu este diferit de al tău și așa și trebuie să fie, deci nu e vorba de minimalism în acest articol, ci de normalitate.

 

Chiar dacă eu sunt mai degrabă o minimalistă, în viziunea mea cel mai bun punct în care te poți afla este cel de mijloc: comportament de consum NORMAL.

 

Nici călugăr budist, dar nici hoarder.

 

Ce înseamnă regăsirea normalității în privința cumpărăturilor?

 

Un citat din autoarea franceză Dominique Loreau m-a urmărit de când l-am citit, cu ani în urmă, și încerc să mi-l reamintesc periodic: „De câte ori cumperi ceva, cumperi, de fapt, o parte din tine”.

 

Ce înseamnă asta? Că acea achiziție spune ceva despre tine, despre viața ta, gusturile tale și persoana care ești.

 

Pe acest principiu psihologic se bazează și strategiile marilor branduri de modă, care încearcă să creeze o clientelă în jurul unor atribute dezirabile.

 

Cumperi brandul cutare ca să fii cool, îl cumperi pe celălalt ca să pari stilat, îl cumperi pe altul ca să pară că aparții unei anumite comunități, că ai un anumit statut.

 

În loc să lași brandurile să-ți apese pe butoane, ar trebui să lămurești mai întâi tu cu tine niște lucruri.

 

1.Ce cauți în achizițiile tale?

 

Mulți ani, eu am căutat o identitate diferită decât cea pe care o aveam. Un stil nou însemna o viață nouă și posibilități noi.

 

Asta însemna că uneori cumpăram pentru persoana care voiam să fiu, nu pentru cine ce eram efectiv.

 

Acest obiect, pe care-l cumperi, face parte din viața pe care o ai acum sau din cea pe care ți-o dorești?

 

E foarte important să-ți fie clar pentru ce e o anumită achiziție, fiindcă te ajută să te înțelegi mai bine.

 

De exemplu: în vacanțe eu am mereu tendința să mă uit la lucruri pentru „noul capitol” care începe la întoarcerea acasă.

 

Asta însemnând un nou proiect, un nou anotimp, o nouă etapă a vieții, o dorință arzătoare pe care o am.

 

Chiar dacă nu le cumpăr, inevitabil mă voi orienta spre lucruri pentru acea proiecție.

 

2. Acel obiect spune ceva despre tine?

 

Îmi plac foarte mult bijuteriile, dar puține îmi inspiră sentimentul că acolo, în montura de pietre și metale, sunt eu. La fel și hainele.

 

Din 100 de piese vestimentare dintr-o încăpere, probabil maximum 30% îmi vor părea frumoase și doar 5% vor fi piese în care să mă imaginez îmbrăcată.

 

Fiindcă nu fac parte din felul în care mă văd, în care vreau să mă văd, în care mă simt eu frumoasă, confortabilă.

3. Acest obiect este cea mai bună calitate pe care ți-o permiți?

 

Trăim în epoca haul-urilor de haine ieftine și irezistibile.

 

Zilnic, îmi apar în feed-ul de social media persoane înconjurate de munți de colete comandate pentru că au fost „la superofertă”.

 

Chiar dacă e tentant să pui o comandă (am observat tot mai des expresia asta) fiindcă ai prins 5 produse la 200 de lei, de multe ori e doar o explozie de adrenalină care nu se bazează pe nimic real.

 

Altfel spus, e o comandă care nu va contribui cu nimic la garderoba sau la stilul tău pe termen lung, unde lung înseamnă mai departe de luna viitoare.

 

De câte ori mă trezesc tentată de un obiect vestimentar „de trend”, la un preț modic, încerc să fac un pas în spate și să mă gândesc: bun, costă 150 de lei și este 80% poliester și 20% alte fibre. Îmi permit ceva mai bun de-atât?

 

Cel mai adesea nu ne încântăm la chilipiruri de acest gen fiindcă nu ne permitem ceva mai bun, ci pentru că ne iau ochii reclamele și sclipiciul.

 

Dacă am face acel pas în spate, am realiza că trei produse la superofertă, dar de o calitate proastă, fac cât un singur produs din lână, bumbac sau orice altă fibră naturală.

 

Dacă știi că îți permiți un pulover de lână, nu te mai încânta la trei pulovere de plastic la preț de unu. Valabil la orice altceva din viață.

4. Acest obiect e pentru tine sau pentru alții?

 

De mici copii învățăm prin mimetism și continuăm să explorăm viața în oglindă cu cei din jur, chiar și când nu ne dăm seama.

 

Nu e vorba doar despre trendurile majore, pe care le vedem în imaginile de podium sau pe paginile celebrităților, ci și de oamenii care ne înconjoară.

 

Dacă în jurul tău toată lumea poartă poșete Michael Kors (doar un exemplu), la un moment dat vei înceta să te mai întrebi dacă îți plac sau nu.

 

Văzându-le zilnic, vor începe să ți se pară frumoase, dezirabile, să le admiri funcționalitatea și culorile și să-ți încolțească în minte gândul că ar trebui să ai și tu una.

 

Înlocuiește poșeta MK cu orice și ai obținut mecanismul dorinței.

 

E greu să faci distincția între ceea ce îți place cu adevărat și ceea ce îți place fiindcă proiectezi asupra obiectului aura unei persoane la care l-ai văzut, familiaritatea, apartenența la un grup sau imaginile perfecte din social media.

 

Totuși, poți începe chiar acum, prin a-ți adresa multe întrebări:

*De ce îmi place?

*Mi se pare un design frumos?

*Dacă aș vedea într-un magazin acest obiect, fără să am nicio referință anterioară, m-aș duce glonț către el?

*Se potrivește stilului meu?

*Dacă l-aș avea acasă, în dulap, aș fi nerăbdătoare să-l port chiar de mâine?

*Se potrivește cu stilul meu?

*Dacă nu ți-e clar care e stilul tău sau ești în căutări, întrebarea de mai sus poate deveni Se potrivește cu celelalte obiecte din dulap?

 

De undeva trebuie să începem, iar pentru mine a fost eliberator momentul în care am realizat care sunt cu adevărat hainele care-mi reflectă personalitatea și care sunt doar aspirații și inspirații tangențiale.

 

Se mai întâmplă să cad și eu în plasa imaginii perfecte, dar o fac conștient, ca un fel de joacă asumată: „Îmi plac acești pantaloni fiindcă i-am văzut la X și mi-a rămas în minte acea imagine. Știu că de asta mă atrag, dar totuși cred că îmi va face plăcere să-i port și eu”.

 

Cumpărăturile nu sunt niciodată o matematică perfectă, dar pot fi o activitate agreabilă și rațională, nu doar o descărcare necontrolată de emoții acumulate în perioada respectivă.

 

Garderobele care trec proba timpului pornesc de la emoția plăcută a descoperirii de sine, nu de la presiunea și stresul de a ne potrivi sau a ne valida în raport cu alții.

 

Și, dacă emoția dominantă pe care o simți când mergi prin magazine este una de tipul „Oh Doamne, ce să cumpăr ca să fiu AȘA și AȘA?”, cel mai bun lucru ar fi taman invers: să nu cumperi nimic o vreme și să-ți dai voie să te cunoști mai bine.

 

Orice ar însemna asta: citit despre stil, făcut moodboard-uri pe Pinterest, mers la cursuri de stil personal, adresat întrebări în fața dulapului, literalmente orice funcționează pentru tine.

 

Ascultă-ți instinctul și redescoperă-ți gusturile reale, îngropate sub straturile de convenții, reclame și sclipici.

 

Și, dacă ai vreodată un dubiu, nu uita: să nu cumperi deloc e mai bine decât să cumperi cu îndoieli, iar rochia pe care o lași pe raft fiindcă nu ești sigură că-ți place nu este rochia vieții tale.

E doar marketing.

Pe mine, internetul m-a salvat într-un fel.

 

Eram adolescentă când a apărut revoluția Yahoo, Hotmail, mIRC și restul, ceea ce mi-a oferit, ca tânără introvertită, timidă și cu o sensibilitate considerată excesivă, un avantaj net față de generațiile de timizi de dinaintea mea: ocazia de a explora lumea în felul meu. În termenii mei.

 

Caracterul indirect al netului ne-a dat nouă, timizilor, mai mult curaj, ne-a ajutat să ne conectăm cu oameni asemănători nouă și ne-a ajutat să înțelegem că aparentele noastre ciudățenii nu sunt decât o altă formă de a fi.

 

Doar pentru că anturajul tău imediat e format din extrovertiți și persoane care percep lumea mult mai detașat și senin decât tine nu înseamnă că tu ești DEFECT și ei sunt CORECȚI. Sunteți doar diferiți.

 

În ultimii ani m-am tot gândit la treaba asta, pe măsură ce au început să-mi apară în feed oameni, inclusiv specialiști, care vorbesc despre lucruri pe care eu le arhivasem definitiv la categoria Ciudățeniile mele.

 

Faptul că dau mult din energia mea vitală activităților și întâlnirilor zilnice, iar la finalul zilei am nevoie de timp să mă reîncarc în liniște.

 

Spre deosebire de toți oamenii care se relaxează prin petreceri sau evenimente zgomotoase, eu am nevoie să mă reîncarc de una singură.

 

Faptul că uneori îmi ia o săptămână sau mai mult să răspund unor mesaje de la prieteni, pentru că pur și simplu sunt copleșită de toate lucrurile care vin spre mine și nu pot să gestionez acele interacțiuni, în acel moment.

 

Așa că le amân până la un moment la care să pot răspunde cu seninătate, nu cu anxietate, fără ca asta să însemne ceva despre relația mea cu persoana respectivă.

 

Faptul că nu mă simt confortabil în locuri unde duduie muzica în difuzoare și că sunetul în exces mă obosește mai rău decât o sesiune de alergare pe bandă.

 

Faptul că nu îmi place să vorbesc la telefon și telefonul meu e mereu pe silent, preferând oricând un whatsapp sau un email.

 

Faptul că uneori sunt atât de copleșită de tot încât nu știu ce să fac mai întâi și mă trezesc stând o oră pe canapea și doar butonând telefonul, amânând momentul în care să mă apuc.

 

Faptul că pot să am o săptămână în care să nu fac nimic, din lipsă de energie, iar într-o jumătate de zi să fac, cu entuziasm, toate task-urile pentru următoarele 3 săptămâni.

 

Toate acestea erau ciudățeniile și disfuncționalitățile mele, dar datorită internetului am aflat că nu sunt nicidecum unică.

 

Am aflat despre neurodivergență ca mod diferit de dispunere a circuitelor creierului, am aflat despre functional freeze, despre procrastinare ca mod de a gestiona stresul, despre suprastimulare, dopamine addiction și alte moduri de a defini ceea ce eu am trăit toată viața, fără să știu cum se cheamă.

 

Acum 10 ani nimeni nu vorbea despre asta, acum 20 de ani nici atât, dar în ultima vreme îmi apar tot mai des în feed adevăruri îmbrăcate în glumă care mă opresc în loc, exact despre lucrurile de mai sus.

 

Și, uneori, îmi apar sub formă de postări sau share-uri ale unor persoane pe care nu le-aș fi văzut niciodată făcând parte din tagma ”defecților” (cum mă vedeam eu).

Atunci mă opresc și mă gândesc: „Serios? Tu? Și tu simți așa?”

Vedeți voi, oamenii care se integrează în categoriile de mai sus se pricep să ascundă, pe cât posibil, aceste disfuncționalități.

 

Tocmai pentru că le văd ca pe niște trăsături rușinoase sau inferioare, și-au petrecut o bună perioadă din viață luptând cu ele, astfel încât să nu fie vizibile social.

 

Și, de cele mai multe ori reușesc, cu prețul unui imens efort personal.

 

Mai sunt însă perioadele în care nimic nu pare să meargă bine, în care viața aruncă lucruri în direcția noastră mai rapid decât aparatul de mingi de pe terenul de tenis și când simțim că toată lumea vrea o bucățică din noi.

 

Și, suprastimulați de toate astea, ne retragem în cochilie și punem PAUZĂ. Doar că viața nu are pauză, iar momentul nostru de reîncărcare nu întrerupe curgerea firească a zilelor, așteptările prietenilor sau evenimentele la care am dat attend dar nu mai avem energie să participăm.

Prima persoană căreia i-am explicat cele de mai sus, înainte să le scriu aici, a fost prietena mea Anca.

 

Anca mi-a scris în septembrie 2023 un mesaj la care eu i-am răspuns în decembrie 2023, după ce trecusem prin toate procesele de conștiință posibile și eram convinsă că nu o să mă ierte niciodată pentru că am fost o prietenă atât de… incapabilă.

 

Doar că, în locul unor scuze elegante și a unei sesiuni de pus cenușă-n cap, am ales să spun, pentru prima dată, tot adevărul.

 

I-am spus că am primit mesajul, că am vrut de nenumărate ori să răspund și să facem planuri să ieșim, să ne vedem și tot ce îmi propusese ea, doar că am fost prea copleșită.

 

Și că, atunci când mă simt copleșită, eu dau LOG OFF, ca un calculator cu prea multe ferestre deschise.

 

I-am spus că am încercat să navighez prin tot ce aveam de făcut, să gestionez totul ca un jongleur care are 100 de mingi în aer, dar că la un moment dat le-am dat pe toate de pământ și asta a fost.

 

Anca a înțeles, iar mărturisirea mea a dus prietenia noastră la un nivel mai profund.

 

Pentru că în locul scuzelor i-am oferit, pur și simplu, o parte din mine. Reală, imperfectă, așa cum este…

 

Pe de altă parte, am și pierdut cândva o prietenă care nu a înțeles de ce, aflându-mă într-o perioadă dificilă, nu simțeam nevoia să mă „relaxez” ieșind în oraș și făcând conversație spumoasă cu 20 de persoane.

 

Și, oricât i-am explicat că nu mă simt în stare, extrovertita din ea nu a putut concepe că există oameni pentru care, în momentele grele, singurătatea ar putea fi mai atractivă decât ieșitul cu prietenii. A luat-o drept un afront și prietenia noastră s-a încheiat acolo.

 

Așa e-n viață: uneori pierzi prietenii, alteori câștigi unele mai adânci.

 

Când afli că ai un mod de funcționare atipic față de restul lumii, e tentant să ridici mâinile-n sus, să zici „Asta sunt…” și să te abandonezi obiceiurilor împotriva cărora ai luptat o viață.

 

Nu cred în abandon, dar nici în lupta împotriva propriei firi.

 

Cred în puterea pe care o are informația și în eliberarea extraordinară pe care ți-o dă simplul fapt de a ȘTI.

 

Când înțelegi ce butoane ai și cum funcționează ele, poți găsi moduri de a-ți face viața mai ușoară.

 

Pentru mine, asta a însemnat:

*Să nu îmi supraîncarc agenda cu întâlniri și evenimente, ci să le aleg pe cele unde simt că mă potrivesc cel mai bine.

*Să-mi separ zilele de scris la birou de cele de întâlniri.

 

Dacă mă văd cu oamenii, dau mult din energia mea și nu pot să mă așez imediat la masa de scris. Prin urmare, cel mai bine e să disociez zilele cu „oameni” de zilele de „solitudine”.

 

*Să îmi ofer zilnic măcar o oră de citit, de stat, de plimbare, de băut o cafea cu gândurile mele.

Să nu îmi pun prânzuri sau cine „profesionale”.

 

Pot să-mi pun cafele, ieșiri la prăjitură, dar mesele principale din zi nu trebuie să fie legate de vreun To Do List.

 

Mesele sunt acele momente din zi în care mă relaxez, îmi vin idei, savurez gusturi, iar dacă le ancorez în ceva profesional, mâncarea intră pe pilot automat, fără nicio satisfacție.

 

Știu că sunt foarte la modă aceste combinații de business și plăcere, dar eu nu funcționez așa și am învățat să-mi respect acest fel de a fi.

 

*În momentele în care sunt copleșită și încep să primesc mesaje de la prieteni, să nu mai amân până la momentul ideal în care mă eliberez.

 

Și pur și simplu să le scriu ceva de genul: „Am primit mesajul, dar în acest moment încerc să termin multe proiecte și sunt epuizată. Mă gândesc la tine, vreau să ieșim, dar acum sunt copleșită de tot, îți scriu eu”.

 

Dacă cineva se supără… poate nu era chiar relația profundă pe care o credeai.

 

*Să nu mă simt vinovată când am o zi neproductivă și să înțeleg că liniaritatea nu îmi este trăsătură de caracter.

 

Chiar dacă azi nu am făcut nimic din ce mi-am propus, mâine aș putea avea suficient elan cât să termin jumătate de revistă.

 

Nu a rămas niciodată ceva nefăcut sau întârziat, deci pot avea încredere în mine că lucrurile se vor face, dar… în ritmul propriu.

 

*Să folosesc timerul de la telefon.

 

E un artificiu interesant: când îmi setez timerul pe calupuri de 59 de minute și îmi propun să fac exclusiv activități profesionale în acel interval (articole, emailuri, postări, fără pauze sau uitat pe telefon, un fel de Deep work), simt mai mult elan, ca și cum aș fi într-o competiție cu mine însămi.

 

Inspirația vine mai repede, ideile se ordonează mai bine, e ca o adrenalină a creației.

 

După acele 59 de minute fac o pauză, beau o cafea, mă relaxez, apoi un alt calup.

 

E un mod de a ordona ziua într-un fel compatibil cu stilul meu de lucru, dar fiecare trebuie să-și găsească modul lui de funcționare.

 

*Să îmi creez propriile ritualuri.

 

Trezitul cât mai devreme îmi influențează direct productivitatea în bine, în timp ce statul până noaptea târziu îmi sabotează următoarea zi.

 

Am învățat să-mi asum aceste realități și să nu mai am proiecții irealizabile de genul: „M-am culcat la 3:00 am, dar mâine mă trezesc la 7:00 am și o să termin 599 de lucruri”.

 

Nu, asta nu se va întâmpla, deci dacă tot am stat până la 3.00 am să lucrez, îmi asum că următoarea zi va fi „la relanti” și asta e.

*Să am o zi pe săptămână strict de reîncărcare și inspirație.

 

Am scris despre asta aici: Ziua în care mi-am dat întâlnire cu mine însămi.

 

Mulți nu înțeleg ideea, inclusiv oameni apropiați se miră că „am nevoie de așa ceva”, dar da, am și nu-mi cer scuze pentru asta.

 

Sunt freelancer și am norocul să-mi pot lua această zi, dar am avut nevoie de peste 10 ani ca să-mi dau voie, iar asta spune multe despre presiunea socială din jur.

 

De fapt, dacă e un sfat pe care l-aș da celor care se regăsesc în cele de mai sus, acela este să aibă încredere în intuiția proprie mai mult decât în părerile altora.

 

Presiunea socială e mare și mereu va fi cineva mai înfipt, mai extrovertit, cu gura mai mare, care se va trezi spunând: „Eh, dar nu e normal să…” ori ”Dar ce nevoie ai de…?”,  „Eu niciodată n-am simțit nevoia de…”

 

Ei bine, eu am simțit nevoia să…

Am nevoie de…

Pentru mine e normal să…

 

 

Cu un zâmbet, fără supărare, fără explicații excesive și fără să ceri voie să exiști.

Pentru că pur și simplu EȘTI.

În fața artei contemporane, aud mereu celebra glumă ”Eh, și eu aș fi putut face chestia asta”.

 

În postura de consumator – nu de expert – în artă, relația mea cu arta contemporană a început ca o iubire cu năbădăi și s-a dovedit a fi dragoste adevărată.

 

 

Am scris despre ea în acest articol: Cum am ajuns să înțeleg și să iubesc arta contemporană,  oferind și acolo câteva exemple de opere care m-au mișcat de-a lungul vremii.

 

Pentru că o bună parte dintre călătoriile mele prin lume includ și vizite în muzee și galerii, mi-am propus să revin, periodic, cu revelații recente pe această zonă.

 

Nu se știe niciodată cine poate fi inspirat și ce parte rătăcită din noi înșine putem regăsi în instalația unui artist contemporan.

 

Iată episodul trecut: 7 opere de artă contemporană care m-au emoționat

 

Și iată, în cele ce urmează, revelațiile mele din ultimul an:

 

 

RONG BAO – FRAGILE

Saatchi Gallery, Londra

 

Artista de origine chineză Rong Bao a recreat mitul lui Sisif în variantă contemporană, sub forma instalației „Fragile”.

 

Zgomotul de spart și încercarea deșartă de a urca banda sunt hipnotice… te enervează și te fascinează simultan.

 

Un exercițiu artistic despre inutilitate și frustrare contemporană, dar și despre consumerismul galopant al vremurilor noastre.

 

Puteți vedea mai jos varianta video a instalației:

View this post on Instagram

 

A post shared by Diana-Florina Cosmin (@finesocietycurator)

 

ADINA OCHEA – Postere pe mușama

Romanian Design Week 2024

 

Mesajele provocatoare ale Adinei sunt inscripționate pe mușama, ca aluzie la teritoriul casnic, considerat în continuare apanajul femeii.
Material pentru gândire și auto-evaluare personală.

 

SERGIU CHIHAIA – Rătăciți într-o pădure de posibilități

Baia Turcească, Iași, Romanian Creative Week

 

Ne plimbăm zilnic printr-o pădure de posibilități, unde probabilitățile se schimbă din clipă-n clipă, precum aceste crengi fragile care se ramifică sau se prăbușesc.

Pe măsură ce ne pierdem speranța că visurile noastre s-ar putea îndeplini, fiecare zi devine o „posibilitate in minus”.

 

Toate perspectivele de viitor se fragilizează…

 

Lucrarea este și o meditație asupra modului în care fiecare creangă, fiecare posibilitate, fiecare individ este conectat de întreg și cu consecințe asupra acestuia.

 

IULIA GROVES – Patterns of Behavior

Baia Turcească, Iași, Romanian Creative Week

 

Am simțit că acest exponat mă definește ca persoană… și ca suflet introvertit.

Știți ce este „timiditatea coroanei”?

 

Este fenomenul natural prin care ramurile arborilor nu se suprapun, generând goluri prin care soarele să ajungă și la părțile inferioare.

 

Practic, este o formã de „empatie” a arborilor față de spațiul ocupat, astfel încât tot ecosistemul să se dezvolte în armonie.

Timiditatea coroanei este o formă de „empatie” a arborilor față de spațiul ocupat, astfel încât tot ecosistemul să se dezvolte în armonie.

 

Material pentru gândire și auto-evaluare.

 

REKA CSAPO DUP – Vergine di Luce

Bienala de artă și știință NeoArt Connect

 

O instalație despre rolul femeii și feminitate, pornind de la imaginea Fecioarei.

 

MIRELA CERBU – Flori cu dinți

Bienala de artă și știință NeoArt Connect

 

O meditație despre reacția adversă a naturii în raport cu acțiunile speciei umane, de perturbare și dezechilibrare a mediului înconjurător.

 

ALEXANDRU CÎNEAN – Beautifully Damaged

Podul Palatului Brukenthal, Sibiu

 

Podul Palatului Brukenthal din Sibiu găzduiește, până pe 21 iulie 2024, expoziția Beautifully Damaged, de Alexandru Cînean, în care Mitul întâlnește Tehnologia.

 

Operele lui Cînean conectează mitologia greacă și simbolurile ei cu lumea de azi și cu progresul tehnologic care prefigurează un vitor tot mai robotizat.

Mai jos aveți un tur de 20 de secunde al expoziției:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Diana-Florina Cosmin (@finesocietycurator)

 

 

BRUNO MARIA BRADT – Cântecul Vârstelor

Palatul Braunstein, Iași, Romanian Creative Week

 

“Cântecul Vârstelor” este o incursiune în lumea interioară a lui Bruno Maria Bradt, un artist timișorean care a emigrat în Germania în vremea comunismului.

 

Expoziția spune povestea iubirii care arde în noi până foarte târziu și de care nu trebuie să ne rușinăm niciodată, iar cea mai mare bucurie este să-l asculți pe Bruno Bradt însuși vorbind despre asta.

 

Artistul a fost prezent zilnic în expoziție (alături de câinele lui credincios, Xavier) și a vorbit atât de frumos despre România, despre profesorii lui de aici și despre modul în care școala românească i-a modelat destinul încât întâlnirea cu el a fost un privilegiu în sine.

 

Unele dintre picturi au scrise pe pânze versuri românești, de exemplu o porțiune din Luceafărul lui Eminescu, fiindcă “am vrut mereu să se știe de unde vin”, mi-a povestit Bruno Bradt.