Poate va suna ciudat din partea unui om care este freelancer de aproape un deceniu, dar o s-o spun oricum: nu mi-am luat aproape niciodată zi liberă în timpul săptămânii.

 

Teoretic da, puteam să-mi iau oricând liber.

 

Practic, sunt un om cu o conștiință a muncii atât de acută (ceea ce nu e chiar o laudă) încât atunci când stau degeaba simt nevoia instantaneu să nu mai stau.

 

Adică cum… să stau și atât? Să nu fac ceva, cât de mic?

 

Faptul că un om își face un program de unul singur sau că este propriul lui șef nu înseamnă nicidecum că acea persoană este liberă.

Libertatea ține și de propria voință, iar dacă nu-ți dai voie să fii liber, nu există instanță din lume care să te poată elibera. Dacă tu nu te dai din calea ta, nu te poate mișca nici un uragan.

 

În 2021 am citit în cartea lui Gabor Maté – Minți împrăștiate, un citat pe care l-am păstrat vreo doi ani într-un folder.

 

Spunea așa: „În timpul unei ședințe de psihoterapie de grup, cu câțiva ani în urmă, l-am auzit pe unul dintre lideri spunând că o persoană cu adevărat importantă este aceea care se consideră destul de valoroasă încât să-și acorde zilnic cel puțin o oră pe care s-o poată numi a sa. A trebuit să râd. Am realizat că muncisem atât de mult și mă făcusem atât de «important» încât nu puteam să cerșesc, să împrumut sau să fur un minut pentru mine însumi”.

 

Mi-a rămas mult în minte acest gând: să te consideri îndeajuns de valoros încât să-ți permiți o oră pe zi care să fie DOAR A TA.

 

De câte ori nu tresărisem febril din momente de relaxare cu câte un gând? Am uitat să fac cutare lucru!, Nu am trimis acel email!, La ce oră am decis că public cutare articol?

 

Ca idee, nu am uitat și nu am ratat niciodată un deadline, dar m-am comportat mereu ca și cum exista acest pericol iminent de a rata ceva. Niciodată însă față de mine însămi.

Ei bine, săptămâna trecută, pentru prima dată, mi-am luat o zi liberă.

 

Aș vrea să spun că am făcut-o spontan, dar nu. Am planificat-o de luni pentru miercuri, ceea ce a fost perfect pentru mine.

 

Acesta e stilul meu și e perfect în regulă.

 

Mi-am întocmit și o listă scurtă de lucruri pe care voiam să le fac:

să mă duc să citesc la Humanitas Cișmigiu, pe fotoliul meu favorit din geam

 

să iau prânzul la Sharkia, restaurantul libanez de pe Luterană care-mi plăcea mult acum vreo zece ani, când lucram în zonă

 

să mă plimb și să privesc toate vitrinele de pe Calea Victoriei

 

să merg la Slujbă la Sf.Iosif la ora 17:00. Nu sunt catolică, dar acel loc îmi place enorm și mă simt foarte bine de câte ori intru. Mereu am spus că mă voi duce la o slujbă, dar niciodată nu am apucat.

 

Nu am făcut tot ce era pe listă, adică nu am mai mers pe la magazine, fiindcă am lenevit mai mult la Humanitas, și nici prânzul nu am mai ajuns să-l iau. Am lăsat pe data următoare.

 

Regrete? Zero. A fost o zi minunată, perfectă.

 

Dincolo de ceea ce am făcut, important a fost tot ce nu am făcut.

 

Nu mi-am dat voie să mă stresez cu emailuri sau deadline-uri.

 

Nu mi-am dat voie să scriu nimic.

 

Mi-am notat ideile care mi-au venit, mi-am pus reminders în agendă, dar 99% din timp am fost cu mintea acolo unde mă aflam și cu trupul: în librărie, în biserică, la cafenea.

 

Doar acolo.

 

Pentru următoarea escapadă, săptămâna asta, îmi doresc să văd Killers of the Flower Moon al lui Scorsese, să mai petrec câteva ore la Humanitas, să probez ceva la magazinul Christine on the Clouds pe strada General Berthelot și să mă plimb.

 

Și… orice altceva voi avea chef să fac la acel moment.

 

Bineînțeles, o astfel de zi presupune – pentru mine, cel puțin – și o organizare foarte bună în restul zilelor.

 

Nu e ca și cum pot spune Am toate lucrurile astea de făcut, dar eu plec la plimbare.

 

Cel puțin eu una nu aș putea. Trebuie să fie mereu un echilibru.

 

Printre toate TO DO-urile și listele cu lucruri de făcut, am înțeles însă – mai târziu, dar totuși la momentul oportun – că trebuie să mă strecor și pe mine.

 

Și nu la coada listei, ci la partea cu semnul exclamării și cu PRIORITATE scris cu roșu.

 

Acea zi – doar pentru mine, doar a mea, a nimănui altcuiva – m-a dus cu gândul la un citat (intraductibil din păcate, pentru că e un joc de cuvinte în engleză) pe care l-am auzit de sute de ori, dar pe care nu l-am simțit niciodată mai adevărat ca atunci.

 

”Today is a gift. That’s why it’s called THE PRESENT”.

 

Fiecare zi chiar este un cadou pe care merităm să ni-l facem mai des, deliberat și din toată inima.