Despre tot ce-i fin și fain

Doamna care aduce Dreptul: o avocată îi învață pe copii cum să folosească legile pentru a schimba lumea

By 23 februarie, 2019Virtues
read time 20 min
 
23 februarie, 2019

Doamna care aduce Dreptul: o avocată îi învață pe copii cum să folosească legile pentru a schimba lumea

Cât de diferite ar fi fost viețile noastre dacă încă din școală am fi învățat care ne sunt drepturile, cum să le cerem și cum să revoluționăm lumea? O avocată „traduce” Constituția și legile pe înțelesul copiilor din școli, dar în realitate face mult mai mult decât atât: predă cu entuziasm ștafeta unei schimbări reale.

by

Una dintre certitudinile triste ale generației noastre e faptul că nu putem face nimic. Suntem prea mici, iar regulile sunt făcute de cei mari și așezate pe un raft la care noi nu ajungem. Am crescut cu această convingere și a prins rădăcini în noi.

 

Dacă cineva ne încalcă un drept, primul impuls este ne vărsăm oful pe Facebook și să privim curgând like-urile revoltate ale prietenilor. Toți am făcut asta cândva. Iar dacă totuși îndrăznim să trecem la acțiune, tot prietenii ne „liniștesc”: „Chiar crezi că are vreun sens? Oricum n-o să se întâmple nimic”.

 

Nu avem exercițiul cererii propriilor drepturi pentru că nici nu le cunoaștem prea bine: cum să ceri ceva ce nu știi exact că ai? Iar dacă pentru adulți curba de învățare e abruptă și incomodă, copiii care vin din urmă nu pot și nu trebuie să perpetueze acest „Oricum nu se schimbă nimic”. Altfel suntem pierduți.

 

Asta crede cu tărie Alina Dumitrașcu, de profesie avocat, Head of Legal & Corporate Affairs la o mare corporație, mama unui băiețel de școală primară și autoarea unei cărți care, de doi ani încoace, produce încet și sigur o schimbare de paradigmă.

 

”Ce este Constituția? Joacă-te și vei afla” este o carte interactivă care își propune să-i învețe pe școlari despre prevederile Constituției României, familiarizându-i cu drepturile și obligațiile lor. 

 

 

Câți dintre noi, cei fără tangențe cu domeniul juridic, am citit, cap-coadă, Constituția României? Exact.

 

”Ne aflăm într-o rutină în care ne plângem de ce se întâmplă în România și amenințăm că plecăm. Dar nu facem nimic concret pentru a schimba mersul lucrurilor”, crede ea. Printre altele, nu știm de unde să începem și pe ce instrumente contăm.

 

Alina are o energie molipsitoare, evidentă din clipa în care apare pe ușă. Umple o cameră cu entuziasmul ei și cu felul pasional în care vorbește despre lucrurile în care crede: mult, repede, pe nerăsuflate. Ca și cum viața însăși ar depinde de asta. Și, dacă privești puțin în jur, așa și este.

 

Dintre toți oamenii pe care i-am intervievat de-a lungul timpului, niciunul n-a venit la interviu cu atâta poftă de a vorbi despre cum vrea să-și suflece mânecile și să facă lucruri. Multe lucruri. Asta pentru că Alina nu e cu teoria, ci cu practica. Acum, aici, dacă se poate ieri.

 

E genul de persoană pentru care americanii au inventat expresia „not a mean bone in her body”: nu ți-o poți imagina vreodată fiind mohorâtă, negativistă sau rea. Nici n-ar avea timp pentru asta, are prea multe lucruri pozitive pe lista ei imensă de „To Do”.

 

 

 

Alina vrea nici mai mult, nici mai puțin decât să se ia la trântă cu sistemul și să-l schimbe dar – râde ea – „fără să devină vreo Ioana d’Arc”.

 

Nu vrea un martiriu fără rost, ci rezultate clare, cuantificabile. Și, pentru că lucrurile mari implică schimbări de mentalitate, și-a propus să înceapă cu copiii de școală primară.

 

Aceea e vârsta la care se formează reflexele interioare și convingerile despre viață, momentul T0. ”Mereu ne gândim că suntem prea mici ca să ne luptăm cu sistemul, dar dacă educăm copiii să creadă și să acționeze altfel, sistemul se va schimba automat”, crede ea. 

O cărte care schimbă mentalități

 

Așa i-a venit ideea cărții în care explică pe înțelesul copiilor poate cel mai dificil și arid text juridic din România. Dacă până și unui adult îi e greu să înțeleagă Constituția, soluția este s-o învețe de mic. Fiul ei Sasha, pe atunci în clasa I, și verișoarele lui au devenit personajele cărții,  dar și consultanți și editori neoficiali.

 

„Adaptam câte o bucată din Constituție, o reformulam pe ceva ce eu credeam a fi pe înțelesul copiilor și încercam să-i explic lui Sasha, ca să văd dacă e ușor de înțeles”. Copilul nu înțelegea nimic. O dată, de două ori, de zece ori.

 

”Am luat-o de la capăt de nenumărate ori, tot încercând să-mi aduc aminte cuvintele și tonul firesc pe care îl foloseam când eram copil, nu expresiile seci de adult, de avocat”.

 

Aceasta a fost cea mai grea parte: textul, care a durat șase luni până la varianta finală. La ilustrații a găsit-o rapid pe Anda Ansheen, o tânără din Brașov care se potrivea cu stilul pe care Alina și-l dorea pentru cartea ei.

 

I-a scris un email într-o noapte, cu emoții și inima în gât, ceea ce poate părea ciudat la prima vedere, dar „noi, avocații, suntem destul de fomali și de reactivi, iar eu nu mă simțeam confortabil să-i scriu unui om necunoscut, din neant, și să-i povestesc un vis nebunesc al meu”.

 

Ca urmare, râde ea acum, a întocmit un email demn de un interviu de job: și-a enumerat toate realizările profesionale și a pus link-uri către interviurile date în diferite publicații. Totul pentru credibilitate, pentru ca destinatarul sa să vadă că e „om serios”.

 

A doua zi, tânăra din Brașov a sunat-o dintr-un vârf de munte, explicându-i că a căutat special un loc cu semnal ca să-i spună că proiectul i se pare minunat și că vrea să se implice. Așa a început totul.

 

Deși Alina vorbește despre avocați ca fiind închiși în lumea lor și mai puțin flexibili decât restul oamenilor, felul în care a făcut lucrurile să se întâmple îi contrazice flagrant teoria: fără să fi scris vreodată o carte, cu atât mai puțin una de copii, a preluat instinctiv câteva idei deștepte și le-a adaptat inteligent într-un mix. 

 

Citise despre stilul educațional al finlandezilor, cu multă culoare și forme, și și-am dorit ca și cartea ei să fie așa. 

 

Apoi și-a amintit despre legătura mână-creier și faptul că trebuie să introduci copilul în poveste, așa că a creat câte o activitate sau un joc după fiecare drept. Apoi a creat un personaj, un panda roșu pe nume Lex, inspirându-se din stilul manualelor de germană ale fiului ei și din benzile desenate cu Garfield. Și, în cele din urmă, s-a gândit că e nevoie de un mesaj pozitiv. „Să nu fie doar despre drepturi, ci să strecurăm și ceva despre viață și despre faptul că nu trebuie să renunțăm niciodată la ceea ce ne dorim cu adevărat”.


Și americanii au inspirat-o, ei având în școli așa-numitul „School House Rock”, unde Constituția este transformată în cântec pop care se învață de la o vârstă fragedă. ”Mi s-a întâmplat să mă întâlnesc cu americani de vârsta mea și să menționez acest amănunt, iar ei să înceapă să fredoneze melodia cu Constituția”, râde Alina. ”Într-atât de puternică este memoria de la acea vârstă, mai ales dacă înveți într-un mod ludic”.

 

Cartea a apărut la editura Curtea Veche, iar la evenimentul de lansare de la Humanitas Cișmigiu a fost coadă de familii cu copii, venite din simț civic și dorința de a afla despre proiectul ei. Au stat până târziu în noapte și e ușor să mi-o imaginez pe Alina povestind cu patos în fața unei librării pline-ochi. „Le-am spus ce vreau să fac, că trebuie să aducem schimbarea, că acești copii trebuie să aibă valori, să nu fie emigrarea singura soluție, că adevărata soluție e să aibă un trai decent, din muncă cinstită și tot așa”.

 

Acesta e laitmotivul în tot ceea ce face Alina: trai decent, muncă cinstită. Și încredere în tine, un element esențial de care și-a dat seama în momentul în care cartea ei a primit premiul special al Aspen România pentru proiecte sociale. ”M-am dus din politețe, direct de la birou, fără să trec să mă schimb în ceva de seară. Eram convinsă că nu am nicio șansă, fiindcă în joc erau proiecte ale unor fundații mari”, își amintește ea.

 

Când a câștigat, a urcat pe scenă și a ținut un speech în care a spus exact acest lucru: că și-ar dori ca fetele să învețe de mici că merită premii pentru munca lor. Să nu mai vină direct de la birou, ci să se pregătească temeinic, convinse că au o șansă de a câștiga. ”În acea seară am înțeles tot ce citisem vreodată despre sindromul impostorului. Deși am făcut atâtea lucruri în viață, nici nu luam în considerare ideea că aș fi putut câștiga”, punctează ea. ”Te vezi prea mic, prea neînsemnat”.

 

De la asta i-a venit ideea unei mișcări prin care să explice copiilor că sunt egali și că fetele pot face lucruri cel puțin la fel de grozave ca băieții. Educație constituțională, cu focus pe „Rule of Law” și pe egalitatea de gen și de șanse. I-a spus Smartastic Lab, pentru copiii care pot fi smart și fantastici în același timp și a creat o platformă și un „manifest” clar-exprimat al scopurilor asumate.

Copilăria începe cu Dreptul

 

 

Cartea produce o schimbare clară în viețile părinților și copiilor care o citesc, dar Alina și cele două partenere ale ei în Smartastic Lab – Cristina și Raluca – și-au dorit să scaleze impactul acestor informații și să atingă mai multe vieți deodată. Să intre în școli cu o serie de ateliere de alfabetizare constituțională în care să poată vorbi mai multor copii, în timp real. Școli de stat, școli private, centre de plasament, orice fel de loc în care se află școlari și preșcolari.

 

Pentru asta și-au creat o serie de materiale suplimentare, inclusiv un „pașaport” special pe care fiecare copil este încurajat, la finalul atelierului, să își creeze propriul stat, cu nume, drapel și legi precise, al cărui președinte este chiar el.

 

”Eu cred în principiul conform căruia ceea ce se imprimă se exprimă”, crede Alina. „Și m-am gândit să le rămână copiilor în minte, să le exerseze încrederea în sine și să le imprime sentimentul că au putere și control asupra lumii lor”. Ceea ce chiar au, iar când un adult îi provoacă să-și imagineze lumea așa cum le-ar plăcea lor, le deschide o fereastră către ceva măreț.

 

Reacțiile celor mici au fost mai presus de așteptări („E incredibil să te duci să le vorbești unor copii despre Constituție și ei să reacționeze cu atâta entuziasm de parcă ar fi venit Moș Crăciun în persoană”), dar micile dezamăgiri inerente au venit tot de la sistem.

 

Din zecile de ateliere făcute prin școli, Alina și colegele ei au întocmit o radiografie empirică a sistemului de învățământ românesc. Tot ce e mai bun, dar și tot ce e mai rău. Dăruirea cu care unii profesori încearcă să miște lucrurile, dar și lehamitea dintr-o replică precum „Credeți că mai au vreo șansă în viață, doamnă? Ăștia sunt pierduți, nu visează decât telefon și tabletă, ce să mai facem cu ei? Vă agitați degeaba”. 

 

Era vorba de niște copii din clasa zero, care nici nu intraseră bine în viață, dar erau deja considerați „de needucat”. Cauze pierdute.

Egalitatea se învață în clasă

Copiii din clasele primare nu sunt nicidecum „pierduți”, dar ceva sunt: ignorați, subestimați, prea rar provocați să vorbească despre subiecte complexe și cu multe dileme nelămurite.

 

Pentru a vorbi la clase despre egalitatea de șanse între femei și bărbați, Alina și partenerele ei începeau cu o întrebare: „Ce ziceți, e normal ca o femeie și un bărbat să fie plătiți la fel pentru aceeași muncă?”. „În fiecare clasă se găsea măcar un copil sau doi care să spună NU”, își amintește Alina.

 

După această replică, începea „lecția” efectivă, îmbrăcată sub forma unui joc. O fată și un băiat ieșeau la tablă unde trebuiau să deseneze fiecare câte un cerc. Amândoi se luptau să scoată ceva cât mai frumos, iar la final, după ce clasa era de acord că ambele cercuri sunt „perfecte”, Alina dădea verdictul: „Perfect, băiatul primește 3 bomboane și fata doar 2 bomboane”.

 

Instinctiv, copilașii reacționau. Alina își amintește cu emoție de vehemența sinceră cu care încercau să-i explice că nu e corect, că nu e drept așa. „Așa se întâmplă și în viață dacă voi considerați că e în regulă ca femeile să fie plătite mai puțin decât bărbații, pentru aceeași muncă. Nu e normal ca mama să muncească pe același post ca tata și să primească mai puțini bani, nu?”. Toată clasa era de acord, în aplauze, inclusiv cei doi-trei copilași care fuseseră contra la început și care recunoșteau, invariabil, că „nu știu de ce se gândiseră așa”.

 

„Sunt lucruri pe care ei le văd în jur, le aud la televizor sau chiar în familie. Ideea nu e să le spui că NU trebuie să facă sau NU trebuie să gândească într-un anume fel, ci să-i faci să ajungă chiar ei la acea concluzie”, explică Alina. „Atunci sigur nu vor mai uita niciodată”.

Băiețelul care nu vorbea

Poate cea mai emoționantă experiență pe care Alina și colegele ei au trăit-o datorită acestui proiect s-a întâmplat într-un centru de plasament Pinocchio. Fetele de la Smartastic cred în importanța de a ajune inclusiv la copiii la care nu prea ajunge nimeni, fiindcă „și ei sunt viitori cetățeni, vor vota, vor lua decizii și trebuie să își știe drepturile”.

 

Copiii au fost din cale-afară de încântați că oameni din afară au venit să se intereseze de ei și să le povestească lucruri, dar cel mai activ și vorbăreț a fost un băiețel, care ar fi vrut să răspundă la fiecare întrebare. Era mereu cu mâna pe sus, foarte atent și dornic să-și spună părerea.

 

La final, la întrebarea „Cine se visează președinte și, dacă ar ajunge președinte, ce măsuri ar lua?”, același băiețel a explicat cu multă maturitate ce-l deranjează la lumea din jur, inclusiv cu detalii precum trotuarele stricate, pomii uscați și alte amănunte pe care noi, adulții, ne gândim că un copil nu le-ar băga de seamă.

 

 

Înainte să plece, fetele de la Smartastic au vrut să-și ia la revedere de la „domnul președinte”, cum îl porecliseră cu drag, care dispăruse temporar din peisaj. Mărturisirea doamnelor de la Pinocchio, care le-au explicat că băiețelul fugise probabil la bucătărie să mănânce ceva, a zguduit-o pe Alina: „Doamnă, dumneavoastră știți că până astăzi acest copil nu a vorbit niciodată? Noi credeam că e mut”.

 

Alina se emoționează când povestește. Băiețelul vorbăreț care monopolizase discuția nici măcar nu fusese înscris la școală fiindcă toată lumea credea că este mut. Venea dintr-o familie în care mama era dependentă de droguri, schimbase doi asistenți maternali până să ajungă la Pinocchio, iar în colectivitate scotea doar sunete disparate. 

 

Asta până ca trei fete venite dintr-o cu totul altă lume să-l provoace să gândească și să-i dea atenție. ”Nu știu ce declic s-a întâmplat la discuția cu noi, dar acel copil nu doar că vorbea, era de neoprit”, își amintește Alina. „Episodul de la Pinocchio a însemnat enorm pentru mine fiindcă mi-am dat seama cât de important este pentru copii să aibă oameni care să le vorbească pe limba lor și să-i provoace să-și folosească mintea, inclusiv pe subiecte serioase, considerate în general teme de adulți”.

 

Discuția cu Alina îmi amintește de o postare de Twitter văzută demult, dar care mi-a rămas în minte prin ironia amară: „Școala nu m-a învățat cum să-mi plătesc taxele și impozitele, nu mi-a vorbit niciodată de inteligență emoțională, de finanțe personale sau de cum să trăiesc și să mănânc sănătos. Dar Slavă Domnului, bine că știu teorema lui Pitagora”. 

 

La finalul zilei, dacă dăm straturile de glumă la o parte, despre asta e vorba. „Ne lamentăm că România devine de nelocuit și că nu putem face nimic, dar dacă acești copii vor crește crezând în lucruri concrete și imediate, în puterea legii și în puterea proprie de a face lucrurile să se întâmple, vom vedea o schimbare reală”, crede Alina.

Dacă tinerețea ar ști, toată lumea ar putea

Una dintre temele abordate în școli este și rolul instituțiilor statului, exemplificat cu desene, cu discuții și cu jocuri pe roluri. Ce face Parlamentul, ce face Guvernul, ce rol are Avocatul Poporului, Avocatul Copilului? 

 

Nevoia unei astfel de alfabetizări a fost evidentă în perioada demonstrațiilor de la Guvern, când au început să circule pe internet postări în care se explica mecanismul decizional într-o democrație și când unii oameni căutau, pentru prima dată în viață, informații despre cine face legile, cine le interpretează și alte lucruri aparent elementare.

 

„Mergem la Guvern pentru a protesta împotriva unei legi votate în Parlament, când există instituții care ar putea să reacționeze de fapt, doar că noi nu ne știm drepturile”, explică Alina. 

 

Când înveți de mic cum merg lucrurile, prima dată când cineva îți va leza un drept, instinctul nu va fi să te plângi, ci să îți ceri dreptatea. Și dacă toată lumea o face, societatea ar putea fi altfel, inclusiv locurile pe care le considerăm greu de schimbat, precum lumea rurală, guvernată de alte cutume și obișnuințe înrădăcinate.

 

Alina și colegele ei au fost și în afara Bucureștiului, în niște sate uitate de lume, unde și-a dat seama de importanța modelelor în viețile copiilor:

 

„La 9 dimineața, oamenii ieșeau din birtul de la colț, beți criță. Un bărbat era și lovit la cap, avea sânge care-i șiroia pe frunte, și se străduia să-mi explice mie cum să ajung în curtea școlii care era lângă birt. Asta vedeau copiii, dis de dimineață. Iar vizavi de școală era parcată mașina poliției, așa că atunci când îi întrebam ce vor să fie când se fac mari, răspunsul la băieți era clar: polițist”, își amintește Alina. Copiii repetă ceea ce văd în jur.

 

Alina și colegele ei le-au explicat despre Parlament, despre Guvern, despre cum funcționează lucrurile într-un stat de drept. La final, cei care răspund corect la întrebări sunt îmbrăcați într-o robă, adusă special pentru lecție. „Copiii își amintesc prin imagini, prin emoții, iar momentul acela le va rămâne cu siguranță în minte”. 

 

Următoarea carte, aflată deja în lucru, este despre drepturile omului. „Dacă nu înțelegi drepturile omului, ajungi să desconsideri tratate, declarații importante… Noi credem că țările fac asta, între ele. Nu. Nu țările fac asta, ci oamenii. Oamenii sunt cei care își permit să NU semneze convenția de la Istanbul, să accepte asta, fiindcă nu le pasă. Dacă ar avea de mici în sânge niște valori inoculate, ar fi altceva”, explică Alina.  „E ca atunci când ești mic și te învață mama să nu deschizi ușa la străini. Nu uiți asta niciodată, la fel ar trebui să fie și cu alte lucruri importante”.

Ție cine ți-a atins viața?

Alina și echipa Smartastic cred cu tărie în puterea valorilor și a modelelor în educația copiilor: să-i expui pe copii la o formă de educație informală, în care oameni noi, din afara școlii, vin și se interesează de ei, asta poate schimba complet paradigma de învățare. 

 

 

”Știi cum am ajuns eu avocat?”, zâmbește ea. ”Când eram mică, urmăream pe geam o vecină din clădirea de vizavi. Era o fată frumoasă și visam să fiu ca ea. La un moment dat a născut un băiețel, iar eu și fratele meu mai mic ne-am împrietenit în timp cu băiețelul. Și la un moment mi-am luat inima-n dinți și am întrebat-o pe doamnă cu ce se ocupă, fiindcă o vedeam plimbându-se noaptea prin cameră și învățând. Mi-a zis că e avocat și mi-a făcut cadou un cod penal adnotat”.

 

Alina era atunci clasa a IV-a, dar a luat acel cod penal și l-a învățat cap-coadă, cu tot cu spețe și cu termeni avocățești. „Făceam pe deșteapta în fața copiilor de la școală și eram hotărâtă să ajung și eu ca ea. Și chiar ca ea am ajuns”, zâmbește Alina. „Și știi ce e grozav? Că am păstrat legătura și tot ea a fost cea care mi-a dat recomandarea să intru în avocatură”.

 

Nu știi niciodată cine îți iese în cale și cu ce scop, ce fereastră are de deschis în destinul tău și către ce trebuie să te îndemne. Tocmai de asta, toată identitatea Smartastic stă în aceste două coordonate: valori și modele.

 

Există inclusiv o zonă pe site, numită „Scrie o scrisoare”, unde ar vrea să provoace personalități (și nu numai) să scrie o scrisoare către o întreagă generație, așa cum făceau unii președinți americani. I-ar plăcea să adune la un moment dat mai mult astfel de mesaje și să le transforme într-o carte, un „manifest de la niște oameni cărora le-a păsat”.

 

Pentru școlile la care nu pot ajunge, fiindcă ele sunt doar trei și timpul este limitat, s-au gândit la o platformă pe care profesorii să poată intra și să ia materiale special-gândite pentru a simplifica actul predării pe această temă. Ca un fel de kit care să le simplifice munca, fiindcă au observat, în vizitele prin școli, că există destui profesori care iubesc ceea ce fac și care și-ar dori să contribuie la schimbare.

 

Alina crede cu tărie că fiecare copil contează și fiecare mentalitate pe care reușești să o schimbi poate schimba lumea, dar pentru asta e nevoie de atenție. Copiii asta vor cel mai mult: cineva care să le acorde timpul și atenția lor, inclusiv pentru a le povesti de lucruri pe care noi, adulții, le-am considera prea „seci” sau greu de înțeles pentru un copil.

 

Contrar a ceea ce ne învață societatea, copiii au nevoie în primul rând de lucruri simple: atenție, grijă, timp, răbdarea de a le vorbi și de a le explica lucruri ca și cum ar fi niște adulți mai mici. Alina aplică această filosofie și în relația cu fiul ei, Sasha, care împlinește curând zece ani. În fiecare an, cei doi merg în insula grecească Kos, într-o vacanță mamă-fiu.

 

„Nu totul trebuie să fie despre activități, uneori trebuie să ai timp tu cu gândurile tale, să asculți apa, să observi ce e în jur, să-ți dai voie și să te plictisești”, crede ea. Când l-a întrebat de Crăciun ce cadou își dorește pentru anul următor, băiețelul ei nici măcar nu i-a vorbit de jucării complicate sau de dorințe ieșite din comun. „Mi-a spus că dorința lui pentru 2019 e să mergem din nou în Kos”.

Exercițiul lucrurilor simple începe din copilărie și începe, de cele mai multe ori, cu atenția unui adult căruia îi pasă suficient cât să se implice pentru a schimba societatea măcar cu un micron. Cu un copil crescut altfel, cu o dilemă rezolvată, cu un răspuns venit la momentul potrivit. Nimeni nu este prea mic sau neînsemnat pentru a contribui și, contrar a ceea ce ne predică lumea de când ne naștem, marile schimbări nu sunt intangibile. Nu se află pe acel raft la care noi suntem „prea mici” să ajungem. Dacă începem de mici, putem cu adevărat să facem lucruri mărețe. Lumea asta vrea doar să ne sperie.

”Ce este constituția? Joacă-te și vei afla!” poate fi cumpărată direct de pe site-ul ”Curtea Veche”, iar pe fetele de la Smartastic Lab le găsiți AICI.

Fotografii: Arhiva personală a Alinei Dumitrașcu