Pe mine, internetul m-a salvat într-un fel.

 

Eram adolescentă când a apărut revoluția Yahoo, Hotmail, mIRC și restul, ceea ce mi-a oferit, ca tânără introvertită, timidă și cu o sensibilitate considerată excesivă, un avantaj net față de generațiile de timizi de dinaintea mea: ocazia de a explora lumea în felul meu. În termenii mei.

 

Caracterul indirect al netului ne-a dat nouă, timizilor, mai mult curaj, ne-a ajutat să ne conectăm cu oameni asemănători nouă și ne-a ajutat să înțelegem că aparentele noastre ciudățenii nu sunt decât o altă formă de a fi.

 

Doar pentru că anturajul tău imediat e format din extrovertiți și persoane care percep lumea mult mai detașat și senin decât tine nu înseamnă că tu ești DEFECT și ei sunt CORECȚI. Sunteți doar diferiți.

 

În ultimii ani m-am tot gândit la treaba asta, pe măsură ce au început să-mi apară în feed oameni, inclusiv specialiști, care vorbesc despre lucruri pe care eu le arhivasem definitiv la categoria Ciudățeniile mele.

 

Faptul că dau mult din energia mea vitală activităților și întâlnirilor zilnice, iar la finalul zilei am nevoie de timp să mă reîncarc în liniște.

 

Spre deosebire de toți oamenii care se relaxează prin petreceri sau evenimente zgomotoase, eu am nevoie să mă reîncarc de una singură.

 

Faptul că uneori îmi ia o săptămână sau mai mult să răspund unor mesaje de la prieteni, pentru că pur și simplu sunt copleșită de toate lucrurile care vin spre mine și nu pot să gestionez acele interacțiuni, în acel moment.

 

Așa că le amân până la un moment la care să pot răspunde cu seninătate, nu cu anxietate, fără ca asta să însemne ceva despre relația mea cu persoana respectivă.

 

Faptul că nu mă simt confortabil în locuri unde duduie muzica în difuzoare și că sunetul în exces mă obosește mai rău decât o sesiune de alergare pe bandă.

 

Faptul că nu îmi place să vorbesc la telefon și telefonul meu e mereu pe silent, preferând oricând un whatsapp sau un email.

 

Faptul că uneori sunt atât de copleșită de tot încât nu știu ce să fac mai întâi și mă trezesc stând o oră pe canapea și doar butonând telefonul, amânând momentul în care să mă apuc.

 

Faptul că pot să am o săptămână în care să nu fac nimic, din lipsă de energie, iar într-o jumătate de zi să fac, cu entuziasm, toate task-urile pentru următoarele 3 săptămâni.

 

Toate acestea erau ciudățeniile și disfuncționalitățile mele, dar datorită internetului am aflat că nu sunt nicidecum unică.

 

Am aflat despre neurodivergență ca mod diferit de dispunere a circuitelor creierului, am aflat despre functional freeze, despre procrastinare ca mod de a gestiona stresul, despre suprastimulare, dopamine addiction și alte moduri de a defini ceea ce eu am trăit toată viața, fără să știu cum se cheamă.

 

Acum 10 ani nimeni nu vorbea despre asta, acum 20 de ani nici atât, dar în ultima vreme îmi apar tot mai des în feed adevăruri îmbrăcate în glumă care mă opresc în loc, exact despre lucrurile de mai sus.

 

Și, uneori, îmi apar sub formă de postări sau share-uri ale unor persoane pe care nu le-aș fi văzut niciodată făcând parte din tagma ”defecților” (cum mă vedeam eu).

Atunci mă opresc și mă gândesc: „Serios? Tu? Și tu simți așa?”

Vedeți voi, oamenii care se integrează în categoriile de mai sus se pricep să ascundă, pe cât posibil, aceste disfuncționalități.

 

Tocmai pentru că le văd ca pe niște trăsături rușinoase sau inferioare, și-au petrecut o bună perioadă din viață luptând cu ele, astfel încât să nu fie vizibile social.

 

Și, de cele mai multe ori reușesc, cu prețul unui imens efort personal.

 

Mai sunt însă perioadele în care nimic nu pare să meargă bine, în care viața aruncă lucruri în direcția noastră mai rapid decât aparatul de mingi de pe terenul de tenis și când simțim că toată lumea vrea o bucățică din noi.

 

Și, suprastimulați de toate astea, ne retragem în cochilie și punem PAUZĂ. Doar că viața nu are pauză, iar momentul nostru de reîncărcare nu întrerupe curgerea firească a zilelor, așteptările prietenilor sau evenimentele la care am dat attend dar nu mai avem energie să participăm.

Prima persoană căreia i-am explicat cele de mai sus, înainte să le scriu aici, a fost prietena mea Anca.

 

Anca mi-a scris în septembrie 2023 un mesaj la care eu i-am răspuns în decembrie 2023, după ce trecusem prin toate procesele de conștiință posibile și eram convinsă că nu o să mă ierte niciodată pentru că am fost o prietenă atât de… incapabilă.

 

Doar că, în locul unor scuze elegante și a unei sesiuni de pus cenușă-n cap, am ales să spun, pentru prima dată, tot adevărul.

 

I-am spus că am primit mesajul, că am vrut de nenumărate ori să răspund și să facem planuri să ieșim, să ne vedem și tot ce îmi propusese ea, doar că am fost prea copleșită.

 

Și că, atunci când mă simt copleșită, eu dau LOG OFF, ca un calculator cu prea multe ferestre deschise.

 

I-am spus că am încercat să navighez prin tot ce aveam de făcut, să gestionez totul ca un jongleur care are 100 de mingi în aer, dar că la un moment dat le-am dat pe toate de pământ și asta a fost.

 

Anca a înțeles, iar mărturisirea mea a dus prietenia noastră la un nivel mai profund.

 

Pentru că în locul scuzelor i-am oferit, pur și simplu, o parte din mine. Reală, imperfectă, așa cum este…

 

Pe de altă parte, am și pierdut cândva o prietenă care nu a înțeles de ce, aflându-mă într-o perioadă dificilă, nu simțeam nevoia să mă „relaxez” ieșind în oraș și făcând conversație spumoasă cu 20 de persoane.

 

Și, oricât i-am explicat că nu mă simt în stare, extrovertita din ea nu a putut concepe că există oameni pentru care, în momentele grele, singurătatea ar putea fi mai atractivă decât ieșitul cu prietenii. A luat-o drept un afront și prietenia noastră s-a încheiat acolo.

 

Așa e-n viață: uneori pierzi prietenii, alteori câștigi unele mai adânci.

 

Când afli că ai un mod de funcționare atipic față de restul lumii, e tentant să ridici mâinile-n sus, să zici „Asta sunt…” și să te abandonezi obiceiurilor împotriva cărora ai luptat o viață.

 

Nu cred în abandon, dar nici în lupta împotriva propriei firi.

 

Cred în puterea pe care o are informația și în eliberarea extraordinară pe care ți-o dă simplul fapt de a ȘTI.

 

Când înțelegi ce butoane ai și cum funcționează ele, poți găsi moduri de a-ți face viața mai ușoară.

 

Pentru mine, asta a însemnat:

*Să nu îmi supraîncarc agenda cu întâlniri și evenimente, ci să le aleg pe cele unde simt că mă potrivesc cel mai bine.

*Să-mi separ zilele de scris la birou de cele de întâlniri.

 

Dacă mă văd cu oamenii, dau mult din energia mea și nu pot să mă așez imediat la masa de scris. Prin urmare, cel mai bine e să disociez zilele cu „oameni” de zilele de „solitudine”.

 

*Să îmi ofer zilnic măcar o oră de citit, de stat, de plimbare, de băut o cafea cu gândurile mele.

Să nu îmi pun prânzuri sau cine „profesionale”.

 

Pot să-mi pun cafele, ieșiri la prăjitură, dar mesele principale din zi nu trebuie să fie legate de vreun To Do List.

 

Mesele sunt acele momente din zi în care mă relaxez, îmi vin idei, savurez gusturi, iar dacă le ancorez în ceva profesional, mâncarea intră pe pilot automat, fără nicio satisfacție.

 

Știu că sunt foarte la modă aceste combinații de business și plăcere, dar eu nu funcționez așa și am învățat să-mi respect acest fel de a fi.

 

*În momentele în care sunt copleșită și încep să primesc mesaje de la prieteni, să nu mai amân până la momentul ideal în care mă eliberez.

 

Și pur și simplu să le scriu ceva de genul: „Am primit mesajul, dar în acest moment încerc să termin multe proiecte și sunt epuizată. Mă gândesc la tine, vreau să ieșim, dar acum sunt copleșită de tot, îți scriu eu”.

 

Dacă cineva se supără… poate nu era chiar relația profundă pe care o credeai.

 

*Să nu mă simt vinovată când am o zi neproductivă și să înțeleg că liniaritatea nu îmi este trăsătură de caracter.

 

Chiar dacă azi nu am făcut nimic din ce mi-am propus, mâine aș putea avea suficient elan cât să termin jumătate de revistă.

 

Nu a rămas niciodată ceva nefăcut sau întârziat, deci pot avea încredere în mine că lucrurile se vor face, dar… în ritmul propriu.

 

*Să folosesc timerul de la telefon.

 

E un artificiu interesant: când îmi setez timerul pe calupuri de 59 de minute și îmi propun să fac exclusiv activități profesionale în acel interval (articole, emailuri, postări, fără pauze sau uitat pe telefon, un fel de Deep work), simt mai mult elan, ca și cum aș fi într-o competiție cu mine însămi.

 

Inspirația vine mai repede, ideile se ordonează mai bine, e ca o adrenalină a creației.

 

După acele 59 de minute fac o pauză, beau o cafea, mă relaxez, apoi un alt calup.

 

E un mod de a ordona ziua într-un fel compatibil cu stilul meu de lucru, dar fiecare trebuie să-și găsească modul lui de funcționare.

 

*Să îmi creez propriile ritualuri.

 

Trezitul cât mai devreme îmi influențează direct productivitatea în bine, în timp ce statul până noaptea târziu îmi sabotează următoarea zi.

 

Am învățat să-mi asum aceste realități și să nu mai am proiecții irealizabile de genul: „M-am culcat la 3:00 am, dar mâine mă trezesc la 7:00 am și o să termin 599 de lucruri”.

 

Nu, asta nu se va întâmpla, deci dacă tot am stat până la 3.00 am să lucrez, îmi asum că următoarea zi va fi „la relanti” și asta e.

*Să am o zi pe săptămână strict de reîncărcare și inspirație.

 

Am scris despre asta aici: Ziua în care mi-am dat întâlnire cu mine însămi.

 

Mulți nu înțeleg ideea, inclusiv oameni apropiați se miră că „am nevoie de așa ceva”, dar da, am și nu-mi cer scuze pentru asta.

 

Sunt freelancer și am norocul să-mi pot lua această zi, dar am avut nevoie de peste 10 ani ca să-mi dau voie, iar asta spune multe despre presiunea socială din jur.

 

De fapt, dacă e un sfat pe care l-aș da celor care se regăsesc în cele de mai sus, acela este să aibă încredere în intuiția proprie mai mult decât în părerile altora.

 

Presiunea socială e mare și mereu va fi cineva mai înfipt, mai extrovertit, cu gura mai mare, care se va trezi spunând: „Eh, dar nu e normal să…” ori ”Dar ce nevoie ai de…?”,  „Eu niciodată n-am simțit nevoia de…”

 

Ei bine, eu am simțit nevoia să…

Am nevoie de…

Pentru mine e normal să…

 

 

Cu un zâmbet, fără supărare, fără explicații excesive și fără să ceri voie să exiști.

Pentru că pur și simplu EȘTI.