Timpul este ca o oglindă așezată în mijlocul unei camere cu multe ferestre.

 

În funcție de cât de aproape sau departe se află de lucrurile care au însemnat ceva pentru noi, lumina se așază altfel, colțurile se rotunjesc sau rotunjimile se înăspresc, iar câteodată putem avea surpriza că unele dintre comorile de odinioară  să ni se dezvăluie mai strâmbe și mai goale că niciodată.

 

Iar dacă până și amintirile proprii arată ridicole și prăfuite, lumina prezentului este cu atât mai puțin flatantă cu micile comori ale altora.

 

Dovezile de iubire ale bunicilor noștri ne par de multe ori caricaturi desuete, iar lumile lor ni se arată că niște acvarii minuscule, unde viața trecea după algoritmi de neînțeles pentru noi.

 

Într-o perioadă în care aveam nevoie de niște răspunsuri despre lume și viață, m-am trezit, totuși, răsfoind cutiile vechi cu pozele bunicilor.

 

Dreptunghiuri mici, în sepia, îngălbenite de timp și cu marginile zimțate.

 

Pe spatele unei fotografii cu bunicul în costum militar, am găsit o însemnare cu stiloul, cu titlul ,,Amintire”, având-o că destinatară pe bunica. ,,Multe uită omul/În lume multe am uitat și eu/Dar să te uit pe tine/E-un lucru foarte greu…”.

 

Versuri chinuite și stângace, dar născute dintr-o pornire atât de firească încât m-am trezit zăbovind minute-n șir asupra caligrafiei lui și gândindu-mă cum arăta, pe atunci, sufletul unui bărbat care iubea.

 

Care erau reperele lui și cât de pronunțat era simțul ridicolului. Sau dacă asta mai conta vreun pic în fața dorulului de persoană iubită.

 

Pe spatele unei alte fotografii, o singură propoziție, cu o semnătură: ,,O piedică în calea uitarii”.

Am regăsit multe alte variante ale sintagmei și, pe lângă faptul că m-au dus cu gândul la oracolele din copilărie (și ele deja desuete pentru cei care vin după noi), mi-am reamintit o mică poveste de familie.

Ca orice femeie, mi-am dorit de multe ori să știu – acum, aici, cu certitudine de oțel – dacă bărbatul de care eram îndrăgostită mă iubește suficient cât să-mi aloce un spațiu în fotografia și în viitorul lui.

 

Mi-am dorit, ca la chimie, o probă cu rezultat ,,negativ” sau ,,pozitiv”.

 

De cele mai multe ori însă, gesturile de iubire seamănă cu un text tipărit cu litere gri închis pe un fundal gri deschis: poate fi deslușit doar dintr-un anumit unghi, ridicând foaia în lumina și buchisind cu ochii mici conturul literelor.

 

Imediat ce reușești să citești un cuvânt, lumina se mută aiurea și rămâi cu dilema a ceea ce urmează.

 

Tocmai de aceea, m-am întrebat de multe ori când știi că ai devenit ,,iubita” cuiva.

 

Când se transformă o idilă într-o relație propriu-zisă și când îți dai seama că el te iubește fără să spună cele două cuvinte.

 

Dacă pentru bunicii noștri testul suprem era fotografia, care este proba-noastră martor? Cea prin care, la un eventual proces de conștiință, să ne putem exonera de vina de a fi confundat minciuna cu adevărul.

Ne dau atenția lor: amintindu-și lucrurile care ne interesează, ținându-ne mână în mână lor fără să ne dea drumul și sărutându-ne încet, fără grabă.

 

Nu pentru că știu că asta așteptăm noi, ci pentru că asta simt ei.

 

Și, dacă sunt cu adevărat cei pe care îi căutăm, ne dau și un pic din sufletul lor, în momentul în care comportamentul lor de îndrăgostiți începe să semene suspect de mult cu al nostru.

 

Când apare un strop de neliniște la gândul că ne-ar putea pierde, când întrebarea ,,Oare și ea mă iubește?” le da un fior de emoție și când încep să se bucure de reușitele noastre că și cum le-ar aparține, măcar un pic, și lor.

 

Și când, privind fotografiile din momentele lor fericite, reușesc să ne zărească și pe noi în cadru, chiar  când nu ne aflăm acolo.

 

Nu din vanitate, ci pentru și-ar fi dorit  împărtășească acea fericire cu noi.

 

Întâmplător sau nu, cu cei mai mulți dintre oamenii la care am ținut cândva nu am fotografii care să mă conțină și pe mine.

 

Nu avem dovezi ale trecerii noastre unul prin viața celuilalt și, într-un fel ciudat, sentimentul este eliberator.

 

Mă bucur că n-am ce să păstrez în cutia de amintiri, așa cum nici Thomas Edison n-a păstrat cele 10.000 de machete eșuate, pe care le-a confecționat în încercarea de a crea primul bec incandescent. N-ar fi avut rost.

 

Când și DACĂ descoperim ceea ce căutasem dintotdeauna, toate încercările prin care am trecut până la linia de sosire devin doar trepte intermediare. Putem privi înapoi către ele, din capul scărilor, savurând momentul în care ne aflăm. Și cam atât.

Asta nu înseamnă că trebuie să ne renegăm trecutul, din contră chiar. Trebuie să lăsăm toate amintirile de iubire exact acolo, nemișcate, în locul în care le-am trăit ultima dată, astfel încât să dăm voie timpului să ni le arate exact cum au fost ele de fapt: nepotrivite, incomplete, desperecheate, diferite de ceea ce era pregătit pentru noi.