Despre tot ce-i fin și fain

Tu cine vrei să devii anul ăsta?

By 3 martie, 2018Emotions
read time 10 min
 
3 martie, 2018

Tu cine vrei să devii anul ăsta?

Luna asta, poți să câștigi de la Sabon un curs de dezvoltare personală pe tema pe care ți-o dorești cel mai tare, scriind despre… femeia care ai vrea să devii. Ca să-ți dau curaj, îți spun în cele ce urmează cât m-am luptat eu să devin cine sunt acum. Pentru că uneori ne naștem, dar de cele mai multe ori ne construim.

by

Mulți ani, eu mi-am dorit să devin altcineva.

 

Nu la modul radical, adică n-aș fi vrut nici măcar în vis să fiu o persoană total diferită, dar aș fi vrut să „editez” un pic (mai mult) persoana care eram deja. Fix așa cum faci cu o fotografie într-un program de Virtual Makeover, adăugând coafuri, mărind pomeți și testând nuanțe de ruj. Numai că eu voiam să modific și pomeții, și imaginea, și viața, și tot.

 

Am scris mult de-a lungul timpului despre eforturile mele de a mă dezvolta ca om și despre dificultățile de pe drum, deși foarte mulți îmi spuneau că astea sunt lucruri care „se fac și nu se spun”. Eu una cred că se spun, ba chiar răspicat, fiindcă nu e nimic rușinos sau nedemn la faptul că vrei să devii o versiune mai bună a propriei persoane. Pe mine nu mă inspiră „perfecții”, ci oamenii care arată de unde au pornit și unde au ajuns. Mă inspiră „lupta”.

 

Când eram mică, aveam o listă enormă de lucruri de schimbat la mine și cred că nu sunt singura care a trecut prin asta. Femei pe care le admiram de-o viață mi-au mărturisit, în șoaptă, că au avut mereu un pomelnic de nemulțumiri legate de propria persoană, deși nu le-aș fi putut bănui vreodată de cel mai mic motiv. Suntem mult mai asemănătoare și mai vulnerabile decât avem impresia atunci când ne privim unele pe celelalte.

 

Lista mea de nefericiri era clară și avea câteva puncte centrale: eram foarte timidă și nesigură pe mine, nu-mi plăcea defel părul meu ondulat-sauvage, nu-mi plăceau dinții mei (nu erau atât de drepți pe cât îmi doream) și eram un antitalent la orice fel de sport. Ah, și mă îngrășam de la jumătate de înghițitură de biscuit.

 

Se întâmpla pe la 15 ani, în anii ’90, când schimbările nu erau la un click distanță, ca acum: nu puteam să caut pe Google cea mai bună placă de întins părul, să-mi comand online un curs de încredere în sine sau să intru pe un forum pentru a dezbate care-i cel mai bun medic ortodont și cel mai eficient aparat dentar.

 

De fapt pe-atunci nici nu se vorbea despre ideea de a te schimba sau a te îmbunătăți pe tine însăți, așa că, în lipsă de orice alt reper, mi-am vorbit eu singură. Inițial doar în capul meu, apoi mi-am făcut, tot în cap, o versiune precară a unui plan de schimbat viața. Așa îmi sună acum, atunci era doar un mod primitiv de a răspunde la întrebarea „Nu-mi place de mine. Cum procedez?”

Am început cu timiditatea. Țin minte și acum primele vizite la librăria copilăriei mele, de la metrou de la Tineretului. Singura carte de ceea ce acum aș numi „dezvoltare personală”, dar care era un concept inexistent la acea vreme se numea „Timiditatea – Cum să dobândim liniște sufletească și încredere în noi înșine”, de Dianne Doubtfire. Am găsit-o în fundul cel mai îndepărtat al unui raft și cred că o mai am și acum pe undeva. Oricum, țin minte aievea coperta cu chenar bleu cu alb.

 

 

Aceea a fost prima mea tentativă de dezvoltare personală. Nu mă învățase nimeni ce și unde să caut, dar cărțile îmi erau dintotdeauna cele mai bune prietene și intuiam că rezolvarea nemulțumirilor mele s-ar putea găsi tot într-una dintre ele.

 

Au urmat sute de alte cărți, articole din reviste (nu voi uita niciodată primii ani de „Cosmopolitan”, spre exemplu, am și acum caiete cu citate și idei extrase de acolo), filme din care mă inspira câte un personaj principal, poze decupate din reviste și lipite pe o versiune primitivă de „Moodboard” și jurnale în care îmi însemnam visuri.

 

De-a lungul vremii, tot ca să-mi depășesc timiditatea și lipsa de încredere în sine m-am înscris într-o trupă de teatru, am participat la Miss Boboc, am făcut coaching, cursuri de dicție, seminarii de improvizație și sesiuni de mindfulness, și în cele din urmă am plecat la 8.000 de kilometri de casă, să fac un masterat într-o limbă străină, printre oameni străini, pe un subiect de care nu aveam habar. Pentru că voiam mai mult decât eram deja.

 

Până la urmă mi-am pus și aparat dentar la vârsta de 25 de ani, am făcut pace cu părul meu după ce l-am chinuit în fel și chip (de la bigudiuri normale, calde, cu arici și fără arici până la toate ustensilele de îndreptat, ondulat, disciplinat și distrus), am încercat toate tipurile de sport posibile (yoga, zumba, kangoo jumps, cycling, orice, inclusiv Bootcamp-uri militărești) și am adoptat toate dietele și stilurile de alimentație născocite de mintea oamenilor de știință sau de propria-mi minte.

Scriind acest articol și făcând bilanțul de mai sus, mi-am dat seama că am avut multe căutări, mai multe decât conștientizam. Încă mai caut lucruri și soluții, fiindcă nu se termină niciodată dorința de a îmbunătăți ceea ce am. Doar evoluează. Acum îmi doresc lucruri mai mici și mai țintite: să-mi cresc cunoștiințele în anumite domenii, să-mi simplific progresiv viața, să trăiesc mai „eco”, să fiu mai conectată la natură, să risipesc mai puțin, să-mi explorez limitele sportive ale corpului.

 

E ca piramida lui Maslow, dar în materie de dezvoltare personală: după ce termini cu lucrurile primare, cele care te irită atunci când te privești în oglindă sau te gândești la tine însăți, ajungi la profunzimile și nuanțele care contează. Nu există însă vreo rețetă, așa cum nu există prea încet sau prea repede. Fiecare își stabilește ritmul ei.

 

Am scris toate astea despre mine mai întâi, ca să vă dau curaj și să vă predau ștafeta să scrieți ceva DESPRE VOI. Cei de la Sabon (despre care am mai scris AICI, de Crăciun, fiindcă e un brand pe care-l folosesc de multă vreme) au un concurs foarte frumos de Mărțișor.

 

Trebuie să intrați pe pagina lor de Facebook și să scrieți câteva rânduri despre ”Femeia care aș vrea să devin”: cum v-ați dori să creșteți profesional sau personal, ce ați schimba, ce ați îmbunătăți dacă ați avea ocazia, de ce aveți nevoie ca să ajungeți cine vreți să ajungeți. Premiul este un curs de dezvoltare personală pe care vi-l alegeți voi, în valoare de 1.000 de euro. Poate fi de fotografie, de machiaj, de styling, de vorbit în public, de dicție, de absolut orice vă trece prin minte că v-ar putea aduce mai aproape de visul vostru.

 

Dacă acum 15 ani aș fi avut acces la așa ceva, credeți-mă că aș fi fost prima care lua creionul și hârtia (pentru că n-aveam computer pe atunci) și se apuca de redactat o scrisoare pe care s-o expedieze prin poștă pe adresa Sabon. Voi puteți face asta prin câteva clicuri, așa că nu pierdeți șansa. Nu e niciodată prea târziu să devii cine ți-ai dorit dintotdeauna și să te muți în viața netrăită din mintea ta.

Fotografii: Shutterstock