Ce mi-ar fi plăcut să mă învețe școala românească
Din aproape 20 de ani de studiu, cel puțin 15 i-am petrecut în sistemul autohton de învățământ. Nu-l regret, dar în ultima vreme mă gândesc că mi-ar fi plăcut să învăț mai devreme unele lucruri. Altfel de lucruri. Să memorez mai puțin despre integrale și mai mult despre viață. În locul lecțiilor despre supunere și standardizare, mi-ar fi plăcut ca școala românească să mă învețe un pic mai mult despre victorie.
Tu taci, eu vorbesc. Tu asculți, eu predau. Tu scrii, eu dictez. Acestea sunt primele lecții pe care le înveți la școală și care ți se întipăresc pentru totdeauna în circumvoluțiuni. Am avut profesori extraordinari, de care mi-e dor după ani de zile, și profesori care ar putea oricând să-mi populeze cele mai negre coșmaruri. Departe de mine de a spune că toți sunt la fel. Nu, nu sunt toți la fel, dar metoda e aceeași.
Nu voi uita niciodată o teză la română care mi-a venit înapoi cu nota 9, în loc de 10, și cu o remarcă: „Un punct în minus pentru tendință de eseu”. În traducere liberă: pusesem și ceva de la mine, pe lângă sforăitoarele comentarii extrase din toți criticii literari decedați sau contemporani. Multă vreme după aceea am rămas în pătrățelul meu, am colorat în interiorul conturului, am înțeles ce mi se cere și am livrat „la cheie”. Slavă Domnului, nu m-a ținut mult, altfel poate n-aș fi ajuns să fac ce fac acum.
Suntem învățați să tăcem din gură, să nu vorbim neîntrebați, să nu punem întrebări imbecile. Nu există rușine mai mare decât să pui o întrebare proastă. De aceea, în cele mai multe dintre clasele autohtone nimeni nu întreabă nimic. Dacă se trezește vreo voce care nu a înțeles și cere o clarificare, atât profesorii cât și restul elevilor se pun de acord: e un prost. Hă, hă, hă.
Zilele trecute am citit o poveste cu tâlc despre reflexele condiționate. Mai multe maimuțe sunt închise în cușcă și udate cu furtunul cu apă ori de câte ori una dintre ele încearcă să se urce pe o scară, pentru a ajunge la un mănunchi de banane. În scurt timp, ele înțeleg raționamentul și, când una dintre ele încearcă să urce, restul se reped asupra ei și o bat.
Maimuțele sunt înlocuite apoi, una câte una, astfel încât la finalul experimentului nici o membră a grupului inițial nu se mai află în cușcă. De câte ori una încearcă să urce scara însă, celelalte se reped asupra ei și o bat. Nu au văzut partea cu furtunul, nu știu de ce nu au voie să urce pe scară, dar reacția e deja formată: de câte ori cineva încearcă să ajungă la banane, trebuie bătut, umilit, dat jos.
La fel se formează și reflexele noastre în școală. Când știi că o întrebare poate stârni râsul general și glumele proaste ale profesorului, înveți să îți înăbuși curiozitățile și să le iei cu tine acasă. Să te descurci singur cu ele.
Și ajungi, ulterior, la o facultate sau într-un program de masterat din afară și rămâi uluit că întrebările curg la foc automat minute în șir după terminarea cursului. Că au loc dezbateri de idei. Că se pun întrebări absolut idioate și se enunță dileme sclipitoare, amândouă cu aceeași voluptate, cu aceeași încredere, fără menajamente, fără ca vreun membru al clasei să-și dea ochii peste cap, fără să existe chicoteli, răutăți, insulte. Și, pentru prima dată, simți că poate niciodată în viața ta de până atunci nu te-ai aflat în locul potrivit. Am fost și acolo, știu.
La zece ore despre podișurile și depresiunile României, aș fi vrut măcar o jumătate de oră despre creativitate. În loc de o oră în plus de geometrie în spațiu, aș fi vrut măcar un sfert de oră despre libertate, inteligență emoțională, curaj.
„Acestea sunt lucruri pe care ar trebui să ți le insufle părinții”, veți spune. Poate că da, însă la fel de adevărat este că nimic nu e mai puternic decât „peer pressure”, presiunea grupului din care faci parte. E psihologie umană firească. De asta se formează bande criminale, de asta oamenii o iau pe căi greșite, de asta ajung să se comită acte de teribilism. Și tot de asta se traumatizează pentru totdeauna suflete.
Mama mi-a spus mereu să am încredere în mine și să nu-mi pese ce zice lumea. Și am crezut-o, până când am ajuns la școală și o doamnă profesoară a decretat, sec, „După ce că nu vezi bine și ai ochelari, mai ești și proastă”. Eram în clasa a cincea și o întrebasem cum se rezolvă o problemă de fizică din tema pentru acasă.
A doua oară mi-am însușit lecția și n-am mai întrebat. N-am mai urcat pe scară. Mi-am mușcat limba, mi-am înghițit nelămuririle, mi-am umplut biblioteca de dicționare și cărți cu coperți cartonate și am învățat prima lecție amară din viață: trebuie să mă descurc în ciuda sistemului, nu datorită lui.
Aș fi vrut ca școala românească să mă învețe mai mult despre cum să fii învingător, lider, sigur pe tine. Știu trigonometrie cât pentru două vieți și încă mai țin minte pagini întregi din comentariile lui Zoe Dumitrescu-Bușulenga despre pașoptiști. Despre emoție, viață și toate cele de mai sus însă, am învățat singură. Și poate aș fi vrut să aflu mai devreme că:
… ai voie să greșești
Mi-a luat aproape un an de școală americană să mă dezvăț de teama înrădăcinată de a întreba lucruri. De a nu gândi și răzgândi pe toate părțile fiecare propoziție, în disperarea ca argumentul meu să fie perfect.
Abia după aceea am descoperit cât de eliberator e să poți greși. Să poți pune cea mai stupidă întrebare, atât timp cât pentru tine are o relevanță. Să fii notat pentru cum gândești și ce raționament ești în stare să pui pe masă, nu pentru că ți-ai văzut de treabă și n-ai cauzat neplăceri. Într-adevăr, capul plecat sabia nu-l taie. Dar nu e nici un cap din care să iasă vreo soluție notabilă la problemele omenirii.
… ai voie să fii creativ
A fost un moment în viața mea de masterandă când aproape că mi-au dat lacrimile de emoție. S-a întâmplat când am primit nota la un examen de economie politică la care scrisesem 10 pagini, dintre care 9 reprezentau un argument construit la zero de mine. 1% din cărți, 99% „tendință de eseu”, cum ar fi spus profesorul meu de altădată.
Se întâmpla la Viena, iar profesorul nostru, Herr Frey, era un austriac sobru, de modă veche, enciclopedic în tot ce înseamnă economie și istorie a economiei. Mi-a dat lucrarea înapoi, mi-a zâmbit – sau cel mai apropiat lucru de un zâmbet – și mi-a arătat cu degetul către propoziția scrisă cu roșu lângă nota „A”. Pe românește: „Creativ argument, dar mai ales… foarte bine-scris!”. La acel examen, am fost singura care a luat ”A”, într-o clasă de vorbitori nativi în care eu eram singura străină.
Îl convinsesem pe Herr Frey să-mi dea un punct în plus fiindcă avusesem curajul să mă bat pentru o idee. Îi mulțumesc și acum, fiindcă acea propoziție scrisă cu roșu a dat, măcar parțial, un „undo” tuturor celorlalte propoziții înroșite pe care le-am primit de-a lungul vremii pe lucrări. Tendința mea de eseu se dovedise punctul meu forte.
… ai voie să NU fii bun la toate
Școala românească nu cere nimic mai mult sau mai puțin decât… perfecțiunea. În toate. Dacă ești cel mai bun la română, iar la matematică nu se fac sinapsele atât de rapid, profesorul de matematică va concluziona, epocal, că nu vei reuși niciodată în viață.
Dacă, dimpotrivă, ești olimpic la fizică, dar nu reușești să ții minte toate pasurile și trecătorile din Carpații Meridionali, profesorii de la uman te vor declara o loază iremediabilă, fără nicio șansă la o minimă cultură generală. Iar dacă îndrăznești să mai pui de la tine ceva idei care ți-au trecut prin minte după ce ai citit din proprie inițiativă două-trei cărți (altele decât „Baltagul” sau „Neamul Șoimăreștilor”) sau ți-ai ridicat singur niște dileme la fileu, ești automat nedisciplinat și subversiv.
Altfel spus, nu vrei să înveți, vrei să păcălești studiul, vrei să „le înflorești”. În școala românească, cel puțin școala prin care am trecut eu, o tentativă de creativitate echivalează cu dorința de „a aburi”. „Mai bine zi că n-ai învățat lecția și pui de la tine ce-ți vine…”.
… ai voie să ai convingeri
Tot ce mi-am dorit vreodată la limba română, materia mea preferată de când mă știu, a fost să-mi pot spune părerea. Citeam cap-coadă comentariile marilor critici, dar mie poeziile lui Eminescu sau lirica argheziană îmi inspirau și altceva.
Poate că erau niște idei stupide, dar erau ale mele, iar eu ardeam de nerăbdare să le împărtășesc. Aș fi vrut să mă întrebe și pe mine cineva, cândva: „Auzi, Diana, tu ce zici? Voi, copii, ce ziceți? Dacă ați citi la prima vedere poezia asta, ce v-ar inspira?”.
La fel, la toate materiile din liceu și facultate mi-ar fi plăcut să am și alte teme de lucrări sau de examene decât cele standard, desprinse din manual. Mi-am extins pătrățelul și „box”-ul atât cât am putut, cu unele dintre cele mai stranii și atipice subiecte de lucrări și referate, dar tot am simțit greutatea capacului cutiei. De aceea, când am ajuns în Olanda la un curs în care evoluția societății și problematica politică de-a lungul vremii erau evaluate prin prisma celor mai populare melodii și versuri din fiecare perioadă, mi s-a părut că trăiesc un vis frumos.
Să le dai copiilor voie să-și exprime convingerile în mod liber nu ține de salariu, de blazare sau de starea economiei. Ține de cât de liber la minte și deschis ești tu însuți, ca profesor.
Mi-ar fi plăcut să știu că am voie să încerc, că am voie să creez, că am voie să visez. Mi-ar fi plăcut, de fapt, să învăț mai multe despre tot ceea ce am voie și pot să fac, nu despre ceea ce nu sunt capabilă, nu pot și nu voi reuși niciodată.
De aceea, domnilor profesori, poate a venit vremea să înțelegeți și voi că nu mai aveți voie să faceți toate astea. Că nu mai aveți voie să vă bateți joc. Că nu mai aveți voie să nu vă pese. Nu mai aveți voie să umiliți. Am fost acolo, ne știm. Hai să nu ne ascundem după deget. Se poate și altfel. A venit vremea să se poată și altfel.
Foto principal: Roro Șerban
Make-up: Diana Ionescu
Foto secundare: Pinterest
Din fericire, s-au mai schimbat lucrurile.
Sistemul medical e unul din motivele pentru care nu mai am de gand sa ma intorc in Romania. Am cunoscut si eu ce inseamna liberatea de exprimare, dar pe alte meleaguri si starile au fost exact ca cele descrise in articol.
Educational.
Scuze. Cel medical e al doilea si in timp ce am scris ma gandeam la amandoua odata. ?
Keep on working, great job!
Ar trebui sa ma consider norocoasa, pentru ca am absolvit un liceu in care chiar nu imi amintesc sa-mi fi fost restrictionate pornirile creative. Am fost de cateva ori la olimpiada nationala de limba si literatura romana, unde eseurile mele ciudatele si prolixe si, poate, de neinteles de multe ori mi-au adus premii si mereu am simtit ca demersul meu de ‘critic’ literar isi gaseste ecou pe undeva. Asta in conditiile in care eram la profil real si, in afara de matematica, restul materiilor exacte ar fi reprezentat un chin fara intelegerea profesorilor pentru aptitudinile mele de alta natura.Pot spune ca, in orice etapa a invatamantului in care m-am aflat, am avut libertatea de a pune intrebari si de a cere lamuriri. Consider ca asta nu tine de sistem in general, ci de vocatia profesorului, de tactul pedagogic si de calitatile sale spirituale, morale, pentru ca nu vad vreun motiv pentru care sa-i tai avantul si sa-i infranezi curiozitatea unui elev dornic de cunoastere.
Sugestia mea e ca inainte de a eticheta, de a critica si de a ne da cu parerea , am face bine sa ne supunem putin informatia marelui proces de gandire critica! Gandirea critica e diferita de critica pe care o stapanesc cu totii pe retele si pe bloguri. Ne dam cu parerea, condamnam si lansam conduite morale! Documenta-ti-va, cazul prof. din Bucuresti este rezultat al telefonului fara fir alcatuit din mamele nemultumite ale unor elevi si din jurnalisti prost informati. Ascultati ce spun elevii scolii si fosti elevi ai profesorului respectiv. Il sustin, il respecta, il onoreaza. Deci, nu tot ce zboara se mananca! La mesajul la care vrea sa se ridice articolul d-voastra, ar trebui sa analizati intocmai ce se intampla in scoala romaneasca si sa evitati sa va pronuntati fara vaidarea informatiei. @E usor a scrie versuri cand nu ai nimic a spune.@
Daca din tot ce am scris eu acolo, dvs. v-ati potcnit fix in prima propozitie, ba chiar imi spuneti ca ,,e usor a scrie versuri cand nimic nu ai a spune” cand eu am impartasit niste lucruri ultra-dureroase din experienta mea cu scoala romaneasca – dincolo de orice stiri si surse – nici nu ma mai obosesc sa explic sau sa raspund nimic. Nu rezonam si e perfect in regula, nici eu nu plac pe toata lumea. Ba chiar din contra. O zi frumoasa!
Despre ce libertate de exprimare vorbiti? Invatatoarea mea ne batea de ne sareau ochii din cap pentru ca „bataia e rupta din rai”. Dupa ce iti dadea doua-trei palme peste ochi si te dadea cu capul de tabla nu prea mai dorea nimeni din clasa sa-si exprime opinia sau sa indrazneasca sa fie creativ. Orice greseala, la oricare materie venea isotita de „vei ajunge femeie de serviciu”.
Toata viata mi-am dorit sa studiez un instrument..dar cui sa-i pot eu exprima dorinta mea, doar era pierdere de vreme.
Tin sa spun ca am inceput scoala in 92′, in Bucuresti. Multe dintre trairile enuntate in text le-am avut in experientele mele in universitatile din Spania si Franta.
Muuuuulta fizica faceai mataluta in clasa a V-a!!!!
Fizica incepe din clasa a cincea, cel putin asa era pe vremea mea. Si programa era suficient de stufoasa cat sa-mi petrec multe seri tarzii rezolvand probleme. Deci ironia-ti subtila e irosita pe mine.
Frumos, ca exercitiu literar, dar asculta ce-ti spune un profesor: mi-e dor sa am elevi care intreaba… Daca-i vedeti sa ma anuntati si pe mine.
Nu e un exercitiu literar, e o poveste de viata. Am trecut prin asta, nu e teorie. Stiu ca nu toti profesorii sunt la fel, dar ,,pe vremea mea” nu prea se incuraja curiozitatea. Cand profesorul dicteaza 90% din ora, cam greu sa mai pui intrebari.
@ danone
Am 56 de ani si m-am regasit in multe din exemplele date in articol. Fiind vorba de experienta de viata a Dianei, pot cel mult sa fiu sau sa nu fiu de acord cu concluziile la care ajunge. Si, eventual, sa adaug din experienta mea de viata.
Referitor la sistemul romanesc de invatamant actual (luat in majoritate, nu in totalitate), un sistem cu atat de multe materii, atat de multa informatie si atat de multi copii intr-o clasa, nu are cum sa functioneze decat bazandu-se pe obedienta si memorare. De fapt, astea au fost principiile dupa care se ghida invatamantul romanesc si in cei 20 de ani (3+12+5) pe care i-am petrecut in bancile lui acum multi-multi ani.
Referitor strict la comentariul despre elevii care nu intreaba, tin minte clar cum ne era descurajata orice incercare de a intra in dialog cu profesorul si de a-l intreba ceva despre ce preda. El avea mult de predat (desi ce preda el se gasea si in carte…) si de ascultat ca sa puna note, noi eram multi si nu avea timp sa raspunda prostiilor fiecarei „loaze” din clasa. Era mai usor sa ne dea 80 de exercitii aproape identice intre ele pentru acasa, pe principiul ca daca nu intelegem ce facem, macar sa tinem minte.
Nu stiu cat de mult s-a schimbat pana acum, dar din comentariile pe care le tot citesc si dupa „reforma” permanenta in care se afla sistemul de invatamant din 89 pana azi, s-ar zice ca nu s-a.
Un articol bun si mai ales de actualitate. O problema veche ce-si are radacinile intr-un sistem ce si-a dat obstescul sfarsit de mult insa continua sa traiasca in perceptia colectiva. Ideea comunista de a tace, sa taci, sa asculti, pentru ca el, profesorul, stie mai bine, el are cheile cunoasterii iar tu micut graunte de praf, esti acolo sa-i absorbi cunoasterea lui nu ideile tale. Si asa ne schilodim generatiile, le robotizam sa nu gandeasca doar sa asculte, sa taca, o tacere cavernoasa, o tacere palpabila. Toti am trecut prin sistemul asta toti stim cum e sa taci si ne-am asumat tacerea, am iubit-o, pana cand unii dintre noi au zis gata. Si atunci au devenit oi negre, rebeli, subversivi, ratati si tratati ca pe un balast al clasei, cei ce nu conteaza si a caror idei nu merita bagate in seama. Iar la facultati e si mai rau, acolo esti invatat ca nu conteaza ce scrii, conteaza de cheful profesorului, poti pica examene chiar daca ai scris tot. Nu generalizez sunt si profesori care inteleg insa sunt prea putini. De aceea scoala nu este un loc in care amintirile sa fie frumoase, este doar o perioada prin care trebuie sa trecem, mergem tacuti, scarbiti, stiind ca din momentul in care pasesti pe portile ei trebuie sa taci, sa tii mainile la spate si sa nu ai idei. Creativitatea este asasinata zilnic in scolile romanesti. Unii ar spune ca avem olimpici, poeti, scriitori. Si daca-i avem este datorita lor ca reusesc sa depaseasca aceste ingradiri si sa creeze, pentru ca voi domnilor profesori nu puteti fi decat niste asasini ai creatiei si a ideilor. Sunt radical pentru ca sunt satul, port cu mine crucea pe care tot voi m-ati batut in cuie si ca mine sunt multi.
Toti olimpicii nostri internationali sunt la stiinte exacte, la materii de domaniul realului. La uman nu cred ca am face fata pentru ca nu avem libertatea de exprimare necesara incat sa indraznim sa scriem ceea ce gandim.