Despre tot ce-i fin și fain

Cea mai frumoasă carte citită în 2016: ,,Poftă de ciocolată”

By 18 decembrie, 2016Chronicles
read time 3 min
 
18 decembrie, 2016

Cea mai frumoasă carte citită în 2016: ,,Poftă de ciocolată”

Au mai rămas două săptămâni din 2016. Dacă vrei să mai bifezi un ultim roman pe anul acesta și se întâmplă să ai și o slăbiciune pentru poveștile obiectelor neînsuflețite, alege fără să clipești bestsellerul autoarei catalane Care Santos.

by

Am ocolit ,,Poftă de ciocolată” cât am putut de mult, deși n-aș putea să spun exact de ce. Mi se părea că o văd peste tot și, fără să am vreo dorință nativă de a face fix de-a-ndoaselea față de restul lumii, mi s-a părut consumată încă dinainte de a începe lectura.

 

 

Am regăsit volumul la Gaudeamus și, dintr-un impuls de moment – accentuat și de faptul că mai aveam vreo 10 cărți în brațe – n-am zăbovit prea tare înainte să-l adaug în vârful teancului.

 

Ajunsă acasă, m-am apucat de ,,Poftă de ciocolată” înaintea tuturor celorlalte lecturi, dintr-o curiozitate amestecată cu  dubiu. ,,Dacă e plictisitoare povestea, o abandonez”, mi-am spus în gând. Patru ore și jumătate de noapte mai târziu, dădeam paginile într-o frenezie entuziastă, sorbind fiecare cuvânt al lui Care Santos.

 

,,Poftă de ciocolată” e un roman ca o bijuterie: atât de complex și de atent și migălos finisat pe toate părțile încât poți să-l sucești în fel și chip, să-l provoci, să pui cap la cap datele, să faci paralele, să te îndoiești și tot nu găsești vreo scăpare sau vreo muchie ciobită, nici chiar în cea mai puternică lumină.

 

Construcția făcută de autoarea originară din Barcelona este sensibilă și spectaculoasă în același timp: este povestea tandră a unei ciocolatiere din porțelan purtând inscripția misterioasă ,,Je suis à Madame Adélaïde de France”, care circulă de-a lungul secolelor și devine element iconic în poveștile unor femei diferite și totuși dominate de suferințe și vise teribil de asemănătoare.

În ciocolatiera din porțelan de Sèvres încap, în mod aparent straniu, doar trei cești de ciocolată caldă, un detaliu care se va dovedi elocvent pentru ,,triunghiurile” care se nasc pe parcursul cărții. Autoarea navighează grațios printre nenumărate detalii istorice, reale și imaginare, construcții elaborate și planuri paralele care-ți aduc o nouă surpriză și o nouă exclamație de entuziasm odată cu fiecare capitol.

E un roman bine-documentat, care te scufundă în universul ciocolatei. E greu de scris, îmi imaginez, dar se dovedește a fi ușor de citit, iar pe mine m-a făcut să-mi subliniez citate, să îndoi pagini preferate și să-mi doresc să revin la el peste câteva luni sau ani. Pur și simplu de plăcere. Singurul capitol puțin mai greoi mi s-a părut cel cu istoria Mariannei, dar chiar și acolo am apreciat acuratețea și migala cu care Care Santos construiește o poveste pe multiple planuri, făcând-o palpitantă, emoționantă și relevantă în economia cărții.

Ca să vă deschid ,,pofta de ciocolată”, iată câteva dintre fragmentele mele preferate:

,,«Cum să revezi pe cineva la care te-ai gândit ceas de ceas în ultimii ani?»” se întreabă. Din fericire sau nu, e pe punctul de a afla. (…) Au trecut douăzeci și trei de ani și s-au petrecut o groază de lucruri, dar noaptea asta, așezată pe-un scaun într-o terasă împrumutată, cu vedere spre casa ei, Sara are impresia că, față de Oriol, mereu a fost și mereu va fi o femeie respinsă. S-au schimbat multe: ei, lumea, viața. Chiar și trecutul și-a schimbat pielea.

 

Acum Sara este stăpâna unei ciocolaterii de renume în Barcelona, unde în fiecare zi atâția oameni cer croissante pentru micul dejun doar pentru plăcerea de-a le mânca autentice, cu unt, pregătite după gusturile autohtone, splendid servite. De Crăciun vinde două mii de torrons de ciocolată cu praline (specialitatea casei), ca să nu mai vorbim de mones, sares, crema catalană, coca de Sant Joan sau brioșele de Bobotează care au contribuit la fericirea atâtor și-atâtor barcelonezi, fii sau nepoți ai celor care mâncau aceleași dulcuri, făcute însă de părinții ei”

,,Deschide o vitrină, scoate ciocolatiera albă din porțelan finissim. Înaltă de 20 de centimetri, în formă de pară. Câteva pierderi marchează trecerea timpului: nu are capac și nici morișca de lemn care folosea la amestecat conținutul. La bază, o inscripție în litere albastre puțin înclinate amintește de o mână îndepărtată, necunoscută: «Je suis à Madame Adélaïde de France».

 

Recitind-o, Sara își zice că ar trebui să continue investigația – sau ce-o fi fost – despre această femeie. Deocamdată nu știe nici unde e muntele de hârtii, dar hotărăște că o să le caute de cum o avea o clipă liberă și o să facă ea ceva. La urma urmei, doamna Adélaïde și ea fac parte din aceeași istorie adunată în obiectul ăsta splendid, delicat, ajuns din fericire în mâinile ei”

,,Caseta «Trei prieteni diferiți» conține trei bomboane în formă de ou de ciocolată din cacao criollo albă adusă dintr-un domeniu din sudul Mexicului (exploatat exclusiv de Oriol, fiindcă el este proprietarul). Cacaua criollo albă este una dintre cele mai bune specii de cacao, aromată, cu gust delicat, puțin amară, cu totul aparte – și ca preț – la care Oriol a avut îndrăzneala să adauge chili jalapeño mexican, ghimbir indian și sirop de levănțică.

 

Chili, a zis, în onoarea lui Max și a preferinței lui pentru picant. Ghimbirul, cu gândul la el însuși și la înclinația pentru materiile prime din bucătăria orientală. Și levănțică pentru Sara, culoarea preferată și binecuvântata ei tradiție. Așa a rămas. Pe capacul negru al cutiilor – erau de trei, șase, douăsprezece și douăzeci și patru de bucăți – se putea citi, în nouăsprezece limbi diferite (în funcție de țară), imprimată cu litere aurite, această dedicație: «Pentru Max și Sara, în prezent, trecut și viitor». Foarte drăguț.

 

Foarte profitabil și foarte mincinos. Dar foarte drăguț”

,,Ai văzut literele de la bază? De-un albastru intens, de rang seniorial. Spun, în franceză, «Aparțin doamnei Adélaïde a Franței”. La vremea ei, am făcut câteva investigații, știi? N-am altceva de făcut, în colțul ăsta de lume. Un porțelan atât de fin nu iese de oriunde. Trebuie să fie de la fabrica din Sèvres, de lângă Paris, așa cred. E puțin ciudat că nu poartă marca tipică a fabricii regale, doi L înlănțuiți, inițiala numelui regelui Ludovic, și o a treia literă, care varia, să indice anul producției. Dar nu contează, se făceau și excepții acolo.

 

Eu sunt atent mai ales la culori. Albastrul ăsta atât de intens al literelor e foarte caracteristic, eu aș zice unic, și a fost folosit prima oară în manufactura franceză în 1749. Fabrica din Sèvres, clar, a fost un capriciu al doamnei de Pompadour, favorita regelui Ludovic XV, o femeie admirabilă, nu doar că se culca cu regele, dar era și prietenă intimă a reginei și amfitrioană a petrecerilor de la Versailles. Și toate astea la doar douăzeci și trei de ani, imaginează-ți! Tu câți ani ai, domnișoară, dacă-mi este permisă întrebarea? Păi vezi, aveți, aproximativ, aceeași vârstă. Încă o femeie care știe bine ce vrea!”

,,În ciocolatieră încăpeau trei ceșcuțe. Domnișoara Càndida, adică doamna Sampsons, avea obiceiul să mai bea și-a doua ceașcă, dar aproape niciodată pe a treia. (…)

 

Ai răsucit cheia în broască pe dinăuntru și te-ai așezat la masa la care Càndida n-avea să mai vină niciodată să ia micul dejun. Ai despăturit șervetul de pânză și ți l-ai pus în poală, cum o văzuseși pe ea făcând de-atâtea și-atâtea ori. Și-apoi te-ai servit cu ciocolată. Trei cești întregi, tot ce era în ciocolatiera misterioasei Adélaïde de France. Ai băut-o cu calmul condamnaților, privind în stradă. Nu era foarte dulce, dar era foarte fină. Când ai terminat, ai înfulecat pâinea și fructele. Ai lăsat farfuriile lună.

 

Doar o secundă, te-ai gândit că meritai”

-Mi-ar plăcea o ciocolatieră, am spus.

-Ah, bineînțeles, a zis directorul, știe toată Franța că mesdames sunt mari experte în arta de a bea ciocolată.

-Într-adevăr ne place foarte mult, ne vine din familie.

-Sigur, nu strămoșii dumneavoastră au introdus-o în moda curții?

-Sunteți bine informat (…) Cred că singurele clipe de fericire trăite de străbunica mea erau cele în care își bea ciocolata în salonașul ei, ascunsă de somptuozitatea care o întrista. Se spune că prima oară când a privit grădinile din balconul Sălii Oglinzilor a simțit o dorință nebună să se-arunce și să se omoare. Din nefericire, a murit puțin după aceea, măcinată de o boală misterioasă. Eu zic că de tristețe”

,,-Va fi o plăcere să fabricăm pentru dumneavoastră o ciocolatieră care să cinstească stirpea femeilor despre care mi-ați vorbit. Și care să vă facă fericită, dacă se poate. Ce culoare v-ar plăcea?

-Albă. Albul mă înseninează.

-O vreți decorată?

-Mai bine fără ornamente.

-Văd că aveți idei foarte clare. Altceva? Mărimea?

-Nici mare, nici mică. Să încapă în ea trei cești, atâtea beau mereu după-amiaza”

Puteți găsi ,,Poftă de ciocolată” pe site-ul editurii Humanitas, AICI.

6 Comments

  • Elena spune:

    Si eu am citit-o dintr-o suflare si pe langa povestea minunata, cartea mi-a starnit o dorinta arzatoare de a revizita Barcelona . Acelasi efect il au asupra mea si romanele lui Carlos Luis Zafon.

  • Bookish spune:

    Eu am mers la lansarea cărții, în prezența autoarei. A fost interesant să aflu și câteva dedesubturi cu privire la alegerea titlului și amănunte despre documentare minuțiosă pe care a făcut-o. Din păcate, am cam aflat și despre ce e vorba și mi-a tăiat un pic din avântul de a o citi. Cine știe, totuși, poate peste câțiva ani, după ce se mai estompează comentariile auzite, mă voi întoarce la ea. Până acum am mai citit de aceeași autoare Încăperi ferecate.

  • Alina spune:

    De 4 ore am inceput sa o citesc si nu o pot lasa din mana. Se anunta o noapte alba.
    Am cumparat-o la recomandarea ta 🙂 Multumesc!

  • Anca spune:

    Gata! Comanda plasata! Abia astept sa o citesc ?

  • Pentru că-mi plac recomandările tale, tocmai mi-am comandat cartea asta! <3

Leave a Reply