Zilele astea, toată lumea postează despre prima zi de școală.

 

Cei care au copii fac paralele cu pozele lor și ale celor mici, iar cei care nu au se mulțumesc să pună poze cu ei de când erau mici.

 

Eu nu voi face nici una, nici alta.

 

Zilele astea, în tot haosul cu școala „altfel”, mi-am amintit însă de propria mea experiență la școală, cu fix 30 de ani în urmă.

 

Eu am fost dată la școală la 6 ani și un pic, încă nu aveam șapte ani, așa că am fost mereu cu un an mai micuță decât colegii mei.

 

Deși mamaie, Dumnezeu s-o odihnească, îl mai mustra din când în când pe tata că „mi-a furat copilăria”, eu mă bucur că am mers la școală mai repede. M-am potrivit acolo și mi-a plăcut.

 

Citind însă relatările de azi, despre ceea ce se întâmplă în școli, despre scandalurile cu educația sexuală, cu religia, cu copiii bătuți și copiii obraznici, cu violența, cu tot, mi-au venit în minte, ca într-o cascadă, lucruri trăite de mine.

 

Am început clasa întâi la o școală din centrul Bucureștiului, în 1990. Prima generație de după Revoluție. Fericiții. 

 

Din prima clipă, ne-am lovit – de fapt ai mei s-au lovit – de „modus operandi” din acea vreme.

 

Mai exact, faptul că performanța și calitatea claselor descreșteau în linie cu literele alfabetului.

 

La „A” era spuma, vârfurile, iar până ce ajungeai la F te luai cu mâinile de cap. 

 

Nu am înțeles asta decât mult mai târziu și mi s-a părut prima sincopă a învățământului românesc: în loc să faci clase eterogene, astfel încât copiii să se îndemne unii pe alții la învățat, îi împarți din prima în „deștepți” și „mai puțin deștepți”.

 

Prima delimitare în viață.

 

Mama mea, care a trăit niște vremuri urâte de tot, își aduce aminte cum, în copilăria ei, erau împărțiți în banci și strigați la catalog pe categorii sociale.

 

Mama era ultima categorie, bunicii erau muncitori, oameni simpli, așa că mereu era ultima strigată și, între noi fie vorba, tratată în concordanță cu statutul.

 

Încă e marcată de această amintire, dar – în coordonate diferite pe alocuri – lucrurile nu se schimbaseră radical nici când am mers eu la școală.

 

Nu mă înțelegeți greșit, e normal să existe clase de informatică, de matematică, de intensiv-engleză, pentru copiii mai înzestrați pe această zonă.

 

Eu însămi am făcut cândva parte dintr-o asemenea clasă, în urma unui examen.

 

Doar că asta vine mult mai târziu și nu poți să-ți dai seama de înzestrarea copiilor din clasa întâi. Pe ce criteriu? Cum arată tatăl? Cât de prezentabilă e mama? Ce meserie au părinții?

 

Măcar în primele clase, copiii ar trebui să aibă șansa de a fi egali. Mult oricum n-o s-o mai aibă după aceea.

 

Trecând peste asta, de multe ori mă bufnește râsul când aud de idealizarea copilăriilor nouăzeciste, de regulă de către părinți. „Vai, dar pe vremea noastră nu se întâmpla așa”, „Nu se făcea, nu se dregea”.

 

Ba da, oameni buni. Se făcea și se dregea.

 

Pentru că ai mei nu știau cum se face cu înscrierea la școală și că trebuie să-ți lași „rând” cu luni înainte, tata s-a dus să mă înscrie undeva prin august, început de septembrie, așa că i s-a spus, sec, că la „clasele bune” s-au cam ocupat locurile, în condițiile în care deja erau câte 30-35 de copii în clasă.

 

Așa am ajuns eu la clasa F. 

 

Poate o să sune ciudat, dar faptul că am fost la F în primii patru ani ai vieții mele a fost un mare noroc.

Pentru că acolo, printre copii de absolut toate felurile, am înțeles de timpuriu ce înseamnă viața. Viața adevărată. 

 

La F aveam colegi din toate „lumile” posibile: câțiva de etnie romă, un coleg venit de la școala de corecție pe care învățătoarea îl amenința zilnic că „o să se întoarcă acolo”, copii cărora le era greu să învețe chiar și două litere din alfabet și care, realizez acum, aveau probabil o formă de dislexie, copii bătuți, copii cu traume emoționale.

 

Acea clasă, din buricul Bucureștiului, era viața în miniatură.

 

Totuși, privind înapoi la clasa de omuleți în care am nimerit acum 30 de ani, concluzia pe care pot să o trag acum, cu tristețea adultului, este că acei copii, indiferent de abilitățile intelectuale și de familiile mai mult sau mai puțin strălucite din care veneau, aveau în mare măsură o problemă enormă.

 

Erau neiubiți.

 

Nu știu dacă era o consecință a vremurilor trăite de părinții lor sau pur și simplu un stil nouăzecist de educare a copiilor, dar și acum mi se strânge inima când îmi amintesc.

 

Dacă aș fi psiholog, aș putea scrie o carte de tipologii de parenting doar după ceea ce îmi amintesc de la colegii mei de atunci.

 

Îi văd și acum pe toți, aievea, așezați în băncile noastre ca vai de ele și țin minte tot: nume, prenume, gestică, la unii chiar și sunetul vocii.

 

Probabil meseria asta, în care detaliile contează, mă alesese încă de atunci și fără să vreau începeam să înregistrez lucruri care urmau să-mi fie de folos mai târziu.

 

Nu o să le dau prenumele reale, chiar dacă a fost acum un secol și nu i-ar recunoaște nimeni, fiindcă nu se cade. Voi folosi, așadar, nume false. Pentru că nu contează numele, ci ideea.

 

O aveam pe Miruna, care era cea mai silitoare fată din clasă. Bunicul Mirunei venea să o aștepte zilnic la școală și o întreba ce note a luat.

 

Miruna lua mereu numai zece, era genul de fată care se trezea la cinci dimineața să învețe, lucru pe care avea să-l facă mult timp după aceea, până la facultate.

 

Când auzea de zece, bunicul ei aproba din cap și îi spunea „Foarte bine, că altfel știi ce a zis mă-ta: dacă iei mai puțin de nouă, nu mai ai ce căuta acasă”.

 

Bunicul Mirunei vorbea serios și chiar și acum, după atâția ani, mi-l amintesc aievea: era un individ brutal, fără nicio întipărire de bunătate pe care o asociezi de regulă cu „bunicia”.

 

Genul de ins care sparge mingile copiilor de la bloc și otrăvește câinii vagabonzi. ACEA tipologie. Deși, îmi amintesc, era intelectual. Nu că asta ar conta atunci când e vorba de caracter.

 

Cât despre mama Mirunei, ea era o dramă ambulantă: suferind de o depresie severă, trăia prin fata ei, care trebuia să fie un robot perfect. Nimic nu era despre Miruna, totul era despre ea, mama.

 

O aveam apoi pe Nicoleta. Pe Nico. Nico era de etnie romă, o fată de zahăr, extraordinar de finuță și de caldă. Nu era cea mai grozavă la învățătură, dar se străduia.

 

Mama ei venea adesea la școală ca să o bată, când doamna învățătoare se plângea că fata nu învață suficient de repede.

 

O bătea în fața noastră, a tuturor, în fața clasei.

 

De fapt, așa se derulau bătăile în această școală bucureșteană de centru. În public.

 

Mai aveam un coleg, Iulian, care a fost bătut de mama lui așa până hăt prin clasa a opta.

 

Mama lui, o doamnă elegantă, cu blană și geantă de lac, venea, dădea ușa de perete, îl ridica din bancă, începea să-l înjure și, în timp ce-i căra pumni și picioare – la propriu – îl făcea în toate felurile.

 

Învățătoarea nu mișca un deget, iar noi eram împietriți.

 

Pentru mine, asupra căreia părinții nu ridicaseră măcar un deget vreodată, acele demonstrații de violență erau greu de suportat.

 

Chiar și acum, când văd scene de violență, mă crispez și întorc privirea. Nu pot să le văd, să le „duc”.

 

Nu sunt vreo „panseluță” sensibilă, dar în acei ani de școală am văzut atâta bătaie, atâta cruzime între părinți și copii încât, deși ei au luat bătaia, ceva din mine s-a învinețit pentru totdeauna.

 

Și vânătaia aia de pe suflet n-a trecut niciodată.

Îl aveam pe Popov, băiatul despre care învățătoarea spunea că ar trebui trimis înapoi la școala de corecție.

 

De fapt iertați-mă, am folosit până acum prenumele colegilor mei, dar de fapt noi nu eram niciodată „Diana”, „Miruna” sau ”Nicoleta”.

Eram nume de familie: Ionescu, Popov, Popa, Mircescu.

 

Prenumele erau „pentru când o să ajungeți voi mari scule și o să vă semnați cu prenumele înainte de nume, până atunci sunteți ca la catalog. Popescu! În picioare, la tablă!”.

 

Popov era, de fapt, Alexandru, doar că nu i-am auzit niciodată acest nume în patru ani de școală.

 

El era mereu „Popov, tu o să ajungi înapoi la corecție!” sau „Popov, școala ajutătoare te mănâncă!”.

 

Alexandru Popov era, într-adevăr, un elev mai lent, cel mai probabil dislexic, dar mai ales un copil care semăna mai puțin cu un copil și mai mult cu un adult speriat, stângaci și haotic, care nu știe bine ce i se întâmplă. Ca și cum s-a trezit brusc om mare într-o lume pe care n-o înțelege.

 

Așa că făcea totul din instinct: se bătea, țipa, deranja ora.

 

Era un copil bătut și traumatizat, cel mai probabil dintr-o familie disfuncțională, ai cărui părinți nu veneau niciodată la școală și nu se interesau de el.

 

Nici la școală nu a auzit vreo vorbă bună de la învățătoare și nicidecum vreo tentativă de a-i explica lecția mai pe înțeles.

 

Nu, refrenul era mereu: „Popov, nu pricepi nimic, ești un prost. Stai jos”.

 

Mai aveam în clasă o fetiță timidă care avea trei frați mai mici acasă, de care trebuia să aibă grijă, așa că era mereu în urmă cu lecțiile.

 

Colega mea de bancă, Simona, avea o soră mai mică de care avea grijă cam ca o mamă, și – văzându-mă mai mică și mai timidă – își extinsese și asupra mea afecțiunea maternă.

 

”Nu trebuie să-ți fie teamă la școală, e frumos, ne descurcăm noi!”, mi-a spus în prima zi, văzându-mă nițel mai stingheră.

Privind înapoi, acel copil era mai matur emoțional decât mulți adulți din jurul nostru.

 

Am pierdut legătura cu ea când s-a mutat din cartier, în clasa a patra, dar mi-ar plăcea să știu că e bine, fericită. A fost unul dintre cei mai dragi oameni din acea perioadă a vieții mele.

 

Îl mai aveam și pe Mihai, un băiat care era crescut doar de tată, un domn cu servietă și costum, care venea des să-l ia de la școală și care, îmi dau seama acum, făcea tot ce putea el.

 

Doar că Mihai nu era un elev bun, nu știa să citească bine, iar doamna profesoară, probabil singura imagine feminină constantă pe care o avea el în viața lui în acest moment, îi amintea mereu că e un prostănac care nu știe literele.

 

Mai aveam o fată care avea „buză de iepure” și copiii râdeau de ea, fără ca învățătoarea să miște vreun deget sau să le explice situația.

 

De fapt, doamna învățătoare era mai preocupată de cântecelul perfect și de serbările noastre impecabile decât de orice alt fel de educație, dar realizez acum că îi ceream imposibilul.

 

La liceul pedagogic, pe vremea ei, învățase niște METODE, pe care le aplica indiferent de obiectul care-i stătea în față. Metoda era metodă.

 

Vrem să știe copilul alfabetul, tabla înmulțirii și împărțirea dumnezeiește? Facem tot ce se poate ca să atingem acest scop, indiferent de ce metode e nevoie.

 

Rămâne complexat și traumatizat pe viață, crezând că e ultimul imbecil? Da, dar știe tabla înmulțirii la perfecție și o să ne mulțumească mai târziu că l-am făcut om.

 

La momentul în care ne-a preluat, doamna învățătoare avea deja bine peste 50 de ani, deci generații de copii primiseră același tratament. „Și doar au ajuns oameni, n-au mai murit din asta!”, cum mai aud în zilele noastre.

 

Nu am scris toate astea ca să „dau” în școala românească. Sunt un produs al ei, până la urmă, deopotrivă cu bunele și cu relele pe care mi le-am însușit din sistem.

 

Ce vreau eu să spun este că treizeci de ani mai târziu, cu tehnologie cum nici nu am fi visat în 1990 și acces la o infinitate de surse de informație, nu putem, chiar NU PUTEM să mai avem metodele de educare, de corecție și de raportare la copil pe care le avea doamna învățătoare, Dumnezeu s-o ierte.

 

Nu putem să mai considerăm că umilirea copilului e un lucru normal, că a-i spune copilului că e un idiot și un imbecil în fiecare zi „o să-l ambiționeze și o să-l facă om” sau că există copii „proști” sau „deștepți” din naștere.

 

Pentru că sindromul Stockholm merge până la capăt, în timp ce rememoram personajele care au populat primii mei ani de școală, mă simțeam vinovată.

 

Vinovată că nu i-am luat apărarea lui Popov, că nu am spus ceva când Iulian era bătut de „cucoana” de maică-sa, când Nico era „gratulată” cu vorbe grele de doamna învățătoare. Deci tot eu, copilul de șase ani care eram, mă simt în culpă.

 

Dincolo de toate lucrurile bune ale școlii românești pe stil vechi, acesta este poate cel mai mare „păcat”: faptul că te făcea să te simți nepotrivit și greșit, indiferent de context.

 

Era mereu vina ta.

 

Erai bun la română și slab la matematică? Erai un idiot care nu înțelege o fracție banală!

 

Te pricepeai la științe exacte, dar habar nu aveai să tragi o linie dreaptă la desen sau să citești o partitură la muzică? O loază, păcat de tine, brânză bună în burduf de câine!

 

Erai mai agitat în oră, nu-ți găseai locul? Un copil problemă, o pacoste!

 

Dimpotrivă, un timid? Motolule, crezi că așa o să răzbești?

 

Oricum ai fi fost, nu erai bine.

 

Cel puțin nu „binele” pe care-l așteptau de la tine școala, societatea și, în cazurile colegilor mei mai puțin norocoși, părinții care îi priveau ca pe o extensie a propriei persoane, una care trebuie să demonstreze tot ce n-a demonstrat „originalul”.

 

Ca epilog, știu ce s-a ales de mulți dintre colegii mei de atunci. Au rămas în cartier și i-am văzut mulți ani după aceea.

 

Nico încă vindea la taraba mamei ei, din piață, acum cinci ani când am văzut-o ultima dată.

 

Miruna a ajuns să facă facultatea pe care și-o dorea mama ei și să-i bifeze toate scopurile, ca pe un desfășurător imaginar.

 

Iulian a plecat în Spania, unde nu știu ce face, dar din pozele de Facebook pare fericit.

 

Fata cu mulți frați și-a deschis un butic la care vinde mase plastice din Dragonul Roșu și încă își întreține familia. Toată familia.

 

Toți s-au descurcat cum au putut, cei mai mulți crezând probabil că asta e tot ce pot mai bine. Că nu au altă variantă, altă șansă.

 

Poate nu ar fi avut, poate într-adevăr acesta era destinul lor.

 

Sau poate… nu vom ști niciodată cu adevărat.

********

Pentru mai multe idei, gânduri și inspirații, mă puteți urmări și pe pagina mea de INSTAGRAM.