Cauzele pierdute

Am iubit mereu cauzele imposibile, cu un elan care l-ar fi făcut invidios și pe Don Quijote. M-am încăpățânat să cred că unii oameni pot fi mai mult decât sunt, că se schimbă, că merită o a doua, a treia, a zecea șansă. În 2017 am înțeles că oamenii nu se transformă de fapt în nimic, ci doar se adâncesc mai mult în ceea ce sunt de fapt. Și asta e perfect, doar că eu nu mai simt nevoia de a asista la acest spectacol.

De multe ori am iertat prieteni care s-au purtat urât sau care au fost nedrepți cu mine de-a lungul vremii, gândindu-mă că fiecare dintre noi duce lupta lui și că poate a lor e mai grea decât a mea. E foarte posibil să fie așa, dar treaba mea e să am grijă de mine, a lor e să aibă grijă de ei. În sfârșit mi-am dat seama de asta.

Prietena mea, Ina Țăranu-Hofnăr, care scrie pe INOZA.RO, pomenește adesea, pe ton de glumă, de Sfânta Rita, sfânta cauzelor imposibile. Nu i-am zis niciodată, dar va afla acum că Sfânta Rita chiar e sfânta mea preferată, de cel puțin 15 ani, de când am descoperit capela ei în Biserica Sf.Augustin din Paris. Și da, e patroana cauzelor imposibile, fără de speranță, cele care atârnă de un fir de păr.

De multe ori m-am gândit la ea când și eu agățam de un fir de păr, doar că am învățat, în timp, că și cauzele imposibile sunt de mai multe feluri. Sunt unele în care speri cu voluptate fiindcă asta îți încarcă sufletul și altele care te coboară undeva jos de tot, în întuneric. Și eu refuz să mai cobor în întuneric.

Oamenii care au fost și nu mai sunt…

Nu mă înțelegeți greșit, ei încă sunt buni-zdraveni, respiră, trăiesc și își văd de treabă, dar dintr-un motiv sau altul și-au făcut ieșirea grandioasă din viața mea. Și, pentru o vreme, am cărat după mine o suferință latentă. Chiar dacă n-am acceptat-o, ea era acolo, de câte ori îmi legam șireturile sau îmi potriveam părul în oglindă.

Eu investesc suflet în orice fleac, darămite într-o prietenie sau o relație profesională, așa că mi-a luat mult să depășesc cele întâmplate. Până într-o zi, în care m-am trezit și am știut că e momentul.

Într-una dintre diminețile mele liniștite, când de regulă ascult muzică, fac meditație sau pur și simplu privesc pe geam, i-am chemat pe toți în gând și mi-am luat la revedere de la ei. Le-am spus tot ce am avut de spus, mi-am cerut și eu iertare de la ei și le-am dat drumul. Din acest moment, chiar dacă ne vedem pe stradă, la evenimente sau oriunde ar fi, e ca și cum aș vedea fantoma unui om care a murit pentru mine. Le doresc tot binele pe care și-l doresc ei, dar emoțional nu ne mai unește nimic.

Imaginea mea despre mine însămi

Chiar dacă în ultimii ani m-am schimbat foarte tare, am realizat de curând că imaginea mea despre mine, în coordonate fizice, a rămas neschimbată undeva de prin liceu. Am fost mereu fata care a cucerit bărbații cu mintea și cu glumele ei, nu neapărat prima pe care o remarci când intri într-o încăpere. Gluma mea preferată era că sunt ca o telenovelă: odată ce ai văzut un episod, te tot întorci să-l vezi și pe următorul. Și eram perfect în regulă cu asta. Am fost fata studioasă, cu ochelari și rochii cuminți, care își vedea de treaba ei. Și eram perfect în regulă și cu treaba asta. Doar că, de la o vreme, mi-am dat seama că sunt mai mult de-atât, dar am fost prea ocupată să-mi dau seama.

Sincer, nu intenționez să devin o bombă sexy, nici nu aspir la asta, dar pentru prima dată îmi dau seama că văd în mine ceva ce înainte nu era acolo. M-am schimbat în mod firesc, organic, iar asta s-a tradus în ultima vreme în alegeri vestimentare, în coafuri, machiaj, tabieturi, chiar și în sportul pe care-l fac. Înainte făceam sporturi foarte masculine, „de forță”, poate și fiindcă simțeam nevoia să dovedesc că pot, că sunt în stare. Voiam s-o arăt lumii întregi. Acum știu că sunt în stare, mi-e foarte clar, dar nu mai vreau asta. Nu mă mai străduiesc atât de tare. M-am așezat în mine însămi.

Ca s-o lămurim din prima: nu intenționez sub nicio formă să-mi fac vreo intervenție estetică – nu că aș avea o problemă cu cine o face – și nici nu vreau să mă schimb radical ca stil sau atitudine. E vorba, însă, de foarte multe lucruri mici, care mi-au sărit în ochi când am avut răbdare să mă uit cu atenție la mine, dincolo de partea pur intelectuală. Și cred că, tot pentru prima oară, chiar îmi place ceea ce văd și aș vrea să lucrez un pic mai mult la asta.

Ceea ce am fost

Acum câteva zile mi-am dat seama că, începând de anul acesta, am început să renunț mult mai lesne la lucruri în care am investit mult. Până acum îmi era foarte greu, era ca și cum ar fi rupt cineva o bucată din mine odată cu fiecare lucru pe care-l lăsam în urmă, dintre cele care mă defineau: alegeri, joburi, definiții personale. Până mi-am dat seama că problema nu era la acele lucruri, ci la felul în care mă raportam la ele. Ca la chestiuni de viață și de moarte. Doar că, în fapt, numai moartea e definitivă, restul lucrurilor se schimbă de la zi la zi.

În 2017 am realizat că e în puterea mea să aleg, să refac, să construiesc, să dărâm și, la finalul zilei, să-mi asum toate astea. Că pot să fac și să refac, că am tăria s-o iau de la capăt. Și că, deși uneori e mai greu, n-o să mor cu siguranță din asta. Am lăsat în urmă lucruri la care am muncit și care cândva mă defineau, cu lejeritatea la care renunți la o haină care ți-a rămas mică. Nu sufăr după ele, nu le regret, nici măcar nu mă mai gândesc la ele.

Cândva credeam că ăsta e un lucru trist – să-ți iei „rămas bun” a fost mereu cel mai sfâșietor gând, pentru mine – dar acum realizez că despărțirile de lucrurile care nu te mai reprezintă sunt, de fapt, cel mai eliberator lucru pe care-l poți face pentru tine. Faci mai mult loc liber pentru fericire.

„De ce eu”-uri

A fost poate cea mai grea lecție din 2017. Mi-am găsit în sfârșit răspuns la niște probleme de sănătate – nu grave, dar mărunte și numeroase – pe care le căram după mine de ani de zile și, odată ce am avut tabloul complet, am înțeles că am de lucru. Că trebuie să repar, să schimb, să compensez, să renunț, să mă dau peste cap. Am multe de făcut la anul.

Doar că, privind cu claritate ceea ce se află în fața mea, am simțit un tip nou de seninătate surprinzătoare. De când am rezultatele, negru pe alb, nu îmi mai e teamă de nimic. Nimic nu mă clintește. De câte ori mă mai gândesc la ce mă așteaptă, îmi vine în cap aceeași idee: „Am aflat toate astea, după atâția ani de întrebări, pentru că stă în puterea mea să le schimb. Dacă nu puteam să schimb nimic, nu mi-ar fi ieșit în cale oameni, informații, indicii către găsirea răspunsului. Toate astea trebuie să aibă un sens. Acum depinde doar de mine să folosesc acest moment în favoarea mea”. 

Eu sunt o fatalistă, chiar cred că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Doar că, așa cum am făcut mereu, mă voi agăța de orice șansă îmi dă viața și voi avea grijă să fac tot ceea ce ține de mine.