Despre tot ce-i fin și fain

Crezi că vulnerabilitatea doare? Nu știi cum doare regretul…

By 30 august, 2016Emotions
read time 2 min
 
30 august, 2016

Crezi că vulnerabilitatea doare? Nu știi cum doare regretul…

Săptămâna trecută, editura Curtea Veche mă provocase să scriu câteva cuvinte despre curajul de a fi vulnerabil, cu ocazia lansării cărții despre vulnerabilitate a cercetătoarei Brene Brown. Pentru că mulți cititori au parcurs rândurile mele și au considerat că mai aveam destule de zis, m-am decis să merg mai adânc în acest subiect, care a fost o temă generală a vieții mele. Care e, de fapt, prețul vulnerabilității?

by

Când am scris o carte despre fetele single (povestea ei aici) și apoi am început să scriu pe blog, m-am gândit de multe ori dacă nu cumva împărtășesc prea mult. Dacă folosind drept ancore și exemple propriile mele trăiri nu mă deschid prea mult către oameni și nu invit pericolul de a fi rănită de reacțiile lor.

 

În zilele noastre, toți trăim cu ,,avertismentul Miranda” deasupra capului, acea faimoasă citire de drepturi pe care o auzim în filmele americane: ,,Ai dreptul să nu spui nimic, tot ce spui poate și va fi folosit împotriva ta…”. De multe ori, în viața de zi cu zi, sinceritatea chiar ni se întoarce împotrivă, prin bârfe, șușoteli sau judecăți pe la colțuri. Dar, chiar dacă avem dreptul să nu spunem nimic și să ne punem la adăpost, mai presus de acest drept se află obligația de a vorbi atunci când avem ceva de spus. Obligația față de noi înșine de a nu îngropa lucruri care ne preocupă, ne revoltă sau ne entuziasmează, doar pentru că lumea ar putea să nu fie de acord.

 

Cândva, am făcut un interviu cu o actriță de improvizație și am întrebat-o dacă nu îi este teamă să urce pe scenă știind că n-are nimic pregătit și că ar putea să se facă de râs. A zâmbit și mi-a spus că teama nu dispare niciodată, dar că un actor are datoria să-și exploateze potențialul de vulnerabilitate. E o expresie care a rămas cu mine și am evocat-o ori de câte ori mi-a fost teamă că rup prea mult din mine într-un text. Mi-am dat seama că e mai important pentru mine să nu sugrum mesajul din sufletul meu decât să rămân în zona călduță a certitudinilor.

 

M-am eliberat cu adevărat de teama mea în ziua în care am realizat că m-ar durea mai puțin ridicolul decât gândul că am tăcut când, de fapt, aveam atâtea de spus. Peste ani, amintirea unui ,,faux-pas” devine – în perspectivă – de-a dreptul amuzantă, în schimb regretele lucrurilor pe care le-am ratat devin tot mai împovărătoare. Și, chiar dacă uneori riscăm ridicolul, cedând fricilor noastre riscăm să nu descoperim niciodată cât de extraordinari am fi putut fi.

Aici se oprea postarea mea pentru Curtea Veche, pe care o puteți găsi și aici.

Sunt mix atipic de trăsături emoționale: am fost mereu copilul timid care nu voia să se afle în centrul atenției, preferând să stea liniștit în colțul lui și să-și vadă de treabă. În același timp însă, ori de câte ori viața mi-a oferit șansa de a-mi călca în picioare timiditatea, am apucat-o cu ambele mâini. Șansa, nu timiditatea. Oricât de tare m-ar fi înfricoșat gândul că trebuie să vorbesc în public, să joc un rol pe o scenă, să particip la o dezbatere cu public sau la o emisiune live, am zis mereu ,,Da”. De cele mai multe ori mă îngrozea gândul, mă simțeam împietrită de spaimă doar imaginându-mă în acea postură, dar am zis ,,Da”, din tot sufletul. De ce? Fiindcă știam că amintirea unui ,,Nu” și pierderea unei șanse de a lua parte la ceva minunat mă va urmări mult mai chinuitor decât teama trecătoare de a face acel lucru.

Pentru mine, vulnerabilitatea este suma tuturor fricilor care te fac să te simți exact ca în acele coșmaruri în care apari dezbrăcat în fața lumii întregi, plimbându-te gol-goluț pe stradă, fără să ai cu ce să te acoperi. Rămâi dezgolit în fața tuturor, cu toate slăbiciunile tale, cu toate punctele tale tari dar și cele care-ți ridică o mie de dileme, cu toate nesiguranțele și fricile. Și știi că, defilând cu ele în văzul oamenilor, ei te-ar putea arăta cu degetul, te-ar putea lua în râs, te-ar putea considera ridicol. Dar, dacă te iubești pe tine măcar un pic, atunci trebuie s-o faci oricum.

În clasa a noua, când am văzut afișul de casting pentru trupa de teatru a liceului meu, am fost prima care s-a prezentat. Știam că, dacă nu o fac, voi regreta mereu. Așa că am preferat să mă fac de râs, să mă fac de râs glorios poate, dar să nu rămân cu povara lui ,,Dar dacă…”. Știu, în adâncul sufletului, că am fost dezastruoasă la prima mea ,,audiție” (Mihai Eminescu – ,,Dintre sute de catarge”, recitată cu inima bătându-mi în gât), dar oamenii de acolo mi-au apreciat dorința de a evolua în ciuda temerilor mele vizibile și tocmai acesta a fost punctul meu forte. Emoția nestudiată, crudă. Datorită acelui moment de jenă temporară, am făcut parte timp de patru ani de zile dintr-o trupă grozavă, în care am învățat enorm de multe despre mine însămi.

 

În primul meu an la Forbes, scriam despre bănci, burse de valori și pensii, iar șefa mea de atunci m-a trimis să vorbesc, live, despre cele mai bune investiții bursiere ale momentului, la un post de televiziune economic. Era luna iulie 2009, toată economia lumii era la pământ, iar eu urma să povestesc live, 10 minute, la Money Channel, despre unde cred că ar trebui să-și investească oamenii banii. Cu argumente și exemple. În noaptea de dinainte, n-am pus geană pe geană, iar când în sfârșit am adormit, m-am trezit de vreo trei ori cu inima bubuindu-mi în piept.

 

Visasem că am ajuns în emisie și că m-am blocat, că am uitat ce voiam să spun, că m-am bâlbâit, că n-a sunat ceasul și nu am ajuns la timp și alte spaime asemenea. Nicio clipă, însă, nicio secundă, nu m-am gândit să nu mă mai duc. Acea intervenție nu a fost chiar cea mai grozavă performanță televizată a vieții mele, pentru că aveam inima cât un purice, dar am avut după aceea multe participări chiar foarte bune, de care sunt foarte mândră, și pe care le datorez tocmai acelei prime emisiuni. Fără acea panică inițială, aș fi stat în zona mea de confort, convinsă că n-am ,,stomac” pentru live.

 

Ba chiar la un moment dat, la vreun an după acel moment, pentru că un alt invitat nu ajuns la timp la emisiunea la care participam, am rămas doar eu și moderatorul, vorbind o oră întreagă despre evoluția cursului valutar, despre problematica indicilor bursieri în anul următor (era final de 2010) și despre ce se va întâmpla cu economia globală. Nu pregătisem absolut nimic dinainte, îmi bătea inima tare, dar m-am descurcat. Acele prime 10 minute de odinioară reprezentau cel mai convingător ,,precedent”: învinsesem deja teama și aveam s-o înving iar.

Emmet Fox spunea cândva ,,Chiar dacă tremuri din toate încheieturile, fă-o!”. Ei bine, după asta m-am ghidat eu mereu în momentele în care mă simțeam vulnerabilă în fața oamenilor, ca și cum tot sufletul meu ar fi fost dezgolit în văzul tuturor, cu toate fricile la vedere. Nu trebuia să o fac perfect, nu trebuia să am un calm princiar, nu trebuia să fie ca în fanteziile mele de siguranță de sine. Dar trebuia s-o fac orice ar fi. Învingerea fricii nu era opțională.

5D3_5313e

 

Când privesc înapoi la toate lucrurile pe care le-am făcut bine, la lucrurile pe care le-am greșit și la cele pe care poate aș fi vrut să le fac altfel, am o mare satisfacție. Una pe care simt că mi-am câștigat-o singură, prin toate momentele în care am spus ,,Da” deși toate temerile mele, strânse ghem, mă împingeau cu disperare către ,,Nu, nu, nu”.

Satisfacția mea supremă este că nu am cuvinte nerostite, sentimente nemărturisite, regrete de tipul ,,Dar dacă…”. Chiar nu am.

Când mi-a plăcut de cineva, am arătat-o, chiar dacă toate regulile, sfaturile și înțelepciunea convențională susțineau sus și tare taman contrariul. N-am jucat jocuri și nu m-am priceput niciodată la tactici prăfuite de timpul ,,Una simt și alta arăt”. M-am avântat în gol atunci când toate regulile prudenței spuneau să stau liniștită. Am vorbit când poate era mai sigur pentru mine să tac. Am spus ce simt când poate era mai safe să fac pe inabordabila. Și da, de multe ori, poate de cele mai multe ori, am dat-o în bară cu grație. Mi-am frânt speranțe, mi-am frânt încrederea în oameni, nu mai zic de câte ori nu mi-am frânt inima. Dar, când privesc înapoi, ,,je ne regrette rien”, vorba lui Edith Piaf.

 

N-am lăsat nimic nerostit, neîncercat, n-am lăsat nimic în aer, n-am abandonat nimic în ceață. Nu mă bântuie regretul lui ,,Dar dacă poate aș fi spus ceva…”, ,,Dar dacă aș fi făcut poate ceva…”, ,,Dar poate X nu a știut…”, ,,Dar poate Y nu și-a dat seama…”. Nu. Au știut, le-am spus, și-au dat seama, am vorbit, am arătat, am exprimat. Modul în care s-au derulat lucrurile pentru mine, după aceea, nici nu mai contează. Contează că nu duc cu mine bagaje de regrete și de întrebări fără răspuns.

 

Am fost nu vulnerabilă, ci dureros de vulnerabilă. Am avut perioade în care mă simțeam ca o inimă mare, deschisă, care aproape că invită dezamăgirea și suferința, dar, paradoxal, tocmai asta m-a salvat pe termen lung. Nu cred că aș fi putut trăi cu greutatea zilnică a lui ,,Dar dacă…” pe sufletul meu. M-ar fi sufocat lent, mi-ar fi ucis bucuria, mi-ar fi îngenunchiat spiritul.

Chiar dacă vulnerabilitatea aduce uneori teamă, rușine, obraji care ard de jenă și un sentiment îngrozitor de gol în stomac și de gol în suflet, e un sentiment temporar, fugitiv, care se consumă și moare. E o lumânare care arde și te arde, dar odată topită, nu mai rămâne din ea decât o pojghiță de ceară uscată, pe care o desprinzi fără să lase urme. Regretele, în schimb, ți se mută pentru totdeauna în suflet, se împroprietăresc cu tot ce-i al tău și rămân pentru totdeauna chiriașii tăi, într-o cămăruță, mai mică sau mai mare, din care nu prea poți să-i evacuezi niciodată.

 

Pe măsură ce îmbătrânești, și „chiriașii” tăi îmbătrânesc, devin mai acri, mai lipsiți de răbdare, mai dezamăgiți de tine și de rateurile tale. Și atunci vocea lor ajunge să se confunde cu vocea pe care o auzi în timpane ori de câte ori ceva nu merge cum vrei, când ceva nu iese cum ai fi sperat, ori când îți dai seama că viața ta nu e chiar ceea ce sperai tu că o să fie. ,,Păi sigur, dacă ai fi făcut atunci ceea ce trebuia”, ,,Dacă i-ai fi vorbit atunci lui X”, ,,Dacă ai fi încercat să faci…”.

 

Când eram mică, am citit un aforism al lui Mark Twain care m-a urmărit pentru totdeauna: ,,Peste 20 de ani de-acum încolo vei regreta mai puțin ceea ce ai făcut decât ceea ce nu ai făcut”. Aveam 12 ani, dar totuși m-au înflăcărat și m-au înfiorat cuvintele lui, le-am simțit adevărul latent, chiar dacă eram încă prea mică să mă viziteze regretele.

 

Acum, la 20 de ani după acel moment, îi dau dreptate zilnic lui Twain. Am iubit, am crezut, am încercat, am căzut, am avut slăbiciuni și mici obsesii, am făcut gesturi mărețe care m-au făcut vulnerabilă în fața unor oameni care poate nu meritau, dar, cel mai important, am făcut tot ce-am putut, cu cât am putut, în fiecare moment al vieții. Mai mult de-atât nu-mi poate cere nimeni, nici măcar eu nu am dreptul să-mi cer.

 

Deloc întâmplător, una dintre cele mai triste și frumoase melodii pe care le știu se numește ,,What If” și este interpretată de Kate Winslet, pe coloana sonoră a unui film de animație. Mi se pare răvășitoare, pentru că vorbește despre răspunsurile pe care nu le vom primi niciodată, la întrebări pe care n-am avut niciodată curajul să le adresăm.

,,If I’d stayed, if you’d tried

If we could only turn back time

But I guess we’ll never know…”

Hair: Adonis Enache

Make-up: Sînziana Iaru

Foto: Vali Bărbulescu

11 Comments

  • Petronela spune:

    Minunate articolele tale.Te urmaresc de ceva timp.Rezonez la multe dintre ele si imi dai idei pentru eseurile mele…timide…postate in cercul meu mic de prieteni….nu e mult, dar e suficient pentru mine.Keep on doing what you do!

  • Teodora spune:

    Cred ca am scris de 5 ori comentariul asta. In postarea asta ma simt vizata si la partea de vulnerabilitate, dar si la cea de regret. Au fost situatii cand timiditatea mea a iesit invingatoare si am fugit din fata sanselor. Din fericire, la multe am ales sa ma imping de la spate si sa trec peste emotii. De curand am inteles ca si vulnerabilitatea are beneficiile ei, ca faptul ca iti deschizi sufletul in fata altora, le lasa posibilitatea de a intra acolo si a-ti arata sentimente si lucruri minunate. Abia dupa ce am aceeptat toate acestea, pot sa spun ca profit la maxim de sansele ivite. Si da, mai pic si in ridicol, dar noroc ca stau bine la simtul umorului 😀
    Mai vreau sa iti spun ca mi-ai intrat in suflet cu articolele tale si aici este unul din my happy places de pe net.

  • Petrus spune:

    Genial articolul

  • Frumos! Fain faptul ca nu ai regrete….iar acel „what if” nu exista… Nu as putea spune acelasi lucru despre mine , despre copilaria sau adolescenta mea! Un lucru de admirat este faptul ca desi iti era frica, simteam ca te prabusesti de emotii si poate teama, teama de a gresi sau de a gafa, tu ai continuat si nu ai dat inapoi! Bravo!

  • Alina Zabulica spune:

    Putini oameni au curajul si dezinvoltura de a fi sinceri, naturali, deschisi pana la capat atat cu cei din jur, cat si fata de ei insisi! In ziua de astazi multe masti, putine chipuri!!! Vulnerabilitatea m-a impins sa fac multe alegeri poate gresite, poate prea riscante sau controversate si, tocmai de asta si dupa o experienta de ceva ani am ajuns la concluzia ca trebuie sa fiu eu insami oriunde, oricat, oricand si sa fac ce-mi dicteaza inima, instinctul, dorinta in acord cu ratiunea! 🙂 Hrana sufleteasca acest articol! 🙂

  • Diana spune:

    Un articol foarte constructiv. Imi place blogul tau si stilul tau de a expunune anumite situatii. Te admir foarte mult!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.