Acesta este unul dintre cele mai entuziaste articole pe care le-am scris vreodată, dintr-un motiv simplu: așa mă simt în acest moment. În timp ce scriu și mă gândesc cum să prezint mai bine povestea mea, undeva într-o parte a creierului încă se emite un semnal suspect de „Nu se poate!”, „Nu se poate!”, „N-are cum!”. Pentru că, sincer, chiar n-are cum!

Să mă explic: de când mă știu am fost un antitalent la gătit și nu e doar auto-ironie. E adevărul. M-am născut într-o familie în care toată lumea gătea excepțional, de la bunici până mama, tata, toate mătușile și stră-mătușile până la a șaptea spiță. Toată lumea. 

Pentru că se spune că o bucătărie e prea mică pentru doi bucătari, în cazul nostru în orice moment erau minimum 4 bucătari care voiau să-și demonstreze talentele. Eu, cea mai mică dintre toți, eram beneficiara directă a acestui „Chefi la cuțite” familial – concretizat în prăjituri, tocănițe, fripturi și tot felul de minunății – dar nu și a know-how-ului concret despre CUM se fac toate acele lucruri. Pentru că toată lumea se pricepea mai bine ca mine, m-am resemnat că nu le am cu gătitul și așa a rămas.

Chiar și feministele mănâncă.

Dacă foarte multe femei din zilele noastre folosesc sintagma „la cratiță” ca și cum ar fi ceva depășit să stai în bucătărie și să gătești, eu nu am împărtășit niciodată groaza feministă legată de gătit. Carrie Bradshaw din ”Sex and the City” se lăuda că ea ține pulovere în cuptor, fiindcă la altceva nu are ce să-l folosească.

Cu tot respectul față de feblețea mea, miss Bradshaw, mie mi s-a părut întotdeauna foarte cool să știi să gătești. Mi se pare fenomenal să fii o femeie puternică, de carieră, stilată și independentă și… când ai chef, să poți să-ți sufleci mâinile și să faci cea mai grozavă tartă de vișine, cel mai delicios quiche cu spanac sau cine mai știe ce grozăvenie culinară. E ca un fel de „superputere”: să poți să creezi gusturi fabuloase pentru oamenii dragi.

Despre asta e bucătăria, în esență: despre plăcere. Plăcerea de a mânca, de a găti pentru alții și de a savura împreună o experiență culinară. Bucătărie fără plăcere și drag nu există și, dacă nu-i plăcere, mai bine te lași păgubaș. La mine dorința exista, lipsea însă talentul. Plus know-how-ul, dexteritatea sau imaginația. Îmi merge mintea la scris, la reparat lucruri, la inventat chestii, la improvizat, la făcut din orice bici…. dar nu la gătit. Dă-mi un pachet de făină și o să mă uit la el cu ochi străini și goi: ce se face cu ăsta?

Deloc întâmplător, după vizionat fiecare emisiune „Masterchef” și „Chefi la cuțite”, eram obosită ca după un antrenament la sală: „Cum reușesc oamenii ăia să gândească de la zero, de la 2 ingrediente, niște lucruri atât de complicate?”. Parcă oboseam și eu alături de ei, doar privind. 

Am făcut această introducere lungă ca să explic contextul improbabil în care am ajuns să gătesc într-un studio, singură la un banc de lucru, cu trei oameni filmându-mă și încă vreo 5-6 mișunând în jur, în timp ce eu spuneam lucruri profunde precum „Și acum, după ce am blanșat legumele, să le adăugăm în cuvă și să ne apucăm să montăm farfuria”.

În momentul în care am rostit cuvintele „să montăm farfuria”, cred că un cor de îngeri a început să cânte o simfonie undeva în ceruri. Ah, și am precizat și că eram pe tocuri de 8 centimetri și îmbrăcată într-o bluză albă cu volane?

Propunerea care nu credeam că va veni vreodată

Totul a debutat în primăvară, când cei de la Kenwood România – brandul creat de Kenneth Wood, în 1950 – mi-au propus un experiment. Pentru că, de anul acesta, Kenwood (care e lider european pe categoria roboților de bucătărie și este un lovebrand în 40 de țări) a intrat, în sfârșit, și pe piața din România, ei au venit cu o idee nonconformistă. 

 

În locul unor campanii clasice, adormitoare, despre cât de bun și eficient e dispozitivul cutare sau cutare, au ales trei femei total diferite care să folosească robotul Titanium Chef și apoi, fără cosmetizări sau teatru, să arate ce au învățat folosindu-l și cum le-a simplificat viața.

Nu trei bucătari, nu trei bloggeri culinari, nu oameni care fac asta ca profesie sau hobby pe termen lung. Trei femei care n-au nicio treabă cu gătitul profesionist. Sau, în cazul meu, cu gătitul pur și simplu.

Trei femei ocupate, care nu au timp de gătit, care sunt mereu la patru ace și care nu au timp de stat cu orele în bucătărie, cu șorț și bonetă, fiindcă sunt ocupate să alerge pe tocuri de colo-colo. De fapt, așa se și cheamă proiectul: „Cooking in Stilettos”. La propriu, fiindcă am gătit pe tocuri de 8 centimetri. 

Cele trei sunt: Oana Botezatu, mamă de doi copii, jurnalist și antreprenor; Mihaela Bilic, nutriționist, om de televiziune, autor de cărți și… eu. EU, ca exponentă a femeii care nu stă niciodată locului, care e mereu între zece articole și trei avioane și care tocmai a devenit vegetariană de aproximativ un an.

Când m-au sunat să-mi facă propunerea, țin minte că le-am spus sincer: „Vă mulțumesc dar credeți-mă, NU mă vreți pe mine, sunt o catastrofă la gătit”, iar ei au râs și au spus că atunci mă potrivesc perfect, pentru că exact pentru astfel de persoane e făcut aparatul. Recunosc că am luat totul ca pe o aventură și mi-am făcut o promisiune: dacă nici cu acest super-aparat nu reușesc să învăț să gătesc, nu mai pun mâna niciodată pe o oală. Solemn.

Am avut o întâlnire preliminară de două ore cu Chef Mihai Chelaru, care ne-a arătat cum folosește el Kenwood Cooking Chef (varianta de robot de bucătarie cu plită cu inducție, cu care poți și să gătești)  pentru a face o Pavlova, o porție de paste de casă cu pesto și un gazpacho de roșii. Rezultatul îl puteți vedea în filmulețul de mai jos, cu noi trei alături de Mihai. Cam 99% e munca lui Mihai, noi doar ne hlizim și vorbim despre mâncare, fiindcă la acel moment vedeam pentru prima dată un robot de bucătărie Kenwood. Abia apoi a început greul, pentru noi. Un „greu” care avea să fie mult mai ușor decât credeam.

Două săptămâni de gătit

Am luat robotul de bucătărie acasă – pe Kenwood Titanium Chef – și, timp de două săptămâni – fix, nici plus, nici minus – am încercat să gătesc. Nu ca un bucătar care-și trasează o temă, ci așa cum sunt eu în viața de zi cu zi. Între două întâlniri, trei articole, două plimbări cu câinele (care, apropo, latră de câte ori dau drumul la un aparat electrocasnic) și două călătorii. 

 

Nu m-am schimbat în haine „de casă”, nu am folosit șorț (am unul singur și zău dacă mai știu prin ce sertar se află), pur și simplu când găseam un moment liber mă gândeam să mai încerc câte ceva. Pentru că ideea de la care pornește produsul este fix aceasta: faptul că poți să gătești lucruri complexe rapid, simplu, fără să te pătezi, mânjești, stropești.

Aparatul face cam totul, de la amestecat aluat, mărunțit legume, stors fructe, ras (mai subțire sau mai gros) brânzeturi și…. ceea ce nu credeam eu că voi înfăptui în această viață, făcut paste de casă. Lasagna, tagliatelle și spaghete. Ceea ce am și făcut, chiar de mai multe ori.

În două săptămâni de gătit când aveam timp și chef, am făcut următoarele: pâine de casă, foccacia, lasagna vegetariană cu foi făcute de mine cu robotul de bucătărie, trei prăjituri cu vișine (dintre care una am ars-o fiindcă nu știam să setez bine cuptorul), tarte cu spanac și tot felul de alte minunății la care nu aș fi sperat nici în cele mai frumoase vise. Cu multe rețete luate de pe canalul Youtube Kenwood, care a fost un instrument ultra-folositor, plus multe rețete pe care, țineți-vă bine, am ajuns să le inventez eu. 

Pe modelul „Dar dacă în loc de vită pun dovlecei și în loc de brânză pun caju și în loc de caise pun vișine etc?”. Totul până când, la finalul celor două săptămâni, într-un studio de gătit, am ajuns să rostesc celebra frază: „Și acum montăm această tartă cu zmeură”. Veți vedea și veți auzi singuri, fiindcă în următoarea perioadă urmează șapte filmulețe cu mine și (anti)talentele mele de Masterchef, deci nu vând pielea ursului din pădure.

 

Acesta a fost brief-ul: luați aparatul, îl folosiți două săptămâni și apoi gătiți 7 rețete pe video, la alegere. Ce vreți voi, ce vă place, cum vreți voi. Nu am dormit două nopți înainte de filmare, fiindcă aveam echivalentul culinar al coșmarului în care stai pe o scenă și uiți ce ai de zis. Eu visam că sunt în studio, cu camerele pe mine, și nu mai știu ce să fac cu făina aia și cu zahărul. 

Și totuși, undeva între foile de lasagna făcute de mine pe care mă străduiam să le întind în tavă în lumina reflectoarelor și prăjitura cu vișine care a dispărut din tavă în cinci minute, am avut un moment de revelație. ”Măi, eu chiar gătesc. EU, gătesc! EU. Am două mâini stângi, dar gătesc cu ele. Și pare că mă pricep, adică oamenii ăștia din jur mănâncă ce am făcut eu. Wow!”.

Care e minunea?

Nu e nicio minune, e doar tehnologie. Tehnologie pură. Dacă tehnologia ne ajută să facem TOTUL mai repede și mai ușor, de ce nu ne-ar ajuta să și gătim mai ușor, la modul concret? Acest domn, pe care nu l-am cunoscut niciodată, dar care îmi este acum nespus de simpatic, Kenneth Wood (KEN…WOOD), a lucrat pentru Forțele Aeriene Britanice, creând dispozitive radar complexe în 1939. În 1950, după Război, a folosit know-how-ul adunat în anii de carieră militară și a inventat robotul Kenwood Chef. Dacă  îl căutați pe Google, seamănă leit cu Titanium Chef, doar că acesta din urmă are incorporată tehnologie de secolul XXI. 

La vremea lui, primul robot Kenwood a schimbat din temelii viețile oamenilor care gătesc, făcând totul mult mai simplu. În anul 2018, actualul robot Titanium Chef duce lucrurile și mai departe, făcând totul simplu chiar și pentru oameni care n-au timp, experiență sau talent. Pentru că sincer, face totul. Totul, totul. Am mai avut roboți de bucătărie, că tentative de gătit au mai fost la mine de-a lungul vremii, dar nimic din ce am cumpărat nu a reușit să mă facă să mă simt mai deșteaptă în bucătărie, ba chiar din contră. 

Pe acesta, în schimb, de când l-am scos din cutie n-a trebuit nici măcar să citesc vreun manual: e atât de intuitiv încât am făcut totul din instinct, eu… neavând instinct. Deci credeți-mă, chiar este simplu.

Ce e așa special la Kenwood Titanium Chef?

Ideea de bază e foarte inteligentă, iar când pornești bine, continui bine. Să mă explic.

Aveți dispozitivul de bază, dotat cu o cuvă gradată, din oțel inoxidabil, cu lumină incorporată (ca să vezi exact, în orice moment, ce se întâmplă înăuntru), în care încap până la 5 kilograme de aluat. Deasupra cuvei se adaugă, pe rând, mai multe accesorii de bătut/frământat/amestecat, care – în afară de telul care are forma clasică – nu prea seamănă cu ceea ce știați. Unul dintre ele, de exemplu, e în forma literei K, de la Kenwood, și e făcut special pentru a amesteca aluaturi mai dure sau componente care se amestecă mai greu unele cu altele.

Orice aluat de care aveți nevoie – de la aluat de pâine sau de paste de casă până la aluat fraged de prăjituri, tarte – se amestecă în mai puțin de 5 minute cu aparatul, fără să sară nimic, fără să vă stropiți și fără să faceți altceva în afară de a apăsa un buton și a alege intensitatea pe care o doriți. Eu am gătit în bluză albă cu volane, deci sunt dovada vie. De fapt, tot ce trebuie amestecat și bătut nu mai trebuie să ia vreodată contact cu mâinile voastre. 

 

Vă dau un exemplu: am adaptat niște rețete de pe internet unde scria „Și acum luați aluatul, îl frământați bine, amestecați primul ingredient, apoi iar frământați, apoi adăugați al doilea ingredient etc”. Timpul de realizare era de vreo 30 de minute. Ce am făcut eu? Am pus făina și toate ingredientele în cuva aparatului și am dat drumul la intensitate mică. În opt minute, pe ceas, aveam un aluat cu toate ingredientele amestecate uniform, fără să-l ating cu un deget. 

De la dispozitivul de bază, începe partea cu adevărat distractivă: în funcție de ce gătești, poți alege „attachment”-urile de care ai nevoie, fiindcă aparatul are două lăcașuri speciale în care inserezi 20 de mini-dispozitive diferite, conexe: râșniță, tocător de carne, blender pentru lichide reci sau calde, de putere mare, răzătoare electrică cu 8 lame diferite, storcător de fructe sau… favoritul meu, aparat de creat foi de lasagna, spaghetti sau tagliatelle. 

Poți să faci paste de casă în 15 minute, pe ceas. Și nu vă puteți imagina cât de incredibil de relaxant este, așa cum se vede și în filmulețul din final, în mâinile lui Chef Mihai. Fix cum face el am făcut și eu acasă și pe video, deși…amintiți-vă… două mâini stângi?

Robotul de bucătărie se află deja pe piața din România și, cu toată sinceritatea, este un game-changer. Pentru că face lucruri complicate să pară simple și pentru că, în lumea asta nebună și aglomerată în care trăim, te face să îți descoperi plăcerea gătitului „printre picături”. Nu trebuie să fie o lucrare complexă, pe care s-o plănuiești din timp, într-o zi când ai mai multe ore la dispoziție. Dacă ai chef de o tartă cu vișine o prepari în 15 minute (dovedit) și o bagi la cuptor. Și gata. 

Eu am avut, în dimineața acestui articol, chef de o foccacia de casă. 10 minute a lucrat aparatul, o oră a dospit aluatul, apoi 2 minute am băgat-o în cuptor și apoi a lucrat cuptorul. Munca mea: 2 minute de întins în tavă. Să mai spun și că motorul aparatului are 1.500 W și garanție 10 ani?

Dacă îți cumperi mașină, cel mai probabil vei avea garanție 2 ani. Ei, un motor Kenwood pe care o să ajungi să-l folosești zilnic are garanție 10 ani. Acela a fost momentul în care domnul Kenneth Wood, oriunde s-ar afla el acum, mi-a devenit cu adevărat simpatic.

Ce urmează?

Vă invit să urmăriți neapărat filmulețul scurt de mai jos, fiindcă veți învăța o grămadă de trucuri. Și zău că și noi suntem foarte simpatice, pe lângă Chef Mihai, care face toată treaba.