Arta contemporană este arta vremurilor.

 

Dincolo de faptul că o numim contemporană în virtutea perioadei temporale pe care o împărțim cu ea, contemporaneitatea ei merge la nivelul cel mai profund: trebuie să vorbească despre problematica, zbuciumul și nuanțele prezentului. Aceasta este menirea ei.

 

Petrecându-mi o bună parte a vacanțelor și a vieții obișnuite prin muzee, văzând suficiente care cu boi și peisaje de epocă, trecând prin îndrăgostirile de Vermeer și de Rembrandt, admirând naturi moarte pentru două vieți, am realizat la un moment dat că toate sunt minunate, dar sunt asemeni unui borcan cu capacul înșurubat.

 

Poți să le înțelegi în profunzime, să le studiezi în detaliu, să le iubești (și pe unele chiar le iubesc), dar rareori poți simți complicitate cu ele. Nu poți desface „borcanul” ca să privești înăuntru.

 

Lumina lui Rembrandt îmi trezește emoție de fiecare dată, iar ”Rondul de noapte” este o imagine fascinantă și o poveste grăitoare despre raporturile ierarhice în secolul XVII.

 

„Fata cu cercel de perlă” mă ține de fiecare dată în loc cu privirea ei tristă, în feluri pe care nu mi le pot explica rațional, iar telefonul meu este plin de tablouri fotografiate și „arhivate” pentru plăcerea proprie, ca să mă pot întoarce la ele de câte ori simt nevoia să mă încarc cu acea emoție.

 

Totuși, după o vizită într-un muzeu clasic, mă simt de cele mai multe ori mai înțeleaptă, un pic mai deșteaptă, cu o viziune mai clară asupra lumii și cu o răsuflare grea de emoție, dar rareori mă simt tulburată, revoltată sau contrariată de cele văzute.

 

Fără să sune ermetic sau arogant, nu ai cum să faci distincția asta decât după ce ai văzut câteva zeci de muzee și galerii de artă.

E o experiență cumulativă și mi-a luat și mie ceva tip să ajung în acest punct.

 

Țin minte prima oară când am văzut un muzeu de artă contemporană în care un robinet ieșea dintr-un perete, iar alt perete înfățișa tridimensional o față de masă cu resturile unui festin lipite cu superglue, exact cum fuseseră lăsate de meseni.

 

Eram la Paris și am fost pur și simplu oripilată.

 

Mă aflam în acel muzeu la mai puțin de doi ani de când descoperisem Galeriile Uffizi din Florența, Vaticanul și dantelăriile Versailles-ului.

 

Nu aveam nici 20 de ani încă.

 

Ce aș fi putut înțelege din robinetul care atenta ireverențios la clasicii despre care învățasem la școală?

 

Mai aveam încă mult de văzut și de citit.

 

Am înțeles mai târziu că există un loc pentru toate: și pentru Versailles, și pentru Galleria Borghese, dar și pentru această artă menită să exprime zbuciumul unic al vremurilor actuale.

 

Și, ca toate artele specifice unei perioade, ele sunt deopotrivă iubite și hulite.

 

Să nu uităm că „Pasărea în spațiu” a lui Brâncuși a fost confiscată la vamă, între Paris și New York, fiindcă la anul 1926 doar operele de artă erau acceptate fără taxe vamale, iar vameșii din America au considerat că sculptura lui Brâncuși nu se califică drept artă.

 

La acel moment, definiția sculpturii, așa cum era trecută în lege, era „reproducere realizată prin mulaj sau prin cioplire, imitând obiecte din natură sau corpul uman”.

 

Pentru că „Pasărea în spațiu” nu se potrivea acestei descrieri, a fost încadrată vamal la categoria „obiecte casnice”, respectiv”ustensile de bucătărie și consumabile”.

 

Istoria se repetă ciclic și, indiferent de generație, mereu se va găsi cineva care să spună: „Asta e artă? Ce mare lucru? Și eu puteam să fac chestia asta”, „Și copilul meu ar putea face așa ceva”.

 

Deloc întâmplător, există și o carte intitulată astfel – ”Why Your Five Year Old Could Not Have Done That” – scrisă de Susie Hodge ca un ghid de înțelegere a artei moderne.

 

Pentru că arta este despre arătat, nu despre vorbit, vă las cu câteva opere de artă contemporană care pe mine m-au atins în mod special, oferindu-mi o emoție care a durat mai mult de câteva secunde, cât m-am aflat în fața lor.

 

Bineînțeles, nu-mi place toată arta contemporană pe care o văd, așa cum nu-mi plac toate cărțile care-mi ies în cale, nici toate hainele create de designeri celebri, nici toate destinațiile, nici toate viziunile cu care mă întâlnesc.

 

Dar atunci când chimia se întâmplă, când o operă de artă ajunge cu adevărat la mine, atunci se lasă cu emoție, nod în gât, gol în stomac și cu niște ferestre ale minții și ale sufletului care se deschid pentru totdeauna, lăsându-mă să pătrund în încăperi la care altfel nu aș fi avut acces.

Trandafirii de Damasc – Fatma Bucak

Muzeul de Artă Contemporană din Nisa

 

Faimosul trandafir de Damasc, celebru în toată lumea pentru utilizările sale în lumea parfumeriei și a cosmeticelor, este o floare legendară încă din Antichitate.

 

Pentru că războiul din Siria a distrus practic locul său de origine, trandafirul de Damasc este pe cale de dispariție în Damascul său natal.

 

Pentru a atrage atenția asupra acestui paradox, dar și pentru a face trandafirul de Damasc să călătorească prin lume, Fatma Bucak a creat o instalație itinerantă sub forma unor trandafiri trimiși din Siria (printr-o rețea de colaboratori anonimi), care sunt plantați în pământ, și transportați în diferite muzee din lume, în condiții speciale de temperatură.

 

Chiar și așa, cu toată grija și condițiile de temperatură, mulți dintre trandafiri mor între destinațiile de transport, o oglindire neplănuită și tragică a ceea ce se întâmplă în lumea reală.

 

”Paradisul pierdut” – Joszef Bartha

Expoziția „Impatiens Tremens”, Iași – Baia Turcească, Romanian Creative Week

 

”Paradisul pierdut” este o instalație văzută anul acesta la Romanian Creative Week de la Iași, care m-a atins prin mesaj, execuție, dar și prin ideea ingenioasă.

 

Lucrând cu propriile impulsuri și viziuni despre situația lumii și despre jocurile de putere de azi, Joszef Bartha a recreat societatea sub forma unei încăperi pline de cocteiluri Molotov, asamblate în vaze și recipiente prețioase, de cristal.

 

Nu există două recipiente identice sau două forme asemănătoare, fiecare vas este unic, la fel ca oamenii.

 

Din zecile de cocteiluri stilizate vizual prin folosirea de diferite lichide asemănătoare coloristic cu benzina, trei sunt reale, adevărate cocteiluri Molotov.

 

Nimeni nu știe care dintre ele, tot așa cum niciodată nu știm care dintre noi poate exploda oricând sub presiunea vremurilor și a regimurilor.

 

Încăperea este străjuită de două panouri luminoase oftalmologice, pe care stă scris, în română și în engleză, „Nu mai suport încă o dictatură”.

 

 

”The Big Bang” – Hamid Nicola Katrib

București, 2018

 

O instalație de trei metri și jumătate, formată din obiecte din sticlă aflate într-un echilibru fragil, dar perfect, și un ceas în vârf.

 

Totul îmbrăcat în sticlă, în mijlocul unei încăperi în care 200 de oameni așteaptă „The Big Bang”.

 

Hamid Katrib a construit instalația din imaginația proprie, bucată cu bucată, în straturi de semnificații și simboluri.

 

Artistul nu vrea să-și explice creațiile, dar la momentul respectiv mi-a povestit viziunea lui despre instalație: „Fiecare pahar și recipient are ceva în el: bogăția – șiragul de perle, plăcerile vieții – biscuitul, norocul – cartea de joc, trandafirul – vanitatea. Ceasul care planează deasupra nu are arătătoare, semn că nu știm când venim sau murim, iar odată ce ne-am dus, totul, tot acest pachet a ceea ce am fost, se duce cu noi, dispare. Pe margine stă o pasăre mică, povestitorul, care povestește despre noi după ce noi ne-am dus”.

 

La un anumit moment din vernisaj, o bilă imensă cade din tavan, lovește ceasul din vârf și zdrobește întreaga instalație – varianta tridimensională a tabloului – sub ochii uimiți ai privitorilor.

 

Într-o secundă, toată acea construcție migăloasă se face fărâme, în acvariul de sticlă de șase metri lungime și trei metri înălțime.

 

A fost, acum nu mai este. Ca viața.

 

Eugen Raportoru – Deportare (2020)

Art Safari 2021

 

Nu mai trebuie să spun de ce tema deportării m-a atins atât de tare la nivel personal, eu venind dintr-o familie în care bunicii, mama și unchii sunt foști deportați în Bărăgan.

 

Aici contextul este inclusiv contemporan, cu chestiunea refugiaților din zonele de război, dar pe mine m-a dus înapoi pe firul familial, inevitabil.

 

Arta contemporană nu te duce niciodată doar unde și-a propus artistul, te duce unde ai tu treabă de făcut și lucruri de rezolvat.

 

Puteți vedea reel-ul făcut de mine cu opera lui Eugen Raportoru AICI.

 

Instalațiile lui Refik Anadol

 

Il urmăresc îndeaproape pe Refik Anadol de trei ani deja, așa că a fost senzațional să văd live la Muzeul de Artă Modernă (MoMa) din New York instalația lui, “Unsupervised”.

 

Pornind de la arhiva completă MoMA, Anadol foloseste algoritmi complecși de inteligență artificială pentru a face “mașinăriile” să viseze.

 

Nu doar să redea ceea ce există sau să inventarieze, ci să combine opere vechi în forme noi și neașteptate.

 

Anadol vrea să ne schimbe total percepțiile despre fizic și virtual, real și ireal, natural și creat de mâna omului. Și reușește cu brio.

 

Puteți vedea un minut hipnotizant din opera lui Refik Anadol, înregistrată de mine la MoMA, AICI.

 

Manolo Valdés

 

Manolo Valdés are o predilecție pentru capete, pe care le investește cu dramatism, romantism sau visare.

 

Sau, uneori, le transformă în metafore pentru vremurile pe care le trăim.

 

Guillermo Lorca

 

Am spus la un moment dat că Guillermo Lorca este artistul pe care l-aș oferi ca argument oricui spune că nu ințelege arta contemporană.

 

E atât de multă poezie, emoție și visare în tablourile lui încât nu are cum să nu te atingă.

 

Originar din Chile, Lorca are 39 de ani și pictează un realism magic copleșitor de frumos, un escapism inspirat de cărțile de povești cu care am crescut toti și care păstrează fină granița dintre bine și rău, siguranță și pericol.

 

Într-un mod ciudat, în tablourile lui Lorca mi-am regăsit imagistica viselor din copilăriei, acele cadre inexplicabile care se risipesc dimineata, dar totuși rămân într-un buzunar al memoriei și le aduce înapoi câte un stimul, un buton invizibil.

 

Lorca e un astfel de buton, care apasă pe zone invizibile din noi.

 

Harland Miller

 

Harland Miller este un artist contemporan care pictează coperte de volume Penguin cu titluri inventate.

 

Așa cum Andy Warhol mânca faimoasa supă la conservă în fiecare zi a vieții (conservă pe care a și pictat-o până la urmă, făcând-o celebră), Harland citea Penguin Classics, care au devenit sursa lui de inspirație.

 

Elemente precum coperta “uzată” și marginile îndoite din tablou sunt simbolul iubirii lui pentru citit și pentru consumarea cărtilor.

 

Titlurile sunt inspirație proprie și unele sunt extraordinar de amuzante și profunde totodată.

Roman Tolici

 

Pentru mai multe opere de artă favorite, instalații și selecții periodice din muzee și expoziții, mă puteți urmări și pe pagina mea de Instagram.

În Highlights găsiți mai multe repere de artă, precum și multe reel-uri și postări cu opere de artă favorite.