Meseria mea se află cam pe la mijloc în rezultatele studiului: jurnaliștii sunt văzuți ca o o breaslă a cărei muncă implică în procent de 59% responsabilitate, adică aproape 6 din 10 români cred că un jurnalist are o răspundere față de cei cărora le relatează informații. 

 

Pe primele locuri sunt medicii, judecătorii și profesorii, cu peste 85%, dar și politicienii, cu un 79%. Mai sunt însă și răspunsuri surprinzătoare, după cum veți vedea mai jos.

 

În perioada 29 ianuarie – 2 februarie 2018, cei de la Raiffeisen Bank au făcut acest studiu despre responsabilitate, denumit chiar „România Responsabilă”, pe un eșantion reprezentativ la nivel național, de 1088 de repondenți, bărbați și femei cu vârste peste 16 ani.

 

Răspunsurile sunt interesante și merită un dialog mai amplu la nivel public: doar 4 din 10 români văd responsabilitatea ca pe o valoare care să definească industriile creative, precum actori, pictori sau alte forme de exprimare artistică, asociate de regulă unei vieți boeme și fără griji. Cât despre vânzători, șoferi sau agenți de pază, aici doar 5 din 10 români văd vreo responsabilitate asociată acestor meserii, deși – mai ales la partea cu șoferii – răspunderea mi se pare un element cheie.

Recunosc că ideea ”României Responsabile” m-a atins direct, poate și fiindcă responsabilitatea mi s-a părut mereu „copilul vitreg” al societății românești. Vedem mult mai rapid partea cu drepturile noastre și cu ceea ce ne datorează statul și lumea, dar ne poticnim grav la partea cu răspunderea personală: cei mai mulți dintre noi nu ne considerăm responsabili de mizeria din oraș, de haosul din trafic, de faptul că regulile nu se respectă. Toate astea nu sunt „treaba noastră”.

 

Văd asta zilnic, în metrou, pe stradă, în cafenele și prin toate locurile în care umblu. Parcurg kilometri zilnic, atât pe jos, cât și în mașină sau în mijloacele de transport în comun, deci am ocazia să analizez toate „straturile” de comportamente și atitudini. Concluzia este cea de mai sus, reflectată și în acel reflexiv prost înțeles, pe care îl auzim peste tot: „să se facă”, „să se schimbe”, „să se ia măsuri”, unde „se”-ul implică toate persoanele, mai puțin persoana I singular: pe noi. 

 

Aici se creează un cerc vicios. Senzația că nu avem puterea să schimbăm nimic anihilează însăși ideea de responsabilitate personală: dacă tot nu putem influența nimic, clar nu e responsabilitatea noastră. Suntem prea mici, acțiunile noastre nu contează. Greșit, aș spune eu.

 

Cred cu tărie că toți suntem responsabili pentru pătrățica noastră, oricât de mică ar fi ea: de la trotuarul din fața casei până la hârtiile pe care alegem să le punem în buzunar și să le aruncăm acasă în loc să le azvârlim pe trotuar; de la reciclat trei baterii și până la respectarea regulilor de circulație; de la tratat vecinul de bloc cu respect și până la parcat astfel încât să nu încurci traficul. Lucruri mici și multe, din care se compun toate lucrurile mari care am vrea să „SE” facă.

 

Implicit, suntem direct răspunzători de rezultatul muncii noastre, indiferent că facem chirurgie pe creier sau măturăm rigolele de pe bulevard. Și, apropo, doar 5 din 10 români cred că femeile de serviciu au vreo responsabilitate în munca lor, deși sute sau mii de oameni iau contact cu rezultatul acelei munci, în fiecare zi. 

 

Odată ce ne-am asumat o anumită misiune socială, avem responsabilitatea să nu ne batem joc de ea și să o facem cât putem de bine. E atât de simplu, până la urmă: să-ți faci treaba. Atât. În cazul meu, oamenii îmi dau timpul lor, eu le dau poveștile mele. E un schimb bazat pe respect reciproc.

 

Raiffeisen a făcut acest studiu (în cadrul campaniei ”E timpul să punem responsabilitatea în lumină!”) pentru a marca trecerea de la sloganul „Reușim împreună”, la „Banking așa cum trebuie”, centrat pe ideea de a face lucrurile „așa cum trebuie”, mai exact cu responsabilitate.

 

Pentru că pasiunea mea pentru aviație e binecunoscută, tot ei m-au provocat să fac un interviu cu un pilot de avion, pe tema responsabilității pe care o are omul care zboară prin aer câteva sute de alți oameni, în fiecare zi. 

 

Am avut o misiune minunată, cu libertate deplină: să-mi aleg un personaj interesant și să-l descos despre viața lui în cockpit și despre multiplele fațete asociate acestei meserii. Am acceptat cu plăcere provocarea – cum să spun „Nu” la ceva care are legătură cu aviația, marea mea iubire? – iar articolul urmează săptămâna viitoare. 

 

Alți 9 bloggeri și vloggeri vor vorbi despre alte meserii și vă invit să citiți și poveștile lor, pe care le voi adăuga aici pe măsură ce se întâmplă.

Simona Tache a scris despre PROFESOARA care a făcut trei facultăți, ca să țină pasul cu elevii.

 

Stelian Muscalu a scris despre cum doar RESPONSABILITATEA PERSONALĂ ne poate schimba viitorul.

 

Paula Rusu a scris despre CEL MAI MIC PACIENT DIN ROMÂNIA, un bebeluș de 8 zile, operat pe cord la Târgu-Mureș.

 

Victor Kapra a scris despre RESPONSABILITATEA ÎN ROBĂ și povestea unui avocat.