Primul loc în care am călătorit de una singură, într-o escapadă de weekend doar eu cu mine, a fost Köln. Nu mă întrebați de ce și cum, pur și simplu a fost o atracție instantanee. Locuiam în Olanda la momentul respectiv și țin minte doar că am pus degetul pe hartă către orașul al cărui nume îmi suna cunoscut și promițător. După ce am văzut două-trei fotografii cu domul din Köln, mi-am luat bilet de tren din Amsterdam în Köln  și cazare la un hotel cât mai aproape de piață.

 

Aveam să descopăr la sosirea la hotel că fereastra mea dădea fix spre dom, deși nu rezervasem vreo cameră specială cu vedere. În prima seară am stat o oră în geam, admirând piața pustie și arhitectura catedralei care părea atât de aproape de mine…. Îmi cădeau ochii de somn, dar mi se părea că trăiesc un moment de grație și parcă aș mai fi vrut să mă bucur un pic de ideea că sunt într-un loc atât de frumos, doar eu cu mine, și că îmi e bine așa.

Chiar și acum, într-un top al experiențelor de călătorie memorabile, acea seară petrecută „eu cu domul din Köln” n-o voi uita. Poate și de asta, Köln-ul mi-a deschis apetitul să cunosc mai bine Germania, dar este orașul în care n-am mai revenit niciodată, am vrut să păstrez amintirea. Sau, ca să parafrazez o frază clasică: eu și Köln-ul vom avea mereu acea seară de septembrie.

În Köln m-am plimbat prima dată pe străduțe de una singură, am mâncat wurst și specialități locale, mi-am exersat germana mea chinuită, am vizitat Muzeul Ludwig (cu niște opere de Andy Warhol și Lichtenstein, doi dintre preferații mei) și m-am urcat, bineînțeles, în turla domului. Cel mai bine m-am simțit acolo, în turla de 157 metri înălțime (a doua ca înălțime din toată Europa), cu vedere panoramică asupra orașului. Relația mea cu înălțimile o știți deja: dacă există un punct înalt într-un oraș, e musai să-l urc eu. Domul din Köln a fost printre primele experiențe care mi-au deschis apetitul pentru asta.

 

Tot acolo mi-am făcut primul selfie, care nu era propriu-zis un selfie, ci mai mult un soi de „Do It Yourself” fotografic: fiind singură-cuc, voiam să am o amintire vizuală cu mine acolo, iar singurul mod de a o produce era întorcând aparatul foto spre mine și încercând să fotografiez în orb. După multe poze cu jumătate de bărbie, un ochi și o sprânceană sau cu cerul, am reușit să scot ceva onorabil. Încă am acele imagini pe undeva.

Am ales instinctiv Germania la momentul respectiv, dar îmi dau seama acum că a fost o intuiție bună pentru primul loc în care să călătoresc singură, ca o mini-vacanță solo. M-am simțit în siguranță, așa cum m-am simțit după aceea și în Bonn, Stuttgart, Nürnberg, München și peste tot unde am fost. Într-un fel, mi-a deschis pofta de a vedea lumea. ”On my own”.

Ce-mi place în Germania este că totul e organizat și clar, că oamenii vorbesc engleză și – chiar dacă nu vorbesc prea bine – mi s-a întâmplat să solicit indicații spre o anumită stradă și să se străduiască să-mi explice prin limbajul semnelor, doar ca să nu mă refuze. Știu că se vorbește adesea de „răceala” germanilor, dar mie mi s-au părut pur și simplu rezervați și bine-înfipți în viețile lor. Și eu sunt o solitară de felul meu, așa că i-am înțeles și m-am simțit ca printre ai mei. Nu trebuie neapărat să fii familiar cu toată lumea ca să poți fi de ajutor când e cazul.

La mulți ani după vizita mea, mi-a plăcut foarte tare când am citit într-un articol de pe site-ul Organizației Germane pentru Turism cum că orașul Köln este mai puțin oraș și mai mult o stare sufletească de bucurie. Am rezonat din prima. Nu mă gândisem la asta, dar într-adevăr este un oraș cald și plin de viață în tot timpul anului, iar în momentele de sărbătoare cu atât mai mult.

Și, că veni vorba despre viață și sărbătoare, cu adevărat spectaculos la Köln este carnavalul care are loc în fiecare an, pe 11.11, debutând la orele 11:11 fix. Nicio secundă în plus. În perioada celebrării carnavalului, băutura națională a orașului – berea Kölsch – curge în cascade, piațetele se aprind sub lumini de sărbătoare, toată lumea se îmbrcacă în costume și starea sufletească de bine crește exponențial.

 

Tot în Köln se află și muzeul ciocolatei, probabil deloc străin de starea sufletească de bucurie a locuitorilor, iar de numele alternativ al orașului – Cologne – se leagă denumirea unui produs de parfumerie pe care cu toții îl cunoaștem: apa de colonie sau „colónia”. Prima „colónie” a fost inventată de Johann Maria Farina, în 1709, și este începutul parfumurilor așa cum le știm astăzi. Pe lângă prima „fabrică de parfum” din lume, Köln-ul are și ceea ce este unanim considerat a fi cel mai vechi târg de artă din lume, Art Cologne, organizat în fiecare an.

Pentru că am bătut mult Franța în lung și-n lat și fiindcă am spus în cele patru zări cât îmi place stilul și cultura lor, foarte mulți dintre oamenii care mă cunosc se miră când le spun că mă simt acasă în Germania. N-am locuit nicio zi acolo și nici nu vorbesc fluent limba lor, dar mi-e bine de câte ori mă duc. Nu știu dacă e o chestiune de genă care se manifestă undeva discret pe fundal – străbunica mea avea rădăcini germane – sau dacă pur și simplu împărtășim aceeași plăcere a disciplinei și a lucrurilor aflate la locul lor. Cert este că în Germania am un sentiment de tihnă pe care am observat că-l găsesc greu în alte părți.

Cu prima mea vizită în Germania – prima dată când am pus piciorul acolo, în scop profesional –  am o poveste inedită, pe care n-am spus-o până acum, cel puțin nu în public. Prima oară când am ajuns în Germania a fost în ianuarie 2004, la Frankfurt, ca reprezentant al unei companii, la un târg. Din acele trei zile a ieșit o poveste întinsă pe ani buni. Total improbabilă, platonică, dar demnă de o telenovelă.

Pentru că orarul târgului se încheia la o oră târzie, iar magazinele au program în Germania până la ora 20:00, niciodată nu ajungeam la timp de la Messe în centrul orașului. Abia în ultima seară de târg, când am demontat standul și am terminat mai devreme, m-am trezit cu 2-3 ore libere să vizitez centrul și să arunc o privire prin magazine. Se întâmpla în epoca în care H&M și Zara mai aveau vreo 10 ani până să vină la noi, deci miza era destul de mare pentru o fată de 20 ani. Atât aveam pe-atunci.

În timp ce mă uitam atentă la o pereche de cerecei, la parterul magazinului Karlstadt, m-am trezit lângă mine cu un băiat brunet, înalt și foarte frumușel, care mi-a spus ceva într-o germană complet neinteligibilă pentru mine, trecând ulterior pe engleză. În esență, omul voia să mă scoată la o cafea. Chiar acum sau mâine sau oricând voiam eu. I-am explicat politicos că eu n-am venit în Germania să beau cafea, ci să lucrez, și că intenționez să-mi folosesc cele două prețioase ore libere în mod cât mai eficient pentru garderoba mea. Ah, iar mâine plec acasă, așa că nu se poate.

După 20 de minute de dialog tip „ping-pong”, în care el îmi cerea telefonul, eu îi spuneam că nu i-l dau fiindcă nu are sens și tot așa, m-am uitat la ceasul care arăta că timpul trece în defavoarea mea și că mi se închid magazinele îndelung-visate și i-am întins o carte de vizită. „Oricum n-o să mai auzim unul de altul niciodată, măcar am scăpat de el și-mi văd de treabă cu cumpărăturile”, mi-am zis eu în gând.

Greșit. Timp de peste 10 ani, acel băiat – student la medicină în Frankfurt, după cum s-a dovedit – m-a sunat în fiecare an de Paștele ortodox, de Crăciun și de Revelion, plus de vreo alte câteva ori pe an, la întâmplare, doar ca să vorbească cu mine. Pe atunci nu aveam Facebook și HI5, nu ne-am trimis poze, deci după primii 5-6 ani de discuții era foarte clar că nici unul nu mai știa foarte clar cum arată celălalt. Ne văzuserăm cândva, 20 de minute, lângă un raft de cercei de la Karlstadt.

Totuși, de fiecare dată îl întrebam de ce mă tot sună, iar el îmi spunea că nu și-a pierdut speranța că noi doi vom bea o cafea împreună în Frankfurt. Și că el are răbdare. Vorbeam despre lucruri absolut aleatorii și fermecătoare, acel gen de lucruri despre care nu mai povestește nimeni acum la telefon: cărți, muzică, viață, lucruri pe care ni le dorim.

Prin 2011, când eram îndrăgostită lulea de cineva, i-am spus asta. Nu i-am zis explicit să nu mă mai sune, dar a înțeles și singur că nu prea mai are loc cu cafeaua lui. Mi-a trimis ulterior un mesaj sms lung, prin care îmi spunea, în esență, că i-a făcut plăcere să facem parte unul din viața celuilalt. Pentru că, într-un fel, chiar am făcut, iar asta a fost una dintre cele mai stranii și fermecătoare povești ale mele. Nici măcar nu pot să-i spun poveste „de dragoste” propriu-zisă, fiindcă a fost mai mult o prietenie platonică foarte frumoasă, total improbabilă pentru vremurile pe care le trăim. E mai degrabă genul de poveste pe care o auzi în istorisirile bunicilor.

Acum vreo doi ani, m-a găsit și mi-a scris pe Facebook. Mi-a trimis un mesaj în care îmi povestea că și-a luat diploma de medic, că s-a căsătorit și că e foarte fericit. Soția lui e româncă. Recunosc că am zâmbit în sinea mea citind acel paragraf. Poate acesta fusese rolul meu în povestea lui, cine știe? Cert e că m-am bucurat din toată inima, așa cum te bucuri pentru un prieten. Chit că nu l-ai văzut decât 20 de minute, în fața unui raft cu cercei de la Karlstadt.