Despre tot ce-i fin și fain

De ce cartea lui Dragoș Bucurenci merită citită

By 24 ianuarie, 2017Chronicles
read time 4 min
Foto: Alex Gâlmeanu
 
24 ianuarie, 2017

De ce cartea lui Dragoș Bucurenci merită citită

Oricine te poate surprinde plăcut, iar dacă n-a făcut-o până acum, înseamnă că nu i-ai acordat suficient timp. E un adevăr pe care l-a confirmat volumul ,,Despre curajul de a ne lăsa văzuți”, al lui Dragoș Bucurenci, datorită căruia am descoperit un condei bun și un spirit frumos.

by

Până acum o săptămână, imaginea mea despre Dragoș Bucurenci era cea a unui gentleman desăvârșit, a unui ecologist activ și… cam atât. N-am urmărit ,,Supraviețuitorul”, n-am fost la vreun curs de-ale lui, așa că singurul punct de intersecție fusese pe la diferite evenimente la care el era prezentator, iar eu invitat. Atunci i-am observat imaginea impecabilă, manierele elegante și oratoria fină. Mi-a lăsat imaginea unui adevărat ,,domn” al vremurilor noastre și așa a rămas.

 

Am fost surprinsă când am aflat de lansarea cărții lui, la Editura Curtea Veche, și am răsfoit-o din curiozitate în librărie, curioasă care ar putea fi ,,firul roșu” al unui volum de eseuri. Mi-a atras atenția acest citat, din introducere:

,,Se spune că Arghezi obișnuia să citească așezat într-un fotoliu în spatele căruia ferestrele erau întotdeauna deschise. Atunci când nu-i mai plăcea o carte, o arunca, literalmente, pe fereastră și începea alta. Mi s-a părut o strategie genială. Cultura scrisă a omenirii e atât de vastă, încât, statistic privind lucrurile, dacă citești mult, vei parcurge un număr egal de cărți valoroase și prostii…”

M-a făcut să râd, așa că am cumpărat cartea, gândindu-mă, mai în glumă, mai în serios, că pot face uz oricând de ,,metoda Arghezi”. Între noi fie vorba, în biblioteca mea nu păstrez decât cărțile care mi-au plăcut și care mi-au vorbit într-un fel. Dezamăgirile le reciclez sau le arunc. Nu le dăruiesc, fiindcă nu-mi place să dăruiesc cărți proaste.

 

dragos-bucurenci

 

Cartea lui Bucurenci și-a câștigat locul pe raft după primele pagini, în care am descoperit o scriitură fină și cursivă, cu umor, cu suficient de multe întorsături de condei pentru a te ține în priză, dar neornamentată inutil. O scriitură curată, ușor de parcurs, care te face să zâmbești pe alocuri, să dai din cap a încuviințare și uneori să te întorci la pasaje și să le subliniezi întru recitire. Pentru că, pur și simplu, ți-au plăcut.

 

Nu e o carte care schimbă vieți, dar e o lectură foarte plăcută, prin care veți descoperi o altă latură a unui personaj oarecum monden, dar care, la finalul celor fix 200 de pagini mi-a lăsat impresia reconfortantă a unui bărbat sigur pe propriile gusturi și opinii, cu pasiuni lipsite de patimi inutile și care, în tot ce a făcut, s-a străduit să-și vadă cât mai bine de treaba lui. Exact acesta a fost sentimentul cu care am închis cartea.

 

,,Despre curajul de a ne lăsa văzuți”  mi s-a părut povestea unui om care a încercat să-și facă un drum și să nu lase prea mult urât în urmă. Și, dacă ar fi să-mi pun o dorință pentru 2017, mi-ar plăcea să cunosc cât mai mulți astfel de oameni. În cărți sau aievea.

Acestea sunt câteva dintre ideile mele preferate din carte:

Despre puterea de a schimba lucrurile:

,,Philip Weller, un ecologist canadian care a fost vreme de 10 ani secetarul executiv al Comisiei Internaționale pentru Protecția Dunării, mi-a spus la una dintre conferințele în cadrul cărora ne luptam să mișcăm procesul de reconstrucție ecologică în Delta Dunării:

 

«Cea mai mare barieră în calea acestui proces este în mințile oamenilor. Uneori am impresia că voi, românii, nu aveți încredere că vă puteți controla viitorul»

 

Teoria lui Weller era că anii petrecuți sub dictatura partidului unic ne-au dezobișnuit să mai credem că acțiunile noastre individuale sau colective ne pot cu adevărat influența viitorul. Partidul și dictatorul au dispărut, dar vocea lor pare să ne răsune încă în cap, paralizantă ca un blestem: «Stați liniștiți, tovarăși! Așezați-vă liniștiți la locurile voastre!»”.

,,A avea succes înseamnă a face ceea ce ai spus că vei face”

,,(…) Nenumărați oameni care nu și-ar găsi locul într-un convențional top 100 al oamenilor de succes încep să ne apară într-o lumină strălucitoare, de oameni care au făcut ceea ce au spus că vor face. Așa sunt, de exemplu, cei care și-au dorit o viață de familie și, fără să aibă o carieră spectaculoasă, și-au găsit un partener cu care au crescut unul sau mai mulți copii care-și vor aduce mereu aminte de anii fericiți ai copilăriei.

 

Răsplata aceasta poate fi să nu pară spectaculoasă pentru un ochi străin dar pentru cel care a dorit-o e o avere care face mai mult decât un imperiu financiar. Tot un om de succes este și cel care a declarat că nu vrea să aibă niciodată șef și care pune pe picioare o mică afacere – un magazin de cartier sau pensiune la munte – și, fără să se îmbogățească vreodată din asta, reușește să-și țină promisiunea de a nu avea niciodată un superior ierarhic”.

Despre curajul de a cere și a întreba

,,Peste tot în România, oamenii se feresc să ceară lucruri. La muncă, la piață, pe stradă, la restaurant sau în vacanță, preferăm să suferim în tăcere decât să spunem deschis ce vrem, ce ne supără, ce ne dorim. «Nu se face», «Nu e potrivit», «Nu mă simt bine», «E nepoliticos», «Mi-e rușine…» sunt explicațiile în spatele cărora se ascunde o teamă bine educată de a spune ce ai nevoie sau ce-ți dorești. E ca și cum propriile noastre nevoi și dorințe ar fi nelegitime: e destul de înjositor că le resimțim, să încercăm măcar să nu le facem cunoscute”

,,Prommetre c’est noble, tenir c’est bourgeois”

,,Dacă mergeți la spectacolul unui mare artist sau la conferința unui om foarte deștept venit de peste mări și țări, veți observa că cele mai bune locuri sunt, de foarte multe ori, goale. E o priveliște foarte românească. Locurile goale sunt ale celor care au spus «da» de complezență și nici nu s-au gândit să sune să spună că nu mai vin, pentru că își imaginează că o absență e mai bine primită decât un refuz. Într-un fel, au dreptate. Pentru că, prin absența lor, România profundă e mai prezentă ca niciodată”

Despre glasul gesturilor noastre

,,Structural, ceea ce definește posturile deschise este că organele vitale sunt foarte expuse unui eventual atac. Atunci când interacționăm cu cineva, o prudență ancestrală ne face să adoptăm o poziție de apărare, încrucișând atât brațele, cât și picioarele. Într-o lume în care posibilitatea ca interlocutorul nostru să ne atace fizic în timpul unei întâlniri este practic ignorabilă, ceea ce transmitem cu această postură este: «Mi-e teamă de tine. Ești periculos/periculoasă». Când adoptăm o postură deschisă, firește că nu ne simțim confortabil, pentru că ne opunem instinctului de apărare, dar ceea ce transmite, cea ce cel sau cea din fața noastră simte este: «Am încredere în tine. Știu că n-ai să-mi faci rău»”.

Despre viață… și atât

,,O prietenă la care țineam enorm și căreia îi datorez mult din ceea ce sunt astăzi s-a stins pe patul unui spital de oncologie. Într-una din ultimele ei zile, apropiații care o vegheau au întrebat-o dacă-și dorește ceva. Își dorea, îi era poftă să mănânce o prăjitură. La chioșcul spitalului nu erau decât savarine. I-au luat una și, în timp ce o mânca, au întrebat-o dacă e bună. «E bună», le-a răspuns ea, «e bună ca viața»”.

Cartea ,,Despre curajul de a ne lăsa văzuți” a apărut la Editura Curtea Veche și poate fi găsită AICI.

4 Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.