,,Philip Weller, un ecologist canadian care a fost vreme de 10 ani secetarul executiv al Comisiei Internaționale pentru Protecția Dunării, mi-a spus la una dintre conferințele în cadrul cărora ne luptam să mișcăm procesul de reconstrucție ecologică în Delta Dunării:

 

«Cea mai mare barieră în calea acestui proces este în mințile oamenilor. Uneori am impresia că voi, românii, nu aveți încredere că vă puteți controla viitorul»

 

Teoria lui Weller era că anii petrecuți sub dictatura partidului unic ne-au dezobișnuit să mai credem că acțiunile noastre individuale sau colective ne pot cu adevărat influența viitorul. Partidul și dictatorul au dispărut, dar vocea lor pare să ne răsune încă în cap, paralizantă ca un blestem: «Stați liniștiți, tovarăși! Așezați-vă liniștiți la locurile voastre!»”.

,,(…) Nenumărați oameni care nu și-ar găsi locul într-un convențional top 100 al oamenilor de succes încep să ne apară într-o lumină strălucitoare, de oameni care au făcut ceea ce au spus că vor face. Așa sunt, de exemplu, cei care și-au dorit o viață de familie și, fără să aibă o carieră spectaculoasă, și-au găsit un partener cu care au crescut unul sau mai mulți copii care-și vor aduce mereu aminte de anii fericiți ai copilăriei.

 

Răsplata aceasta poate fi să nu pară spectaculoasă pentru un ochi străin dar pentru cel care a dorit-o e o avere care face mai mult decât un imperiu financiar. Tot un om de succes este și cel care a declarat că nu vrea să aibă niciodată șef și care pune pe picioare o mică afacere – un magazin de cartier sau pensiune la munte – și, fără să se îmbogățească vreodată din asta, reușește să-și țină promisiunea de a nu avea niciodată un superior ierarhic”.

,,Peste tot în România, oamenii se feresc să ceară lucruri. La muncă, la piață, pe stradă, la restaurant sau în vacanță, preferăm să suferim în tăcere decât să spunem deschis ce vrem, ce ne supără, ce ne dorim. «Nu se face», «Nu e potrivit», «Nu mă simt bine», «E nepoliticos», «Mi-e rușine…» sunt explicațiile în spatele cărora se ascunde o teamă bine educată de a spune ce ai nevoie sau ce-ți dorești. E ca și cum propriile noastre nevoi și dorințe ar fi nelegitime: e destul de înjositor că le resimțim, să încercăm măcar să nu le facem cunoscute”

,,Dacă mergeți la spectacolul unui mare artist sau la conferința unui om foarte deștept venit de peste mări și țări, veți observa că cele mai bune locuri sunt, de foarte multe ori, goale. E o priveliște foarte românească. Locurile goale sunt ale celor care au spus «da» de complezență și nici nu s-au gândit să sune să spună că nu mai vin, pentru că își imaginează că o absență e mai bine primită decât un refuz. Într-un fel, au dreptate. Pentru că, prin absența lor, România profundă e mai prezentă ca niciodată”

,,Structural, ceea ce definește posturile deschise este că organele vitale sunt foarte expuse unui eventual atac. Atunci când interacționăm cu cineva, o prudență ancestrală ne face să adoptăm o poziție de apărare, încrucișând atât brațele, cât și picioarele. Într-o lume în care posibilitatea ca interlocutorul nostru să ne atace fizic în timpul unei întâlniri este practic ignorabilă, ceea ce transmitem cu această postură este: «Mi-e teamă de tine. Ești periculos/periculoasă». Când adoptăm o postură deschisă, firește că nu ne simțim confortabil, pentru că ne opunem instinctului de apărare, dar ceea ce transmite, cea ce cel sau cea din fața noastră simte este: «Am încredere în tine. Știu că n-ai să-mi faci rău»”.

,,O prietenă la care țineam enorm și căreia îi datorez mult din ceea ce sunt astăzi s-a stins pe patul unui spital de oncologie. Într-una din ultimele ei zile, apropiații care o vegheau au întrebat-o dacă-și dorește ceva. Își dorea, îi era poftă să mănânce o prăjitură. La chioșcul spitalului nu erau decât savarine. I-au luat una și, în timp ce o mânca, au întrebat-o dacă e bună. «E bună», le-a răspuns ea, «e bună ca viața»”.